.Evenimentul întrupării Logosului are rădăcini profunde, arătând cele dinaintea şi cele ce urmează zămislirii Dumnezeu-Omului. Înomenirea Cuvântului este intim legat de cea numită de pliroma Bisericii Universale, Născătoare de Dumnezeu. Spiritul Sfânt se pogoară peste Maria şi Cuvântul Tatălui se întrupează în pântecele ei, luând realmente trup din trupul Fecioarei. Maria este, în momentul Bunei Vestiri, capabilă, pregătită să întrupeze Logosul. Îngerul Gabriel vine la ea nu ca la o elevă care trebuie învățată ci ca la o maestră căreia i se aduce o lucrare măreaţă pentru care are toate instrumentele necesare realizării ei. “Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar. Domnul este cu tine.” (Luca 1,28)

Maria este cea plină de dar, prin alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o. Maria pune în lucrare această plinătate a fiinţei sale consimţind în mod inteligent, înţelegător, după o primire în sine a veştii Celei Bune şi deplină acceptare a ei. Astfel Vestea cea Bună se înfăptuiește şi Cuvântul se întrupeze.

În părinţii Bisericii fiecare aspect din fiinţa Maicii lui Dumnezeu este atent contemplat în context biblic, realizându-se în operele lor o armonioasă şi profundă lectio divina a întregii Scripturi, o lectură care prin şirul neîntrerupt şi cu puternică valoare magisterială devine, îndrăznesc să spun, Sfântă Tradiţie atât pentru Biserica Răsăritului dar mai ales pentru cea Latină care prin deciziile magisteriale ale Pontifilor Romani reafirmă cu putere dogmatică această atentă analiză pe care Biserica a făcut-o în decursul celor două milenii Maicii lui Dumnezeu.

Contemplarea Mariei porneşte chiar de la începutul cel dincolo de orice început. Naşterea dumnezeiască a Logosului Tatălui şi purcederea Spiritului Sfânt sunt contemplate de către părinţi[1], care văd în ele taina prin care se poate întrezări sensul şi vocaţia creaţiei.[2] Sfântul Ipolit leagă în mod indisolubil Logosul, a II-a Persoană a Sfintei Treimi, de Creaţie şi Întrupare.[3] El arată cum prin însăşi dumnezeiasca Naştere a Cuvântului din Tatăl, acesta a ,,primit” ca şi chemare esenţială, ca şi identitate profundă a sa, dimensiunea unirii cu Creaţia[4].

Omul – sinteză şi încununare a Creaţiei – trebuie să fie în mod deplin după chipul Creatorului său, oglindindu-i sfinţenia şi curăția şi având totodata deschidere şi dorire spre unirea cu Dumnezeu, unire la care a fost chemat prin Însăşi creația sa. Între Creator și cel creat există o legătură fundamentală, o dinamică continuă de iubire și comuniune, creată sub categoriile timpului și spațiului, însă după un model care nu se supune nici unei categorii, acela al Preasfintei Treimi.

Prin Întrupare Logosul divin se unește cu firea omenească pentru a arătă că ea este făcută spre a fi fără de păcat[5], ea este creată spre a se îndumnezei și tocmai pentru aceasta ea poate să devină însăși firea umană a Cuvântului întrupat. Sfântul Grigorie Palama pune în lumină felul în care Logosul se unește cu natura omenească făcută după chipul și asemănarea Sa pentru a o desăvârși, pentru a împlini în ea vocația ei dintru început. Cuvântul ia această fire omenească creată după Chipul Său din Preacurata Fecioară Maria. În omilia LIII La intrarea în Sfânta Sfintelor, Sfântul Grigorie ne arată chipul Maicii Fecioare, ea este plinătate de viață și frumusețe, umanitate deplină asemenea celei create întru început de Dumnezeu. Maria este ființa umană perfectă, capabilă să primească unirea cu Creatorul ei. Maria este adevăratul om, creat de Dumnezeu întru Chipul Său. Toate acestea pentru că Fecioara Maria este dintru începutul zămislirii ei, sau mai bine spus, chiar dintru începutul planului lui Dumnezeu pentru creație, Maica Fiului Său, cea care va naște Cuvântul întrupat. Din umanitatea desăvârșită a Fecioarei, Cuvântul își va lua umanitatea Sa, o fire omenească în deplin acord cu firea sa dumnezeiască, o icoană creată a sa, a Celui ce este Icoana nezidită a Tatălui.

„[…] toată “slava fiicei împăratului e dinăuntru” [Ps 44,15] și, întrucât Ea se distingea de toți oamenii prin negrăitele frumuseți ale curăției, Făcătorul făpturii a ales să-și facă din Ea ca dintr-un aur strălucitor o icoană conaturală Lui și făcându-Se om – o, nespusa Ta iubire de oameni, Stăpâne! – să armonizeze plăsmuirea Sa cu demnitatea Lui, a Celui care a plăsmuit-o. [6]”

În gândirea și opera sfinților părinți, Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara Maria nu este doar un personaj episodic al istoriei mântuirii, ci îndrăznim să spunem, reprezintă ,,firul roșu’’ care leagă întrega desfășurare a iconomiei dumnezeiești. Fecioara Maria este Omul Deplin, singurul receptacol capabil să primească în sine Cuvântul Dumnezeiesc. Maria este esența Creației și plinătatea ei. Maria este oglindirea desăvârșită a Logosului, este chipul deplin în care Dumnezeu l-a așezat pe om. Iată de ce Maria este Maica Cuvântului întrupat, o Maică dorită și gândită de Dumnezeu. Omul deplin este cel care a întrupat Logosul, pentru aceasta, omul deplin este Maria. Creația desăvârșită a lui Dumnezeu este Maria. Ea nu este doar fiica Evei sau noua Evă, ci este răscumpărarea Evei, împlinirea ei, destinul realizat, desăvârșirea fiilor si fiicelor lui Adam și Eva. Maria este fructul copt al Creației. Maria este asemenea pământului feciorelnic din rai, ea este pe deplin deschisă spre a fi modelată de Cuvântul lui Dumnezeu. Prin întrupare Cuvântul lui Dumnezeu devine asemănător cu Adam cel creat la început. În Maria Logosul divin realizează o nouă creație, o nouă geneză prin care Adam este asumat de Creatorul său[7]. Plăsmuit dintru început de mâinile lui Dumnezeu, omul este recreat de Tată prin Spirit și prin Cuvânt, este renovat în pântecele Maicii Domnului.

Fiul lui Dumnezeu făcut om – desăvârșita și dumnezeiasca frumusețe, se aseamănă în mod deplin cu Tatăl său dar și cu Maica sa, pentru aceasta Fecioara Născătoare de Dumnezeu trebuia să fie o icoană a lui Dumnezeu întru toate. Sfântul Grigorie Palama ne spune că Dumnezeu a așezat în Fecioara întreaga frumusețe, a sintetizat în ea, încă de la început, toată frumusețea, a amestecat într-însa fiece har dumnezeiesc și omenesc, după cum se cuvenea Maicii Luminii

„Căci așa cum atunci când Dumnezeu a vrut să înalțe o icoană a tot ce e frumos și să arate îngerilor și oamenilor în chip limpede puterea Lui privitoare la acestea, a dat subzistență [omului] unei lumi/podoabe comune din văzute și nevăzute sau, mai bine zis, a arătat [în el] un amestec comun din toate harurile dumnezeiești și omenești și o frumusețe mai înaltă care împodobește amândouă lumile, tot așa și pe Aceasta [Fecioara] a făcut-o cu adevărat atotfrumoasă concentrând toate cele prin care a împodobit toate divizându-le, arătându-ne un mod excepțional al puterii creatoare care-L distinge doar pe El și care se cuvine cu adevărat Maicii Luminii.

Fiindcă, așa cum atunci când la început a pus ca stăpân al zilei luminătorul cel mare [soarele], mai întâi a făcut lumina absolut împrăștiată, și abia apoi discul soarelui care o primește, tot așa și acum pe Născătoarea Lui Pururea Fecioară a arătat-o prin virtute sfeșnic al întregii lumini dumnezeiești și negrăite, întrucât mai înainte binele era împrăștiat în toți, după care în Ea s-a concentrat asupra ei în chip mai presus de minte și de cuvânt orice formă de virtute și încă Ea le depășește. Prin urmare, câte erau de ajuns tuturor celor foarte buni din orice veac, cărora le fuseseră acordate ca să fie foarte buni, și câte toți, îngeri și oameni, le primiseră ca haruri de la Dumnezeu în parte, pe toate acestea adunându-le și desăvârșindu-le Ea singură, și oferindu-le cât nu se poate spune, revarsă din belșug harul și spre cei ce o cinstesc, dăruindu-le și faptul de a tinde spre Ea, care e discul unor atât de mari haruri, și adăugând din bunătate și cele mai bune. […] .[8] ”

Sfântul Ierarh al Tesalonicului sublinează faptul că Maria este o sinteză a întregii frumuseți semănate de Dumnezeu în lume. Maria cea care a întrupat Logosul este suma lucrării Cuvântului în creație, este zidirea în deplină armonie cu Ziditorul. Pentru Palama, Maica Domnului este cununa deplină a creației, este cea care poate cuprinde în mod plenar darul lui Dumnezeu. Creatorul împlinește creația sa prin zămislirea din Ioachim și Ana a Mariei. Așa cum omul este făptura rațională care poate percepe sensurile așezate de Dumnezeu în făpturi, Maria este omul în întregime rațional care se poate umple de Logosul prin care totul a fost alcătuit, doar ea poate primi Cuvântul spre a-l zămisli în pântecele ei, spre a-l naște și astfel a înrudi pe toți oamenii cu Creatorul lor oferindu-i lui Dumnezeu astfel împlinirea voii sale pentru neamul omenesc.

„Fiindcă după ce a sădit la început orice formă de lucruri care cad sub simțuri și care au simțuri, întrucât nimic din cele de pe pământ nu era un receptacul al minții/inteligenței, Dumnezeu l-a plămădit pe om ca receptacul al minții/inteligenței. Apoi, iarăși, întrucât, deși neamul omenesc a sporit, nimeni din el nu s-a găsit fiind așa cum trebuia un receptacul al lui Dumnezeu “prin Care și pentru Care și pentru Care sunt toate”, ca să vorbim împreună cu Apostolul [Pavel; 1 Co 8,6; Col 1,6; Rm 11,36], a făcut-o mai apoi cum I-a bineplăcut pe această Pururea Fecioară ca Palat al Lui însuși, ca să spun așa, fiindcă pentru culmea curăției ei Aceasta s-a arătat un receptacul al plinătății Dumnezeirii în chip trupesc, și nu numai un receptacul, ci – o ce minuni neobișnuite! – și născătoare și făcătoare a unei înrudiri dumnezeiești pentru toți oamenii dinaintea ei și după ea[9].”

Pentru părinții secolului al XIV-lea, Fecioara Maria este sinteza creației purtătoare de Logos, este conformă cu zidirea cea dintâi pe care Tatăl a plăsmuit-o prin Unicul său Cuvânt și prin Spiritul Său. Maria este fiica lui Adam, este zămislită din unirea a doi oameni, este creatură, om, dar este astfel nu doar pentru că se trage dintr-o mamă și un tată ci pentru că Dumnezeu a lucrat în mod tainic ca ea să îl oglindească fără cusur, ca ea să poată aduna în sine toată bună-voirea lui Dumnezeu spre creație. Maria este pentru aceasta, așa cum mărturisește și Sfântul Nicolae Cabasila, omul deplin, singurul om adevărat, este creația nouă, epifanie a ceea ce Dumnezeu a așezat în firea omenească dintru început.

   „ […] era logic ca […] însuși Dumnezeu […] să o creeze pe Fericita, ca să vorbim așa […] ca și pe primul om; dat fiind că primul om în sensul cel mai propriu al cuvântului e Fecioara, prima și singura care a arătat natura noastră […][10].”

  Pentru părinții bizantini curăția Mariei nu este în primul rând o necesitate legată de morală, de vrednicie. Sfințenia deplină, ontologică a Fecioarei vine din înrudirea ei cu miezul cel mi adânc al planului lui Dumnezeu, acela de a crea lumea prin Cuvântul său, de a-l zidi pe om după Chipul și Asemănarea sa și la plinirea vremii, de a se uni în mod deplin cu omul prin Întruparea Fiului său cel Unul-Născut. Maria este umanitatea care întâlnește Creatorul. Dumnezeu a pregătit plinirea vremii, care echivalează în anumite aspecte ale ei tocmai cu zămislirea și nașterea Mariei din Ioachim și Ana. Cum a pregătit Dumnezeu aceasta, ne învață tot părinții bizantini care fac sinteza învățăturii patristice și a tradiției imnografice și iconografice a Bisericii. Aceasta însă din cauza complexității ei, constituie tema unor altor articole dedicate mariologiei bizantine. Important este pentru noi acum, să subliniem unicitatea Maicii Domnului, pe bună dreptate numită de imnografia bizantină, fiica lui Dumnezeu, nu în sensul în care Hristos este Fiul lui Dumnezeu, ci tocmai pentru conformitatea ei cu Dumnezeu, pentru deplinătatea ei creaturală, pentru sfințenia Mariei care oglindește creatural sfințenia lui Dumnezeu.

„Și așa în lumea aceasta ca într-un rai l-a arătat pe om curat și întreg, cum fusese plămădit la început, cum trebuia să rămână și cum ar fi putut mai apoi dacă ar fi luptat pentru noblețea sa. Căci întrucât se cădea ca natura omenească să se întâlnească cu cea divină și așa să se unească în mod riguros cu ea, ca să fie o singură ipostasă a amândurora, trebuia ca mai întâi să se arate în puritatea ei fiecare din ele:  și așa Dumnezeu s-a arătat cum era cu putință să se arate Dumnezeu, iar Fecioara singură l-a arătat pe om; și așa S-a arătat mai apoi Isus, Cel care fiind aceea [Dumnezeu] S-a făcut și aceasta [om], după ce mai întâi s-au arătat separat fiecare din cele din care este El. […] Pentru accea mi se pare că Dumnezeu nu S-a împărtășit de natura umană mai înainte, ci abia la sfârșitul veacurilor, dat fiind că aceasta din urmă nu exista cu adevărat, ci abia atunci s-a arătat pentru prima dată[11].”

  Întruparea Cuvântului este sensul profund și unic al Creației. Când cea care îl va întrupa prin pogorârea Spiritului Tatălui peste pântecele său, se naște, aceasta este arătată lumii și întreg pământul sărbătorește. Umanitatea întreagă vede în Maria chipul său, adevărul luminos pe care Dumnezeu îl arată fiecăruia, ziua cea nouă în care minciuna păcatului și a morții dispare pentru a face loc începutului vieții. Fecioara Maria este icoană a lui Dumnezeu pentru că poartă în sine firea omenească curată, așa cum ea a fost gândită și plămădită de Treime la început. Maica lui Dumnezeu este poarta pe care nu doar Dumnezeu intră în Creație ci și Creația intră în mod conștient în planul Tatălui și tocmai pentru aceasta se bucură ca pentru eliberarea ei de sub jugul descompunerii și a pierzaniei. Maria este singulară dar tocmai în singularitatea ei este total solidară cu umanitatea, nu prin păcat ci prin eliberarea din păcat. Maria ridică stindardul umanității asemenea unei propovăduitoare neîntrecute a bucuriei reale pe care Tatăl o dorește pentru oameni și o înfăptuiește prin Cuvântul și Spiritul său în pântecele Mariei.

„De aceea, venim strălucitori, prăznuind în chip strălucit cu toată plăcerea, la această zi, în care au început acestea, ziua de naștere nu a Fecioarei, ci mai degrabă a întregii lumi, prima și singura [zi] care a văzut omul adevărat, din care s-a dat tuturor oamenilor faptul de a exista cu adevărat. “Acum și-a dat curat rodul său pământul.” [Ps 66,7], care în tot restul timpului dădea spini și pălămidă, producând această recoltă a păcatului. [12] Acum cerul a cunoscut că nu a fost zidit în zadar, pentru că s-a arătat cel pentru care a fost alcătuit, iar soarele a văzut pentru ce anume a primit lumina ca să vadă. Acum toată creația s-a cunoscut pe sine însăși mai bine și mai strălucit, pentru că a strălucit podoaba comună a universului.”

Sfințenia Mariei este o anticipare a întrupării, este felul în care umanitatea întreagă și Creația întreagă participă, se atinge, se împărtășește de miezul profund al ființei sale, zidită pentru întrupare, zidită întru Logos, pentru Logos. Maria este conformă Logosului și se deschide spre a-l primi ca însăși sensul vieții ei arătându-se a fi receptacolul pe care Dumnezeu îl pune înaintea Universului spre a remodela Creația, spre a o aduce la Sine, spre a o întoarce la unicul ei țel, unirea cu Creatorul. Sfântul Teofan al Niceii, ucenic și apologet al Sfâtului Grigorie Palama[13], realizează o sinteză excepțională a părinților bizantini în ceea ce privește întruparea Cuvântului și identitatea Maicii lui Dumnezeu. Ioan Ică jr. numește pe bună dreptate mariologia lui Teofan, totală, cosmică și holistică, culme a teologiei bizantine târzii. (Ica p. 261).

„De aceea înțelepciunea creeatoare, vrând să unească între ele toate, ca în toate să se vadă nu numai o alteritate, dar și o identitate, astfel încât și în aceasta să poată fi o icoană a Binelui prototipic, care se vede atât prin identitatea naturii, cât și prin alteritatea persoanelor, de aceea creează o altă natură constând din ambele, adică din creația inteligentă și cea sensibilă: pe om, în care are loc o conexiune a întregii creații, a celei inteligente și a celei sensibile. […] Și apare această uimitoare vietate, omul, o legătură între întreaga creație inteligentă și sensibilă, care leagă și unește în sine potrivit ipostasei toate ca o prefigurare și un preludiu al unei taine înfricoșătoare și negrăite[14].”

„Așadar, întrucât, precum s-a spus, scopul negrăitei economii a lui Dumnezeu Cuvântul și al dumnezeieștii înomeniri era să unească, potrivit ipostasei, cu Sine Însuși toate, pentru ca nimic din cele ce sunt să nu rămână nepărtaș al unei asemenea binefaceri de nedepășit – fiindcă acesta e scopul întregului bine și adevărata fericire -, de aceea El îmbracă omul întreg, și nu altceva din celelalte, convergența tuturor celor ce sunt […] astfel încât dacă toți și-au adus propriul lor la zidirea asumatului divin, toți să poată face părtași în virtutea legii schimbului și de cele bune ale acestui asumat. […] De aceea toată creația întinzând prin umanitatea care e în ipostasa Mamei lui Dumnezeu ca o mână dreaptă spre Creatorul pentru a intra în contact cu El, prin această palmă și degetele ei, adică prin asumatul divin luat din Ea, intră în contact și se alipește de dreapta Celui Preaînalt întinsă până la noi din pricina covârșirii iubirii de oameni[…][15].”

„Prin urmare, tainei supranaturale a întrupării Cuvântului lui Dumnezeu trebuia să îi slujească cel mai curat dintre toți, și cel mai sfânt dintre toți trebuia să se facă receptacul al Naturii de necuprins. Deci întrucât nu era cu putință, nici drept ca echitatea și dreptatea lui Dumnezeu să facă altfel, e aceea s-a făcut precum se și cădea, și [omul] cel mai sfânt dintre toți a fost ales înainte de veci și hirotonit slujitor al tainei și vrednic, cum e și plauzibil, de slava cu dumnezeiască cuviință ce urmează de aici[16].”

„Așadar, dat fiind că negrăita taină a Născătoarei de Dumnezeu e față de cele ce sunt ca adevărul față de umbră și modelele față de imitații și e cauza finală a tuturor celor inteligibile și sensibile, atunci Ea trebuie lăudată în imne și drept un pământ și un cer, și drept un întreg cosmos alcătuit și amestecat din pământ, cer și cele ce sunt la mijoc între ele. Căci din aceste umbre și prefigurări se va face mai arătat adevărul și taina Ei […] iar atunci când acest adevăr va străluci și mai limpede, se vor face mai clare și prefigurările și preumbririle Ei, adică cele ce sunt și cunoașterea lor, dat fiind că scopul și rațiunile creației acestora se vor descoperi mai clar din faptul că devine arătat sfârșitul/ținta lor pentru care au fost făcute[17].”

Unicitatea și desăvârșita sfințenie – frumusețe întru Logos, curăția deplină, umanitate ieșită din mâna Creatorului reflectând plenar Chipul Său și arătând lumii întregi Omul, toate acestea sunt mărturisite de Tradiția Răsăriteană a Bisericii așa cum am putut vedea în operele mariologice ale Sfinților Grigorie Palama, Nicolae Cabasila și Teofan al Niceii, cei trei mariologi isihaști ai veacului al XIV-lea. Pentru Biserica Răsăritului neprihănirea Mariei nu este un prerogativ moral, un privilegiu personal al Fecioarei ci este sinteza întregii Creații și îmlinirea planului lui Dumnezeu pentru umanitate. În deplinătatea ontologică a celei ce a fost rânduită să devină Maica lui Dumnezeu Întrupat se oglindește Creatorul, ea este Icoana Frumuseții Divine, este plinătatea creaturală a darurilor Logosului și tocmai pentru aceasta Tatăl trimite pe Spiritul său peste pământul cel feciorelnic al Pântecelui Mariei ca din el să se zămislească Fiul Său, Cuvântul prin care a creat toate, Frumusețea Sa, Rațiunea Sa, Logosul însămânțat prin har în toate. Dumnezeu în Maria merge mai departe, nu doar sădește asemănarea Cuvântului ci acestei asemănări care în fecioară a ajuns la plinătate îi unește însăși Arhetipul său adică Cuvântul care se întrupează. În umanitatea Mariei, întreaga omenire ajunge la destinația existenței sale, se înrudește cu Dumnezeu, trece în potență de la chip la asemănare, căci Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei unește în sine chipul cu Arhetipul, umanitatea cu Dumnezeirea. De aceea pentru părinți Maria este cu adevărat primul om, pentru că doar ea împlinește planul lui Dumnezeu prin Fiat-ul ei, doar ea este omul care zidit fiind după Chipul lui Dumnezeu nu cade ci oferă umanitatea sa Domnului spre a împlini dorirea dintru început a Creatorului, spre a se uni desăvrșit cu Dumnezeu priimind în ființa sa Cuvântul Vieții și dăruindu-i ale Sale dintru ale Sale, dăruindu-se deplin așa încât acesta poate lua umanitatea Mariei și din ea își poate zidi propria umanitate, se poate întrupa și naște ca Dumnezeu-Omul.

Maria este rodul pământului. Întreaga ființă a Fecioarei este marcată dintotdeauna de Întrupare, de aceea pentru părinți ea este Creația dintru început a lui Dumnezeu și în ea cum spunea Cabasila toată creația s-a cunoscut pe sine însuși mai bine și mai strălucit, pentru că a strălucit podoaba comună a universului.

Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat omul deplin, icoana Cuvântului lui Dumnezeu din care Cuvântul recunoscându-și Chipul și-a asumat umanitatea și a desăvârșit tot neamul omenesc.

Prezentare realizată de:

Pr. Dr. Ionuț Cătălin Blidar – Membru de onoare al Academiei Pontificale Mariane Internaționale, Preot Paroh al Parohiilor Greco-Catolice Dumbrăvița și Giarmata

Acest text, extras din lucrarea doctorală proprie stă la baza prezentării făcute la Congresul Mariologic Marian Internațional Extraordinar de la Vicenza – Monte Berico, 2026.

.

.

.

.

.

.

  1. Vezi GIOVANNI DAMASCENO, La fede ortodossa, Città Nuova, Roma, 1998, p. 64-68, (VI, 14-15). ↑

  2. IPOLIT, Benedictiones Isaac et Iacob, XXVII, în Il Cristo, vol. I, Testi teologici e spirituali dal I al IV secolo, a cura di A. Orbe e M. Simonetti, Fondazione Lorenzo Valla –Arnoldo Mondadori Editore, Roma, 1995, p. 359-361, [ed. or.: Patrologia orientalis vol. 27, a cura di F. Graffin, Turnhout, Brepols, 1957, p. 76-79:.].

    GRIGORIE AL NYSSEI, De Virginitate, 2, în Patrologiae Cursus Completus, Series Graeca, vol. 46, a cura di J.P. Migne, Imprimerie Catholique, Paris, 1863, p. 322.

    CROMAȚIU DE AQUILEIA, Omilii la Evanghelia după Matei, 2,1; in Testi Mariani del Primo Millennio, III. Padri e altri autori latini, a cura di G. Gharib e. A., Città Nuova Editrice, Roma, 1990, p. 223, [ ed. or. : R. ÉTAIX, «Tractatus in Matheum» partiellement inédits, pouvant être attribués à Chromace d’Aquilée, in Revue Bénédictine, 70 (1960) p. 469-503.]. ↑

  3. M. GRONCHI, Trattato su Gesù Cristo Figlio di Dio Salvatore, Queriniana, Brescia, 2008, p. 376-378. ↑

  4. IPOLIT, Contra Noetum 15, 6-7 în Hippolytus of Rome. Contra Noetum, a cura di R. Butterworth, University of London – Heythrop College, London, 1977, p. 43-93:

    ποῖον οὖν Υἱὸν ἑαυτοῦ ὁ Θεὸς διὰ τῆς σαρκὸς κατέπεμψεν ἀλλ’ ἢ τὸν Λόγον, ὃν Υἱὸν προσηγόρευε διὰ τὸ μέλλειν αὐτὸν γενέσθαι; καὶ τὸ κοινὸν ὄνομα τῆς εἰς ἀνθρώπους φιλοστοργίας ἀναλαμβάνει Υἱὸς καλούμενος. οὔτε γὰρ ἄσαρκος καὶ καθ’ ἑαυτὸν ὁ Λόγος τέλειος ἦν Υἱός, καίτοι τέλειος, Λόγος ὤν, μονογενής· οὔθ’ ἡ σὰρξ καθ’ ἑαυτὴν δίχα τοῦ Λόγου ὑποστῆναι ἠδύνατο διὰ τὸ ἐν Λόγῳ τὴν σύστασιν ἔχειν. οὕτως οὖν εἷς Υἱὸς τέλειος Θεοῦ ἐφανερώθη. ↑

  5. Vezi Y. SPITERIS, Palamas: la grazia e l’esperienza, Lipa, Roma, 1996, p.206. ↑

  6. GRIGORIE PALAMA, Omilia LIII, 9 în I. I. ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Deisis, Sibiu, 2008, p. 331, [ ed. or. : Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας 79, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ ἅπαντα τὰ ἔργα, vol. 11, a cura di P. K. Chrestou, Πατερικαὶ Ἐκδόσεις Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς, Θεσσαλονίκη, 1986 in THESAURUS LINGUAE GRAECAE, A Digital Library of Greek Literature, Internet (11. 07. 2018): https://stephanus.tlg.uci.edu/index.php#login=true:

    Ἐκεῖ πᾶσα ἡ δόξα τῆς θυγατρὸς τοῦ βασιλέως ἔσωθεν, κατὰ τὸ γεγραμμένον, ἐξ ἧς πάντων ἀνθρώπων ἔξοχα διαπρεπούσης ἀπορρήτοις κάλλεσιν ἁγνείας, ὥσπερ ἀπὸ χρυσίου τηλαυγοῦς, εἰκόνα συμφυᾶ ἑαυτῷ κατασκευάσαι ᾐρετίσατο, τοῦ ποιήματος ὁ ποιητής, καὶ ἐν ὁμοιώματι ἀνθρώπων γενόμενος (ὢ τῆς ἀνεκλαλήτου σου φιλανθρωπίας, δέσποτα!) τὸ οἰκεῖον πλάσμα πρὸς τὴν ἑαυτοῦ τοῦ πλάσαντος μεθαρμόσασθαι ἀξίαν. ]. ↑

    .

  7. Vezi IRINEU DE LION, Împotriva Ereziilor, III, 30, în : Sources chrétiennes 100 – Irénée de Lyon. Contre les hérésies, livre 4, vol. 2, L. Doutreleau e.A., Cerf, Paris, 1965,

    in THESAURUS LINGUAE GRAECAE, A Digital Library of Greek Literature, Internet (11. 07. 2018): https://stephanus.tlg.uci.edu/index.php#login=true:

    Et quemadmodum protoplastus ille Adam de rudi terra et de adhuc virgine – nondum enim pluerat Deus, et homo non erat operatus terram – habuit substantiam et plasmatus est manu Dei, id est, Verbo Dei – omnia enim per ipsum facta sunt – et sumpsit Dominus limum a terra et plasmavit hominem: ita recapitulans in se Adam ipse Verbum existens ex Maria, quae adhuc erat virgo, recte accipiebat generationem Adae recapitulationis. ↑

  8. GRIGORIE PALAMA, Omilia LIII, 10. 11 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 331 – 332, [ ed. or. : Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας 79, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ ἅπαντα τὰ ἔργα, vol. 11:

    Ὥσπερ γὰρ βουληθεὶς ὁ Θεὸς εἰκόνα στήσασθαι παντὸς καλοῦ καὶ τὴν ἑαυτοῦ περὶ ταῦτα δύναμιν καθαρῶς ἐνδείξασθαι καὶ ἀγγέλοις καὶ ἀνθρώποις, ὁρατῶν καὶ ἀοράτων κοινὸν ὑποστήσας κόσμον, μᾶλλον δὲ θείων τε καὶ ἀνθρωπίνων ἁπασῶν χαρίτων κοινὸν ὑποδείξας κρᾶμα καὶ καλλονὴν ὑπερτέραν ἀμφοτέρους ἐπικοσμοῦσαν τοὺς κόσμους, οὕτω ταύτην οὕτω παγκάλην ὄντως ἐξειργάσατο πάντα συνελών, οἷς πάντα διελὼν ἐκόσμησε, τρόπον τῆς αὐτῷ διαφερούσης μόνῳ δημιουργικῆς δυνάμεως ἡμῖν ἐπιδεικνὺς ἐξαίσιον καὶ ὄντως προσήκοντα τῇ τοῦ φωτὸς μητρί.

     Ὡς γὰρ ὅτε κατ’ ἀρχὰς εἰς ἀρχὰς τῆς ἡμέρας τὸν μέγαν ἐπέστησε φωστῆρα, πρῶτον μὲν ἐποίησε τὸ φῶς ἀπολύτως διασκεδαννύμενον, ἔπειτα τὸν τοῦτ’ ἀναδεξάμενον ἡλίου δίσκον· οὕτω καὶ νῦν τὴν ἀειπάρθενον ἑαυτοῦ γεννήτριαν θείου τε καὶ ἀπορρήτου καὶ παντὸς τοῦ κατ’ ἀρετὴν φωτὸς ἀπέφηνε λαμπτῆρα, διακεχυμένου μὲν ὄντος πρότερον τοῖς πᾶσι τἀγαθοῦ, συνεληλυθότος δ’ ὕστερον ὑπὲρ πάντα νοῦν καὶ λόγον ἐπ’ αὐτῆς παντός τε ἀρετῆς εἴδους καὶ ὅσον αὐτὴ ὑπεραναβεβήκει. Καὶ τοίνυν ἃ πᾶσι τοῖς ἐκ τοῦ παντὸς αἰῶνος ἀρίστοις ἤρκεσε νειμαμένοις ἀρίστοις εἶναι, καὶ ὅσα πάντες οἱ Θεῷ κεχαρισμένοι κατὰ μέρος εἰσίν, ἄγγελοί τε καὶ ἄνθρωποι, ταῦθ’ ἅπαντα συνειληφυῖα καὶ μόνη πάντα διατελοῦσα καὶ περιττεύουσα μηδ’ ὅσον εἰπεῖν, ὑπερεκχεῖ καὶ πρὸς τοὺς αὐτὴν τιμῶντας δαψιλεστάτην τὴν χάριν, αὐτό τε τὸ πρὸς αὐτὴν ἀνατείνεσθαι δίσκον οὖσαν τηλικούτων χαρίτων χαριζομένη, καὶ προσεπιδαψιλευομένη τὰ κρείττω δι’ ἀγαθότητα. ]. ↑

  9. GRIGORIE PALAMA, Omilia LIII, 5 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 328, [ ed. or. : Ἕλληνες Πατέρες τῆς Ἐκκλησίας 79, Γρηγορίου τοῦ Παλαμᾶ ἅπαντα τὰ ἔργα, vol. 11: Πᾶσαν γὰρ ἰδέαν αἰσθητῶν τε καὶ αἰσθητικῶν τὴν ἀρχὴν ἐμφυτεύσας ὁ Θεὸς τῇ γῇ, ἐπειδήπερ οὐδὲν οὐδαμῆ τῶν ἐπ’ αὐτῆς καὶ νοῦν ἐχώρει, τὸν ἄνθρωπον ἔπλασε χωρητικὸν τοῦ νοῦ. Ἐπεὶ δ’ αὖθις, καίτοι τοῦ γένους ἐπιδόντος, οὐδ’ αὐτῶν τις εὕρηται καθ’ ὅσον ἐχρῆν χωρητικὸς Θεοῦ, δι’ οὗ τὰ πάντα καὶ δι’ ὃν τὰ πάντα, τὸ τοῦ Ἀποστόλου φάναι, τὴν ἀειπάρθενον ταύτην νῦν ὕστερον ὡς εὐδόκησεν ἐποίησεν, ἵν’ οὕτως εἴπω, ἑαυτοῦ βασίλεια, τοῦ πληρώματος τῆς θεότητος σωματικῶς ὑπ’ ἄκρας καθαρότητος χωρητικὴν φανεῖσαν, καὶ οὐ χωρητικὴν μόνον, ὢ θαυμάτων ἐξαισίων!, ἀλλὰ καὶ γεννητικήν, καὶ ποιητικὴν θείας ἀγχιστείας τοῖς πρὸ αὐτῆς καὶ μετ’αὐτὴν ἅπασιν ἀνθρώποις. ]. ↑

  10. NICOLAE CABASILA, Cuvânt la Preaslăvita Naștere, 4, în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 442 [ed. or. : Patrologia Orientalis 19 – Homélies mariales byzantines II , M. Jugie, Firmin-Didot et Companie, Paris ,1926 in THESAURUS LINGUAE GRAECAE, A Digital Library of Greek Literature, Internet (11. 07. 2018):https://stephanus.tlg.uci.edu/index.php#login=true:

    Διὰ ταῦτα τὴν μὲν φύσιν τῇ γεννήσει τῆς πανάγνου δύνασθαι μηδὲν εἰσενεγκεῖν ἀκόλουθον ἦν, αὐτὸν δὲ καλούμενον τὸν πᾶν ἐργάσασθαι τὸν Θεὸν, καὶ τὴν φύσιν παρωσάμενον, ἀμέσως, ὡς εἰπεῖν, δημιουργῆσαι τὴν μακαρίαν, καθάπερ τὸν πρῶτον ἄνθρωπον˙ ἐπεὶ καὶ μάλιστα, καὶ κυριώτατα πρῶτος ἄνθρωπος ἡ παρθένος, ἣ πρώτη καὶ μόνη τὴν φύσιν ἔδειξεν˙ ἔχει γὰρ οὕτω. ]. ↑

  11. NICOLAE CABASILA, Cuvânt la Preaslăvita Naștere, 16, în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 457, [ed. or. : Patrologia Orientalis 19 – Homélies mariales byzantines II: Καὶ οὕτως ἐν τῷ κόσμῳ τούτῳ, καθάπερ ἐν τῷ παραδείσῳ, καθαρὸν καὶ ὁλόκληρον τὸν ἄνθρωπον ἔδειξε, καὶ οἷος τὴν ἀρχὴν ἐπλάσθη, καὶ οἷον αὐτὸν μένειν ἐχρῆν, καὶ ὁποῖος ἂν ἦν ἔπειτα, περὶ τῆς εὐγενείας ἠγωνισμένος. Ἐπεὶ γὰρ τῇ φύσει τῇ θείᾳ τὴν ἀνθρωπείαν συνελθεῖν εἰκὸς ἦν, καὶ οὕτως ἀκριβῶς συναφθῆναι, ὡς μίαν ἀμφοτέροις ὑπόστασιν εἶναι, ἐχρῆν φανῆναι πρότερον ἑκάτερον ἀκραιφνές. Καὶ ὁ μὲν Θεὸς ἐδείχθη, καθάπερ ἐξῆν φανῆναι Θεόν· (…) Καὶ καθάπερ τὸν νοῦν ὁ Θεὸς ὑποστήσας, εἶτα τὴν αἴσθησιν δημιουργήσας, τρίτον ἔπειτα κτίζει τὸ συνεστὸς ἐξ ἀμφοτέρων τὸν ἄνθρωπον, οὕτω τοῦ Θεοῦ μὲν ἐξαρχῆς ὄντος, ἀνθρώπου δὲ πρὸς τῷ τέλει τῶν αἰώνων μόλις φανέντος, ἐπ’ ἐσχάτων τῶν ἡμερῶν τούτων ὁ θεάνθρωπος ἀνεδείχθη· ↑

  12. NICOLAE CABASILA, Cuvânt la Preaslăvita Naștere, 18, în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 458 [ed. or. : Patrologia Orientalis 19 – Homélies mariales byzantines II:

    Διὰ ταῦτα, πανηγυρίζοντες μεθ’ ἡδονῆς ἁπάσης λαμπροὶ λαμπρῶς, εἰς ταύτην ἀφικνούμεθα τὴν ἡμέραν, ἐν ᾗ ταῦτα ἔλαβε τὴν ἀρχὴν, τὴν γενέθλιον οὐ τῆς παρθένου μᾶλλον ἢ τῆς οἰκουμένης ἁπάσης· ἣ τὸν ἀληθινὸν ἄνθρωπον εἶδεν, ἐξ οὗ πᾶσι τὸ ὡς ἀληθῶς ἀνθρώποις εἶναι, πρώτη καὶ μόνη. Νῦν ἔδωκε καθαρῶς ἡ γῆ τὸν καρπὸν αὐτῆς, τόν γε ἄλλον ἅπαντα χρόνον μετ’ ἀκανθῶν καὶ  τριβόλων, τὴν φθορὰν ταύτην ἀνιεῖσα τῆς ἁμαρτίας. (…) αὐτὴ, δῶρον τῷ Θεῷ τοῦ κοινοῦ γένους ἐξαιρεθεῖσα, τὸ λοιπὸν τῶν ἀνθρώπων ἐκόσμησας. ]. ↑

  13. Cfr. Testi Mariani del Secondo Millennio, I. Autori orientali (sec. XI-XX), a cura di G. Gharib e E. M. Toniolo, Città Nuova Editrice, Roma, 2008, p. 397. ↑

  14. TEOFAN AL NICEEI, Discurs despre Preacurata, 18 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p.534 – 535, [ed. or.: Theophanes Nicaenus († 1381). Sermo in sanctissimam Deiparam, a cura di M. Jugie, Facultas Theologica Pontificii Athenaei seminarii Romani, Romae, 1935, p. 2-210:

    Ὅθεν ἡ δημιουργὸς σοφία, βουλομένη τὰ πάντα ἑνῶσαι ἀλλήλοις, ἵνα μὴ μόνον ἑτερότης ἐπιθεωρῆται τοῖς πᾶσιν, ἀλλὰ καί τις ταὐτότης, ὡς ἂν ἐξεικονίζοιεν κἀν τούτῳ τὸ πρωτότυπον ἀγαθόν, ὅπερ ἐπιθεωρεῖται πρὸς τῇ ταὐτότητι τῆς φύσεως καὶ ἑτερότητι προσώπων, δημιουργεῖ φύσιν ἄλλην συγκειμένην ἐξ ἑκατέρων, τῆς νοερᾶς δηλαδὴ καὶ αἰσθητῆς κτίσεως, τὸν ἄνθρωπον, ἐν ᾧ γίνεται
    συνδρομὴ πάσης τῆς κτίσεως, τῆς τε νοερᾶς καὶ τῆς αἰσθητῆς, οὐ μόνον τῆς ὕλης ἁπλῶς, ἀλλὰ καὶ τῆς γεννητικῆς καὶ θρεπτικῆς καὶ αὐξητικῆς, ἔτι τε καὶ τῆς αἰσθητῆς δυνάμεως, διοικουμένων παρὰ τῆς νοερᾶς τε καὶ λογικῆς φύσεως· (…) Καὶ γίνεται τὸ θαυμαστὸν τοῦτο ζῷον, ὁ ἄνθρωπος, σύνδεσμος πάσης τῆς νοερᾶς τε καὶ αἰσθητῆς κτίσεως συνδέων τὰ πάντα ἐν ἑαυτῷ καὶ συνάπτων καθ’ ὑπόστασιν εἰς τύπον καὶ προοίμιον μυστηρίου φρικτοῦ τε καὶ ἀπορρήτου. ↑

  15. TEOFAN AL NICEEI, Discurs despre Preacurata, 19 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p.535 – 538, [ed. or.: Theophanes Nicaenus († 1381). Sermo in sanctissimam Deiparam:

    Ἐπεὶ οὖν ὁ σκοπός, ὡς εἴρηται, τῆς ἀπορρήτου οἰκονομίας τοῦ Θεοῦ Λόγου καὶ θείας ἐνανθρωπήσεως τὸ ἑνῶσαι τὰ πάντα ἑαυτῷ καθ’ ὑπόστασιν ἦν, ἵνα μηδέν τι τῶν ὄντων ἄμοιρον μείνῃ τῆς τοιαύτης ἀνυπερβλήτου εὐεργεσίας· (…) τὸν ἄνθρωπον ὅλον καὶ οὐχ ἕτερόν τι τῶν ἄλλων ἐνδύεται, τὴν συνδρομὴν πάντων τῶν ὄντων, ἵνα μηδέν τι τῶν ὄντων ἀσυντελὲς γένοιτο πρὸς τὴν τοῦ κυριακοῦ ναοῦ τούτου κατασκευήν τε καὶ σύνθεσιν, ὡς ἂν πάντες τὸ οἰκεῖον εἰσαγαγόντες εἰς τὴν οἰκοδομὴν τοῦ θείου προσλήμματος, πάντες κοινωνοὶ γένοιντο τῶν τοῦ προσλήμματος ἀγαθῶν τῷ λόγῳ τῆς ἀντιδόσεως. (…) Ἐντεῦθεν πᾶσα ἡ κτίσις διὰ τῆς ἀνθρωπότητος, τῆς ἐν τῇ ὑποστάσει τῆς θεομήτορος, ὡσανεὶ δεξιὰν ὀρέγουσα τῷ κτίστῃ πρὸς συνάφειαν, συνάπτεται καὶ προσφύεται διὰ τῆς παλάμης ταύτης καὶ τῶν δακτύλων, ἤτοι τοῦ ἐξ αὐτῆς θείου προσλήμματος, τῇ δεξιᾷ τοῦ Ὑψίστου μέχρις ἡμῶν ἐκταθείσῃ διὰ φιλανθρωπίας ὑπερβολήν ↑

  16. TEOFAN AL NICEEI, Discurs despre Preacurata, 17 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 530 – 531, [ed. or.: Theophanes Nicaenus († 1381). Sermo in sanctissimam Deiparam:

    Τῷ ὑπερφυεῖ τοίνυν μυστηρίῳ τῆς τοῦ Θεοῦ Λόγου σαρκώσεως τὸν καθαρώτερον πάντων ἔδει καὶ ἁγιώτερον ὑπηρετήσασθαι καὶ δοχεῖον γενέσθαι τῆς ἀχωρήτου φύσεως. Ἐπεὶ οὖν οὐκ ἄλλως ἦν δυνατὸν οὐδὲ δίκαιον γεγενῆσθαι παρὰ τῆς θείας ἰσότητος καὶ δικαιοσύνης, διὰ τοῦτο καὶ καθὼς ἔδει καὶ γίνεται, καὶ ὁ πάντων ἁγιώτερος πρὸ τῶν αἰώνων ἐκλέγεται, καὶ χειροτονεῖται τοῦ μυστηρίου διάκονος, καὶ τῆς ἐντεῦθεν ἀκολουθούσης θεοπρεποῦς δόξης, ὡς εἰκός, ἄξιος. ↑

  17. TEOFAN AL NICEEI, Discurs despre Preacurata, 4 în ICĂ, Maica Domnului în teologia secolului XX, p. 501, [ed. or.: Theophanes Nicaenus († 1381). Sermo in sanctissimam Deiparam, M. Jugie, Facultas Theologica Pontificii Athenaei seminarii Romani, Romae, 1935, p. 2-210:

    Ἐπεὶ τοίνυν τὸ ἄφραστον τῆς Θεοτόκου μυστήριον πρὸς τὰ ὄντα ὡς ἀλήθειά ἐστι πρὸς σκιάν, καὶ παράδειγμα πρὸς μιμήματα, καὶ τελικὸν αἴτιον πάντων τῶν νοητῶν τε καὶ αἰσθητῶν, ὑμνητέον ταύτην καὶ ὡς γῆν καὶ οὐρανὸν καὶ ὡς κόσμον ὅλον ἐξ οὐρανοῦ καὶ γῆς καὶ τῶν ἐν μέσῳ συνεστῶτα καὶ συγκριθέντα· ἀπὸ γὰρ τῶν σκιῶν τούτων καὶ προχαραγμάτων ἡ ἀλήθεια φανερωτέρα γενήσεται, καὶ τὸ κατὰ ταύτην μυστήριον, ὡς καὶ πρῴην εἰρήκαμεν· τῆς δ’ ἀληθείας πάλιν ταύτης διαλαμψάσης τρανότερον, οἱ τύποι καὶ τὰ προσκιάσματα ταύτης ἤτοι τὰ ὄντα καὶ ἡ τούτων γνῶσις ἐκδηλοτέρα γενήσεται, τοῦ σκοποῦ καὶ τῶν λόγων τῆς τούτων δημιουργίας ἐναργέστερον ἀποκαλυφθέντων ἐκ τοῦ φανερὸν γενέσθαι τὸ τέλος αὐτῶν καὶ οὗ ἕνεκα γέγονε. ↑

     

    .