Pe data de 26 august 1978, după unul dintre cele mai scurte conclave din istorie, desfășurat în doar două zile și încheiat după patru scrutinuri, cardinalii l-au ales pe cel de-al 263-lea papă al Bisericii Catolice și succesor al Sfântului Petru. Era vorba despre cardinalul italian Albino Luciani, pe atunci Patriarh al Veneției. A fost ales un om simplu, de statură modestă, cu o voce blândă și un zâmbet care atrăgea imediat atenția. A ales numele Ioan Paul I, reunind numele celor doi predecesori care îi marcaseră profund viața: Ioan al XXIII-lea, care îl consacrase episcop, și Paul al VI-lea, care îl crease cardinal. Chiar în primul său Angelus, noul papă a explicat alegerea numelui, evocând recunoștința față de cei doi pontifi care îi fuseseră călăuză.
Pontificatul său a fost de doar 33 de zile, din 26 august până în 28 septembrie 1978. Cu toate acestea, în acest interval atât de scurt, Ioan Paul I a lăsat o amprentă profundă asupra inimilor oamenilor. Chipul său luminos și zâmbetul său sincer au făcut ca presa și credincioșii să-l numească „Papa zâmbetului”. În spatele acestui zâmbet nu era o simplă politețe, ci expresia unei personalități marcate de blândețe, smerenie, bunătate și o profundă încredere în Dumnezeu.
S-a născut la 17 octombrie 1912, la Forno di Canale, localitate cunoscută astăzi sub numele de Canale d’Agordo, un mic sat montan din provincia Belluno, în nordul Italiei, într-o familie modestă. Tatăl său, Giovanni Luciani, era un simplu muncitor și pleca adesea la lucru în Elveția, ca emigrant. Mama sa, Bortola Tancon, a doua soție a lui Giovanni Luciani, a crescut adesea singură și cu mari greutăți familia numeroasă. Albino avea trei frați și două surori din căsătoria precedentă a tatălui său. Cele două surori erau surdo-mute, iar una dintre ele, Pia, avea să devină călugăriță.
La vârsta de 11 ani, în anul 1923, a intrat în Seminarul Minor Interdiecezan din Feltre, iar la 16 ani a fost admis la Seminarul Gregorian din Belluno, unde și-a continuat și desăvârșit studiile liceale, filosofice și teologice. Pe 2 februarie 1935 a primit diaconatul, iar la 7 iulie 1935 a fost hirotonit preot de către episcopul Giosuè Cattarossi. Albino și-ar fi dorit să facă parte din Compania lui Isus, fiind inspirat de vărul său, preotul Felice Maria Cappello, însă episcopul l-a convins să rămână în dieceză, unde era cu adevărat mare nevoie de preoți.
Imediat după hirotonire, a fost numit capelan în localitatea sa natală, apoi a început să predea discipline religioase. Din 1937 a devenit, pe lângă profesor, vice-rector al Seminarului Gregorian din Belluno, funcție exercitată până în anul 1947. A format o generație solidă de preoți, aplicând o pedagogie unică, blândă, clară și profundă. Știa să explice adevărurile de credință într-un limbaj accesibil tuturor, inclusiv celor mici și oamenilor simpli.
În 1947 obține titlul de doctor la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, cu o teză despre originea sufletului omenesc în gândirea lui Antonio Rosmini. În același an, a fost numit pro-cancelar episcopal, apoi pro-vicar general și director al Oficiului Catehetic Diecezan.
În 1954 a devenit vicar general al Diecezei de Belluno. Tot în același an, a fost diagnosticat cu tuberculoză incurabilă și este trimis la un sanatoriu. Medicii constată însă că suferea, de fapt, de pneumonie. Sănătatea sa fragilă și înfățișarea modestă au dus la respingerea sa de două ori la episcopat.
Pe 15 decembrie 1958, Sfântul Papă Ioan al XXIII-lea l-a numit episcop de Vittorio Veneto. Când unii au obiectat din cauza sănătății sale, Papa a răspuns cu zâmbetul său caracteristic: ,,Va însemna că va muri episcop”. A fost consacrat de însuși Papa Ioan al XX-III-lea în Bazilica Sfântul Petru, pe 27 decembrie 1958.
În timpul episcopatului său, Luciani a fost profund implicat în viața Bisericii și a participat la toate cele patru sesiuni ale Conciliului Vatican II, între 1962 și 1965. Experiența conciliară i-a întărit preocuparea pentru colaborarea dintre Bisericile locale. În urma întâlnirilor cu episcopi din țările în curs de dezvoltare, dieceza de Vittorio Veneto s-a implicat în activitatea misionară și a trimis preoți în Brazilia și Burundi. În august 1966, Luciani a făcut el însuși o vizită pastorală în Burundi, la misiunea diecezei. A celebrat Sfânta Liturghie în limba locală, a învățat cuvinte noi, a suportat căldura, țânțarii și chiar și o căpușă sub unghie. Când jeep-ul s-a împotmolit, a coborât și a împins împreună cu ceilalți.
La 15 decembrie 1969, Papa Paul al VI-lea l-a numit Patriarh al Veneției, iar la 8 februarie 1970 și-a făcut intrarea oficială în noua sa dieceză. La 5 martie 1973, Paul al VI-lea l-a creat cardinal. La Veneția, Luciani a rămas fidel aceluiași stil de viață sobru și aceleiași prezențe pastorale apropiate de oameni. A urmărit aplicarea în dieceză a învățăturilor și orientărilor Conciliului Vatican II și s-a preocupat în mod deosebit de săraci, de bolnavi și de oamenii aflați în nevoie. A fost atent și la problemele lumii muncii, susținând muncitorii din Marghera, adesea implicați în conflicte de muncă.
La moartea Papei Paul al VI-lea, în august 1978, cardinalul Albino Luciani nu se număra printre candidații considerați în mod obișnuit favoriți pentru succesiune. În timpul conclavului, numele său a început însă să reunească sprijinul unor cardinali. Cardinalul Giovanni Benelli s-a numărat printre cei care au susținut pontificatul său. Pentru Luciani însuși, alegerea a fost cu totul neașteptată. Unele relatări biografice consemnează că, înainte de conclav, își reparase mașina și îi spusese mecanicului că intenționează să se întoarcă repede la Veneția.
Conclavul a început la 25 august 1978 și s-a încheiat în după-amiaza zilei de 26 august, după patru scrutinuri. Alegerea sa a surprins profund mulțimea adunată în Piața Sfântul Petru, deoarece numele său nu fusese printre cele vehiculate cel mai intens înaintea conclavului. După alegere, Luciani ar fi dorit să se adreseze direct mulțimii, însă maestrul ceremoniilor i-a amintit că acest lucru nu făcea parte din tradiția momentului. A ales numele Ioan Paul I, reunind pentru prima dată în istoria papalității două nume într-un singur nume papal și adăugând, de asemenea, numeralul „I”. Alegerea era un omagiu adus celor doi predecesori ai săi, Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea, ale căror nume au devenit astfel unite în noul său nume pontifical.
Pontificatul său a început la 26 august 1978, iar începutul solemn al ministerului petrin a fost celebrat la 3 septembrie, în Piața Sfântul Petru. Ioan Paul I a renunțat la tradiționala ceremonie a încoronării cu tiara și a optat pentru o celebrare liturgică simplă și solemnă a începutului ministerului său. În omilia din 3 septembrie, el a vorbit despre responsabilitatea primită și despre misiunea de a sluji Biserica universală.
În audiențele generale din primele săptămâni ale pontificatului, a început o serie de cateheze dedicate virtuților teologale și umilinței: la 6 septembrie a vorbit despre umilință și credință, la 13 septembrie despre credință, la 20 septembrie despre speranță, iar la 27 septembrie despre caritate. Seria a rămas însă neterminată din cauza morții sale.
În timpul scurtului său pontificat, Ioan Paul I a menținut în funcție structurile principale ale Curiei Romane, a făcut numiri episcopale și a publicat mai multe scrisori și documente. Stilul său simplu, direct și apropiat de oameni a atras rapid simpatia multora.
La 28 septembrie 1978, după numai 33 de zile de pontificat, Ioan Paul I a murit subit în apartamentul său din Palatul Apostolic. Avea 65 de ani. Cauza oficială consemnată la vremea respectivă a fost infarctul miocardic. A fost înmormântat în Grotele Vaticane.
Pe 8 noiembrie 2017, Papa Francisc a recunoscut virtuțile eroice ale lui Albino Luciani, declarându-l Venerabil. Miracolul recunoscut a fost vindecara extraordinară, rapidă, completă și durabilă a tinerei Candela Giarda, care în 2011, la vârsta de 11 ani, suferea de o gravă encefalopatie inflamatorie acută, status epileptic refractar malign și șoc septic.
Data în care este sărbătorit Ioan Paul I este 26 august, ziua alegerii sale în scaunul Romei.
Ioan Paul I ne lasă un mesaj de o actualitate uimitoare. Într-o lume care aleargă după putere, prestigiu și aparențe, el a arătat că adevărata măreție constă în umilință. Zâmbetul său era rodul unei inimi care se știa iubită de Dumnezeu și care, la rândul ei, iubea fără măsură.
A trăit sărăcia evanghelică nu doar ca detaşare de bunuri materiale, ci mai ales ca victorie asupra tentației de a se pune pe sine în centrul a toate. A fost un catehet desăvârșit, un păstor apropiat de oameni, un om al dialogului și al blândeții, dar totodată ferm în credință și în fidelitatea față de Magisteriu.
Viața sa scurtă pe scaunul lui Petru a fost ca o scânteie: a luminat intens și a dispărut rapid, dar lumina ei continuă să încălzească inimile. Zâmbetul său ne amintește că Dumnezeu este Tată, că Dumnezeu este iubire, și că chipul Lui este un chip care zâmbește.
Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa
