Cum și cât cunoaștem și mărturisim istoria Bisericii noastre Română Unită cu Roma?[1]

Dr. Silviu Sana

.

Deseori se întâmplă să vorbim despre cât și cum cunoaștem din trecutul nostru – recent sau mai îndepărtat – și apoi să avem oarecare neliniști în privința adevărului pe marginea unui subiect pe care l-am discutat cu unul dintre amici.

Astăzi, cel mai la îndemână e să iei telefonul sau să „aprinzi” calculatorul, să te „conectezi” la internet și să obții repede informația de care ai nevoie, pentru a da o replică celuilalt. În spațiul virtual, mai ales pe platformele sociale, e la modă acest schimb de replici. Totuși, rămân chestiuni nerezolvate în multe privințe. Se simte ceva din vechile dispute medievale, numite Disputationes. Acestea erau, în principal, dezbateri academice, create cu scopul pentru a rezolva probleme filosofice și teologice. Termenul a rămas faimos prin opera lui Cicero, Tusculanae Disputationes, o serie de cinci cărți filosofice despre moarte, durere și emoții. Aceste dialoguri stoice analizau fericirea și etica, fiind un punct central în învățământul universitar medieval, punând în balanță argumente pro și contra. Scopul era înțelegea, adică raționalizarea problemelor umane și astfel să se atingă liniștea sufletească.

  Astăzi, dacă se simte ceva din vechile dispute medievale, acestea s-au mutat din spațiul academic în marele „câmp” al internetului, unde „toată lumea” are „dreptul” de a dezbate cu oricine și pe orice temă. Și uite așa, „toată lumea” a îmbrăcat „toga” eruditului de altă dată și a devenit, rapid, porta-vocea unui adevăr. Și „toată lumea” e un fenomen colectiv, o psihoză care ne otrăvește mintea și sufletul. Unii asistă pasiv, alții acționează. Între cei care „acționează” sunt așa numiții influenceri. Anume, cei care vor să convingă masele, adică acei zeci de mii de oameni care „citesc” de pe rețele sociale. Nu mai contează pregătirea și educația, ci doar că respectivul are tupeu ( cf. DEX = îndrăzneală, cutezanță care întrece limita cuvenită) și știe, dar nu cunoaște în profunzime, ceva! Și acel ceva, chiar dacă e frântură de adevăr, trebuie spus tuturor!

  Da, acestea sunt vremurile de azi. Dacă în urmă cu 30-40 de ani exista o categorie de semi-docți care răstălmăceau adevărul, făcând referințe la o bibliografie minimă, astăzi acea categorie nu mai există ci s-a transformat, peste noapte am putea spune, în „experți” ai manipulării, ai dezinformării și ai minciunii! Și în această capcană – de a deveni influencer – poate cădea oricine are cutezanța de a trece peste „bariera” bunului simț, a limitelor sale date de statutul său profesional și uman.

Oare de ce se întâmplă acest fenomen chiar între noi, creștinii timpurilor noastre? Răspunsul este legat de educația primită în familie, școală și la biserică. Totodată, este legat și de cateheza făcută în cadrul Bisericii. Astfel, ne aducem aminte de cateheza ținută de preotul nostru din Catehismul Bisericii Catolice care ne vorbea despre darurile Spiritului Sfânt, în cazul de față fiind vorba de darul „științei”, „înțelegerii” și al „înțelepciunii”. Se poate ca unii din generația născută înainte de 1989 să nu fi avut ocazia să aibă parte de cateheza Bisericii datorită persecuției comuniste. Dar, prin intermediul educației (familie, școală, sau pur și simplu al dorinței de a fi autodidact) aceste persoane s-au format deosebit de bine, grație lecturilor bune și al contactului cu oameni de calitate.

Ca și creștini – dornici de a cunoaște și răspândi adevărul, la fel ca orice om de bunăvoință – avem datoria de a cerceta Sfânta Scriptură care, încă din vremurile biblice, ne avertizează de pericolul minciunii și al neadevărului: „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Vai de proorocii cei mincinoşi, care urmează duhul lor şi nu văd nimic!” (Iezechiel 13,3); „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.” (Matei, 7, 15); „Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (Timotei 6, 20).

Din înțelepciunea antichității, celebrul filosof Aristotel ne ajută să înțelegem și să definim mai bine cu ce „instrumente” putem avea acces la cunoașterea trecutului, spunând că „cunoașterea și priceperea sunt mai degrabă apanajul științei decât al experienței”[2]. Vorbindu-se despre știință încă din acele timpuri, observăm că cercetarea trecutului nu poate fi lasată la îndemâna oricui, fiind încredințată unei categorii de oameni pregătiți pentru acest lucru: istoricii. Paul Veyne (1930-2022), un cunoscut istoric francez, definea foarte simplu pe cei care se îndeletnicesc să scrie istorie: „Istoricii povestesc evenimente adevărate în care actor este omul; istoria este un roman adevărat”[3].

Deja, cu acest bagaj de idei prețioase, înțelegem că istoria – înțeleasă ca o căutare a faptelor din trecut, o poveste moralizatoare pentru prezent și viitor, o știință ce caută să acopere realitatea vieții cotidiene din înțelegerea faptelor trecutului – trebuie lăsată în mâna specialiștilor. Aceștia, cu instrumentele specifice de cercetare, au datoria morală de a scoate la lumină evenimentele trecutului pe care să le interpreteze obiectiv pentru progresul întregii societăți umane. Despre căutarea adevărului, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea (1920-2005) spunea: „Astăzi, prima grijă a noastră trebuie să fie cea a adevărului, atât pentru nevoie noastră interioară cât și pentru slujirea pe care o îndeplinim. Nu putem semăna greșeala sau lăsa umbra îndoielii!”[4]

Abia acuma, după ce am conștientizat realitatea în care trăim și ne-am „hrănit” atât din înțelepciunea biblică, a antichității cât și a vremurilor recente, putem să „stăm de vorbă” despre cât și cum cunoaștem din istoria Bisericii noastre greco-catolice. Facem acest demers din datoria față de adevăr, căutând lucruri noi, scopul find acela de a înțelege cât mai bine prezentul și realitatea cotidiană. Nu facem acest lucru pentru a ne hrăni orgoliul interior și a ne valida anumite convingeri, ci pentru a rămâne fideli principiilor enunțate mai sus.

Cât cunoaștem din istoria Bisericii greco-catolice? După ultimele cercetări și raportându-ne la istoria altor biserici – mă refer aici la Biserica romano-catolică și la cea reformată – cunoaștem mai mult decât am cunoscut înainte de 1948, dar încă insuficient pentru a alcătui o istorie generală a greco-catolicismului românesc din spațiul Transilvaniei, Banatului, Partium-ului (Arad, Bihor, Sătmar) și Maramureș. Dacă înainte de 1948, s-au întocmit monografii și biografii bine documentate, atingându-se un nivel bun în privința calității scrisului istoric, mai ales că autorii erau clerici formați în instituții teologice catolice de prestigiu din Europa, după acel fatidic an, odată cu suprimarea Bisericii noastre, a existat o perioadă de stagnare. Reînvierea scrisului istoric pe tema Bisericii greco-catolice apare mascat în anii comunismului, istoricii laici scoțând în evidență mai ales mișcarea națională a românilor din Transilvania, clădită pe curentul „Școlii Ardelene”, rod al clericilor din sânul Bisericii greco-catolice românești. Așa s-au născut studii și lucrări care au dezvoltat teme privind implicarea clericilor și laicilor greco-catolici în cadrul emancipării națiunii române din Transilvania din punct de vedere social, cultural și politic. După anul 1990, cercetarea se adâncește prin accesul la documentele din fondurile arhivistice preluate abuziv de la cele cinci eparhii: Blaj, Oradea, Cluj-Gherla, Lugoj și Baia Mare. Astfel, documentul de arhivă devine reper fundamental pentru o lucrare de calitate în istoria Bisericii greco-catolice.

Pentru cei care se încumetă – din pasiune, curiozitate sau pur și simplu pentru că vor să urmeze îndemnul Sfântului Augustin „Tolle Lege – Ia și citește” – să se aventureze în istoria Bisericii greco-catolice, e important să știe unde se găsesc lucrările și cine le-au scris. Un reper fundamental în accesul la cărțile de specialitate sunt bibliotecile (județene, universitare, municipale, bisericești). De exemplu, în cadrul unei biblioteci județene, exemplarele de carte și presă veche le găsim la secția „Colecții Speciale”. La secția de „Împrumut carte adulți” sau la „Sala de lectură” găsim literatura de specialitate de după 1952: monografii, studii de istorie locală, ediții de documente, sinteze de istorie, memorii, articole din ziare. Lecturi despre „începuturi” și „perioada de înflorire” sunt semnate de autorii care au scris în perioada secolelor XVIII-XX până în 1948. Ei sunt generația 1, 2 și 3 a „Școlii Ardelene”: Gheorghe Șincai, Samuil Micu, Petru Maior, Timotei Cipariu, Iosif Papp-Szilaghyi, Ioan Micu Moldovan, Alexandru Grama, Augustin Bunea, Ioan Ardeleanu, Tit Bud, Zenovie Pâclișanu, Elie Dăianu, Nicolae Comșa, Iacob Radu, Ioan Georgescu, Petru Tămâian, Vasile Vartolomei, Aloisiu Ludovic Tăutu, ș.a. După 1989, odată cu repunerea Bisericii în legalitate, apar, pe lângă literatura memorialistică a supraviețuitorilor, lucrări semnate nu doar de către preoți cât mai ales de către istoricii laici. Despre perioada de persecuție comunistă cele mai apropiate de adevărul istoric sunt memoriile (Cardinalul Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru, Alexandru Rațiu, Mesaros Simion, Alexandru Todea, ș.a.). Urmează apoi lucrările generale și de specialitate (semnate de Silvestru A. Prunduș, Clemente Plaianu, Ioan M. Bota, Marcel Știrban, Ovidiu Bozgan, Remus Mircea Birtz, Vasile Cristian, Marius Bucur, Anton Rus, ș.a.) și edițiile de documente adunate din arhiva CNSAS (semnate de Sergiu Soica). Pentru perioada secolelor XVII-XX, câteva nume consacrate merită amintite, atât dintre universitari, cercetători sau simpli pasionați de istorie: Pompiliu Teodor, Blaga Mihoc, Gheorghe Gorun, Nicolae Bocșan, Ovidiu Ghitta, Remus Câmpeanu, Cornel Sigmirean, Iudita Călușer, Greta Miron, Ciprian Ghișa, Laura Stanciu, Daniel Dumitran, Ana Dumitran, Laura Stanciu, Ioan Horga, Cristian Barta, Tiberiu Ciorba, Ion și Cecilia Cârja, Mirela Popa Andrei, Ioana Bonda, Gabriela Rus, Alexandru Haiduc, Lucian Turcu, Ioan Ardelean Pruncu, Constantin Demeter, Traian Ostahie, ș.a.

Cum și cât mărturisim despre istoria Bisericii noastre? În primul rând, citind și informându-ne temeinic din lecturile de calitate semnate de cei pe care i-am amintit mai sus. În al doilea rând, evitând a da sentințe de genul „istoria noastră este cea mai măreață, cea mai glorioasă etc.”, aducându-ne aminte de cuvintele Sf. Ioan Paul al II-lea: „Este important de explicat că istoria oamenilor, cu semnele ei contradictorii de har și de păcat, de măreție și meschinărie, este asumată de Dumnezeu în Fiul său, Isus Hristos și oferă deja o schiță a veacului ce va veni”[5]. În al treilea rând, prin vorba bună, dialog constructiv, prin întâlniri cu persoane capabile să poarte un dialog simplu și echidistant pe marginea unui subiect istoric, fără a intra în dispute pătimașe care pot degenera. În al patrulea rând, recomandând lectura unor cărți deja citite și înțelese.

Anul trecut am celebrat „Anul Cardinal Iuliu Hossu” și, în acest context, putem învăța multe din memoriile Fericitului Iuliu Hossu, despre cum și cât mărturisim despre istoria Bisericii Greco-Catolice din România. Cele câteva citate redate mai jos din opera acestui venerabil ierarh, îndeamnă la meditație pentru a înțelege mai bine trecutul recent al Bisericii greco-catolice din România în perioada de persecuție.

„Tot ceea ce am spus a fost o sfântă datorie a mea şi ce am făcut nu a fost din mine şi de la mine, ci de la Domnul, […] iartă-mă, Doamne, si ajută-mă să duc la bun capăt această istorie, căci istorie este, fără să greşesc în expunerea adevărului Tău, Isuse Doamne[6].

[…] „Noi eram uniţi sufleteşte în marea şi greaua luptă pentru libertatea neamului, istoria o dovedeşte, una sută de ani de la Adunarea de pe Câmpia Libertăţii stă mărturie cum am stat împreună luptând pentru libertatea neamului în toate vremile…[7].

„Judecata este a posterităţii, a istoriei, dar mai presus de toate judecata este a Atotputernicul în veci Preamăritul Dumnezeu, cumpăna judecăţii o tine în mână Domnul Isus: «Eu sunt, nu vă temeți»”![8]

„[…]prin decrete ni s’au răpit şcolile, prin decrete fărădelege se zice că am fost scoşi din lege; n’au nici o valoare, sunt nule şi neavenite în faţa lui Dumnezeu Atotputernicul, a căruia este Biserica şi în fata oamenilor, cărora le va grăi istoria adevărul.[9]

[…] un moment în istoria mult încercatului nostru neam, în ţara scumpă încătuşată”[10].

*

În concluzie, întrebarea din titlul conferinței „cum și cât cunoaștem” a primit câteva răspunsuri necesare pentru o mai bună înțelegere a subiectului istoriei Bisericii greco-catolice. Fără a intra în amănunte teologice și istorice, ideile lansate aici sunt o invitație la lectură, nu doar pe internet sau în confortul propriei locuințe, ci mai ales în biblioteci sau arhive, acolo unde contactul cu documentul sau cartea este o călătorie în timp, pe urmele înaintașilor noștri care au căutat să trăiască în lumina Adevărului Veșnic, Cel care toate le plinește la timpul potrivit, după cuvintele profetului: „Le voi lega rănile ca să-i vindec şi le voi descoperi belşug de pace şi de adevăr” (Ieremia 33, 6).

  1. Conferință susținută în data de 15 februarie 2026 în catedrala Sf. Nicolae din Oradea, la invitația Reuniunii Mariane „Neprihănita Zămislire”, prin intermediul doamnei Maria Filimon. ↑

  2. Aristotel, Metafizica (traducere de Ștefan Bezdechi), București, Editura IRI, 1999, p. 14. ↑

  3. Paul Veyne, Cum se scrie istoria? București, Editura Meridiane, 1999, p. 6. ↑

  4. Ioan Paul al II-lea, Planul lui Dumnezeu. Decalog pentru mileniul III, București, Ed. Enciclopedică, 1999, p.114. ↑

  5. Ibidem, p. 109. ↑

  6. Credința noastră este viața noastră. Memoriile Cardinalului Dr.Iuliu Hossu, Cluj-Napoca, Editura „Viața Creștină”, 2003, p. 42. ↑

  7. Ibidem, p. 51. ↑

  8. Ibidem, p. 142-143. ↑

  9. Ibidem, p. 142. ↑

  10. Ibidem, p. 256. ↑