La data de 7 decembrie a.c., în anul dedicat Cardinalului Iuliu Hossu, Parohia Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” din Cheț a fost gazda evenimentului comemorativ „In memoriam Cardinal Iuliu Hossu. Vizitațiunea la parohia Cheț”, organizat de părintele paroh Gabriel Varna, ipodiaconul Bogdănel Timoș și Asociația Generală a Românilor Uniți (AGRU) – Filiala Oradea.
Spațiul sacru al bisericii a fost transformat, pentru această ocazie, într-o adevărată pagină de istorie vie. Decorul atent ales a însoțit discursurile și mărturiile, oferind participanților repere vizuale cu o puternică încărcătură simbolică. Privirile au fost atrase de portretul episcopului Iuliu Hossu, alături de imaginea sa emblematică citind Proclamația de la Alba Iulia, moment fondator al istoriei moderne a României. Alături de acestea, au fost expuse chipurile suveranilor României, într-o discretă punte peste timp, și două portrete tulburătoare ale Cardinalului Iuliu Hossu: unul realizat în detenția de la închisoarea din Sighet, celălalt din anii grei ai domiciliului forțat de la Mănăstirea Căldărușani. Împreună, imaginile au recompus traseul unei vieți marcate de credință, sacrificiu și fidelitate față de valorile sale.
Pe o masă special amenajată, obiecte liturgice și documente originale au completat această narațiune vizuală: antimisul episcopului Iuliu Hossu, potirul de împărtășanie și discul cu steluța, mărturii ale slujirii sale arhierești. Alături de ele, o filă din registrul parohiei păstra înscrisul prin care însuși Iuliu Hossu consemna vizitațiunea canonică la Cheț, în anul 1944, un detaliu care a adus emoționant trecutul în imediata proximitate a prezentului.
Evenimentul a debutat cu Sfânta Liturghie, celebrată de părintele vicar cu preoții, Antoniu Titus Chifor, împreună cu părintele paroh Gabriel Varna.
În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor, părintele Chifor a transmis salutul și binecuvântarea Preasfinției Sale Virgil Bercea, episcop greco-catolic de Oradea. Totodată, a făcut referire la Evanghelia celei de-a 27-a Duminici după Cincizecime, evocând figura femeii gârbove, care, timp de 18 ani, purta în sine un „duh de neputință”. Isus o ridică, o „învie” (gr. ἀνίστημι), eliberând-o. Părintele vicar a subliniat că, de multe ori, și noi rămânem „aplecați” sub povara grijilor lumești, a problemelor financiare sau a obsesiei performanței, fixați pe dificultăți, și nu pe soluțiile oferite de Dumnezeu.
După celebrarea liturgică, părintele paroh Gabriel Varna a adresat un cuvânt de mulțumire tuturor și a prezentat un scurt istoric al parohiei Cheț, una dintre cele mai vechi parohii greco-catolice ale Eparhiei de Oradea. Documentele parohiale atestă existența comunității încă din anul 1753, odată cu vizita episcopului Meletie Kovacs. Au fost amintite etapele construcției actualei biserici, realizată între 1869–1872, patrimoniul liturgic, clopotele, casa parohială, precum și contribuțiile comunității la viața bisericească și culturală, inclusiv donația „Zbornicului lui Dosoftei” către Biblioteca Academiei Române:
„Aș dori să încep prin a vă mulțumi din suflet fiecăruia dintre cei prezenți , pentru că ați ales, în această dimineață, să aducem împreună cinste și mărire lui Dumnezeu, în frumoasa biserică a parohiei noastre, și să-i onorăm memoria , reamintindu-ne de ”vizitațiunea” apostolică din 18 iunie 1944, în acest an aniversar, a Fericitului Iuliu Hossu, cel dintâi cardinal al românilor.
Le mulțumesc în special, confraților de la Asociația AGRU Oradea, care în frunte cu Bogdan Timoș, au ales și parohia noastră ca și partener, în acest periplu de evenimente aniversare, pe care le dedică Fericitului cardinal.
Tot astăzi vom aduce rugăciuni pentru sufletul celui care a fost , fiu al satului nostru, senator al României, mare patriot și primul președinte AGRU, DEMETRIUS CHIȘ, despre care, după slujba de pomenire, ne va vorbi mai pe larg, dl dr.Dorel Potra, vicepreședinte AGRU.
Înainte de slujba parastasului, vă voi prezenta un scurt istoric al parohiei Cheț, bazată în mare parte pe documente deținute în arhiva parohiei:
Parohia Greco-Catolică Cheț este una dintre primele parohii Greco-catolice ale Eparhiei de Oradea. Dipticonul Parohiei Cheț, ne atestă în anul 1753 vizita Prea Sfințitului Meletie Kovacs în localitaea Cheț, unde l-a numit ca și preot al Parohiei Cheț pe părintele Ignat (Episcopia de Oradea fiind înființată în 1777). Prima matricolă aflata în arhiva parohiei dateaza din anul 1784.
Pâna în anul 1872 credincioșii parohiei noastre s-au rugat într-o biserică din lemn, situată în spatele casei parohiale de astăzi, unde se afla și cimitirul parohiei.
În anul 1869 sub păstorirea vrednicului de pomenire a părintelui Antoniu Bony si arhipăstorirea Prea Sfințitului Iosif Papp-Szilaghi s-a început construcția actualei biserici, din cărămidă cu hramul: “Adormirea Maicii Domnului”de către inginerul Augustin Kuskits, care s-a finalizat în anul 1872, an în care a primit și arhiereasca binecuvântare. Biserica este construită în stil roman cu turn gotic, fiind în formă de nava. Iconostasul are icoane pictate în ulei pe scândura și tablă, datând aproximativ din anul 1875.
În anul 1871 sunt comandate clopotele parohiei, la atelierul din Pesta al meșterului Iosif Pozdech, ele ajungând la Cheț în anul 1872. Conform însemnărilor părintelui Antoniu Bony, păstrate în arhiva parohiei, la 3 martie 1872, în Duminica lăsatului de sec la carne, clopotele au fost binecuvântate de către “Vicearhidiacon (protopopul locului) Samuilu Bota Parochu de Fârnașu” primind fiecare câte un nume: cel mare “Antoniu”, cel mijlociu “Iosif”, iar cel mic “Ilie”. Dintre cele trei clopote, astăzi mai există doar cel mijlociu ; despre celelalte două știm că au fost rechiziționate de către stat în timpul Primului război mondial, topite și folosite în industria de armament. Clopotul mare și cel mic, datează din anul 1924, respectiv 1985.
Casa Parohială a fost construită în 1880 fiind zidită în totalitate din cărămidă. Conform însemnarilor părintelui Antoniu Bony, prețul total al casei și al bisericii a fost echivalat la 158 jughere de pamânt (aproximativ 80 de hectare).
La începutul secolului XX un mare număr de transilvăneni din Imperiul Austro-ungar, emigrează în America, unde nu-și abandonează credința, deschizând parohii și construind biserici pe pamânt american. Din anul 1906 ,datează un șir de corespondențe ,păstrate în arhiva parohială, cu părintele Vanca Ioan, preot al Parohiei Greco-Catolice Sf. Elena din Cleveland Ohio (prima parohie românească din Statele Unite, deschisă de Epaminonda Lucaciu, fiul lui Vasile Lucaciu -„Leul din Sisești”), care ne spune că prin dărnicia credincioților parohiei sale și în special a fiilor satului Cheț aflati acolo, trimit suma de 150 de dolari, bani cu care s-a ridicat crucea din fața Bisericii.
Conform scrierilor părintelui Georgiu Moody, în anul 1922 parohia a donat Bibliotecii Academiei Române din București “Zbornicul lui Dosoftei”.
În anul 1948 odată cu decretul 358 din 1 decembrie, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii de către comuniști. După Revoluția din 1989, Parohia Greco-Catolică Cheț a fost reactivată de către părintele Aciu Ioan, iar în anul 2006 părintele Dat Gheorghe a revenit cu Biserica și un număr important de credincioși la cultul Greco-catolic.
DIPTICONUL PAROHIEI CHEȚ:
1753 Vizita Episcopului Meletie Kovacs
1753- preot Ignat
1765 preot George
1768 preot Iosif ,pomenit în Ciaslov
1787 preot Nicolae, pomenit în Octoich
1789-1806 preot Ilie
1806-1818 preot Gavril
1818-1826 preot Demetriu
1822 ,12 august vizita apostolică Episcop Samuil Vulcan
1831 preot Gavril
1845 preot Petru
1845-1856 preot Ioan
1856-1900 preot Antoniu Bony
1900-1905 preot Antoniu Bony jr
1905-1907 preot Victor
1907-1909 preot Ioan
1909-1914 preot Victor Pop
1914-1922 preot Gheorghe Chis
1922-1946 preot Georgiu Moody
1944 in 18 iunie vizita Fericitului Iuliu Hosu
1947- preot Traian Candrea
2005- preot Aciu Ioan
2006-2012 preot Dat Gheorghe
2012- în prezent preot Vana Gabriel”
În continuare a fost oficiată rânduiala Parastasului pentru Demetriu Chiș, primul președinte al AGRU Eparhial Oradea. Cu acest prilej, domnul Dr. Dorel Potra, vicepreședinte AGRU eparhial, a susținut prezentarea „Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică – Demetriu Chișiu (1854–1932)”, evocând personalitatea acestuia ca model de laic profund angajat în viața Bisericii și a societății.
„Am întâlnit în cercetările noastre despre viața spirituală în Biserica Greco-Catolică din România referințe despre o mulțime de laici, bărbați și femei, care au fost preocupați de propria viață spirituală și, în același timp, au activat cu statornicie și spirit religios pentru viața religioasă a Bisericii și a societății. Un astfel de om a fost dr. Demetriu Chișiu (Kiss). Acesta s-a născut în comuna Chețiu, jud. Bihor, în 27 octombrie 1854, din părinții Dimitrie și Criste Maria.
A absolvit clasele primare în 1864 apoi a fost trimis în Seminarul greco-catolic din Oradea de unde a urmat liceul premonstratens (1866–1874). După trecerea examenului de maturitate, în 10 iulie 1874, se înscrie la Academia de Drept din Oradea. În 1884 obține diploma de avocat la Universitatea din Budapesta. Se căsătorește la 16 februarie 1884 cu fiica avocatului Teodor Lazăr și sora lui Aurel Lazăr – om politic și important membru al luptei pentru emanciparea națională a românilor din Transilvania – și e numit avocat diecezan al Orăzii. În toamna anului 1918 s-a implicat în toate activitățile premergătoare Marii Uniri de la Alba Iulia. După Unire a activat în viața politică a României, astfel că în anul 1922 a fost ales senator în Parlamentul de la București. Este primul președinte al Agrului eparhial orădean și al Reuniunilor Mariane.Un autor îl descrie în modul următor: „Nervura lui Demetriu Kiss a fost acordată cu o profundă religiozitate formală și de conținut. Credința în Dumnezeu și în practica mântuitoare a bisericii sale constituia tonica acestei vieți evlavioase. Ritului și învățăturii creștine s’a conformat cu o rară severitate și scrupulozitate. Amănuntele de practică religioasă peste care unii trec cu ușurință ca peste o problemă de mică importanță pentru Demetriu Kiss dobândiau aspectul unei chestiuni grave de conștiință. A nu posti, de exemplu, din cauza unor motive ponderoase igienice, era pentru cei mai mulți o problemă pe care o rezolvau ei înșiși. Demetriu Kiss, sever cu el însuși, a cerut episcopului Mihail Pavel dezlegarea și a și obținut-o prin adresa oficială Nr. 2823/1892. Toate societățile religioase: Agrul, Asociația Mariană, Societatea Euharistică au cerut concursul moral și material al acestui om cucernic” (Teodor Neș, Oameni din Bihor (1848–1918), Tip. Diecezană, Oradea, 1937, p. 361).
Înainte de Unire, pentru devotamentul său față de Biserică a fost decorat cu Ordinul Pontifical „Sf. Grigore cel Mare”, civil, în gradul de cavaler-comandor, prin Decretul Nr. 11026 din 29 Februarie de către Ministerul Afacerilor Externe. Ordinul s-a acordat pentru „integritate vitae non minus quam pietatis studio, religionis observantia atque erga Romanam Cathedram fide”, iar în anul 1930 a fost decorat cu „Steaua României” în grad de comandor. Se împărtășia zilnic cu sf. cuminecătură.
A murit în seara zilei de 12 noiembrie 1932, la Oradea. La înmormântarea lui a fost de față, pe lângă episcopul Frențiu, care a săvârșit prohodul, și pe lângă episcopul Iuliu Hossu, care a asistat, și cei doi episcopi ortodocși Ciogariu și Andrei Crișanul.A publicat: Sf. Alfonso de Liguori, Școala iubirii lui Hristos, tradusă de dr. Demetriu Kiss și revizuită de pr. dr. Aloisie Tăutu, Oradea, 1928, retipărită de pr. Chifor Liviu, Târgu-Mureș, 1996.
A fost un om apropiat idealurilor Bisericii sale și care și-a îndeplinit menirea încredințată de Dumnezeu.”
A urmat intervenția doamnei Rodica Indig, consilier cultural al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, care a prezentat jaloane biografice și spirituale din viața Cardinalului Iuliu Hossu, punând accent pe anii de detenție de la Sighet și de domiciliu forțat la Căldărușani. Imaginile proiectate au fost interpretate ca adevărate „icoane ale suferinței”, în care trupul se subțiază, iar chipul capătă o lumină a transfigurării, ilustrând cuvintele cardinalului: „Credința noastră este viața noastră.”
Prezentarea a continuat cu momente-cheie din viața ierarhului: citirea Proclamației Unirii de la 1 Decembrie 1918, activitatea parlamentară și academică, scoaterea în afara legii a Bisericii Greco-Catolice, detenția, refuzul compromisului și beatificarea sa la Blaj, la 2 iunie 2019.
În încheiere, au fost adresate două întrebări profunde participanților:
Am fi noi gata să ne urmăm crezul până la capăt, asemenea lui Iuliu Hossu?
Câți dintre noi ar reuși, în ciuda politicii stăpânirii, punându-se în pericol, sa facă ceea ce este just, un gest creștinesc, în apărarea vieții aproapelui?
Domnul Alin Nistor Bădiceanu, președintele AGRU Oradea, a subliniat noblețea carității, curajul moral și jertfa martirică a Cardinalului Hossu, prezentându-l drept un model actual de verticalitate, fidelitate și sfințenie:
„În acest eveniment comemorativ dedicat vizitei pastorale a episcopului Iuliu Hossu la comunitatea greco-catolică din Cheț din vara anului 1944, doresc să vă prezint câteva trăsături definitorii pentru personalitatea lui care ar trebui retinute din patrimoniul său de sfintenie.
Noblețea caracterului său alina, în primul rând, pe cei săraci cărora le dedica ziua de sâmbătă, primindu-i in curtea resedinței episcopale pentru a le oferi sprijin material dar și cuvinte de încurajare. «Oare nu acum cercetează Isus pe robul său?» A rămas în memoria colectivă gestul de caritate al ierarhului față de cerșetorul de pe marginea drumului, dus acasă cu mașina, în dreapta episcopului, pe care l-a cinstit cu un dar si căruia ”i-a mulțumit totodată că i-a făcut cinstea să călătorească cu el.” Emil Racovițan își amintește că episcopul Hossu își iubea foarte mult preoții, de care se îngrijea cu duioșie și blândețe, era foarte atent „la toate problemele preoților chiar și la cele mai mici, întrebându-i: «Ai ce mânca, ai bani să-ți plătești drumul spre casă?» ” și, în mod deosebit, se interesa atent de văduvele și orfanii din familiile preoților. În timpul vizitelor canonice, organizate din primăvara până toamna târziu, noblețea carității sale era destinată credincioșilor, primind in audiență pe oricine dorea să-i vorbească după celebrarea Sf. Liturghii. Ulterior, în timpul detenției sale în ”casa de jelanie și suferință” a Sighetului, vizitele canonice au fost continuate pe cale spirituală „[…] dând din suflet şi satelor din dreapta şi stânga pe unde treceam, binecuvântarea Domnului, cu toată dragostea sufletului meu, […] cerşind mila Domnului peste toţi scumpii mei fraţi preoţi, vii şi morţi, şi peste toţi credincioşii în viaţă sau trecuţi în veşnicie.” Tot în acest mod, sfintele liturghii erau celebrate duminica in timpul muncilor ”voluntare” la tăiatul lemnelor, momente în care ” treceam cu sufletul pe la toate bisericile şi mă uneam sufleteşte la jertfele ce se aduceau pe sfintele altare şi cerşeam cu scumpii mei fraţi şi credincioşi mila şi ajutorul Domnului în lupta ce o duceam împreună împotriva celui rău şi pe această cale.” Conform unei alte mărturii, ziua eliberării episcopilor supraviețuitori de la Sighet a ”coincis” cu ultima vizită canonică spirituală a ierarhului Hossu. Într-adevăr, datorită acestei nobleți firești care impresiona si prin care își exercita misiunea pastorală, i-a câștigat supranumele de prinț al vizitelor canonice.
Curajul și forța morală manifestată față de puternicii zilei în apărarea celor fără de apărare. În timpul ocupației hortyste a Ardealului de Nord, în urma Dictatului de la Viena din septembrie 1940, Iuliu Hossu s-a ridicat cu hotărâre în apărarea românilor supuși abuzurilor regimului fascist maghiar. Episcopul Hossu a reclamat premierului ungar, aflat în vizită la Cluj, teroarea declanșată de forțele de ocupație, cu același curaj adresându-se și lui Miklos Horthy, regentul Ungariei. În octombrie 1943 a scăpat ca prin minune de gloanțele unui soldat horthyst, câteva luni mai târziu, reședința episcopală și Academia Teologică urmând să fie vandalizate de mai multe ori de către tineretul fascist, episcopul fiind grav insultat.
În această perioadă, atât pe căi diplomatice cât și îndemnându-i pe credincioși la solidaritate și dragoste creștină, Iuliu Hossu a luat apărarea evreilor din teritoriul său canonic: „Chemarea noastră se îndreaptă stăruitor către voi toți, să-i ajutați pe evrei nu numai cu gândul, ci și cu jertfa voastră, știind că azi nu putem face lucru mai bun decât această creștinească și românească ajutorare, din caldă iubire omenească. Prima preocupare a ceasului de față să fie acțiunea de ajutorare”, din apelul lansat în Pastorala de Paști din 2 aprilie 1944. Cu toate acestea, în mai-iunie 1944 aproximativ 132.00 de evrei din Nordul Transilvaniei au fost deportați la Auschwitz, doar din județul Bihor fiind aprox.33.000 evrei din care doar vreo 2000 s-au intors acasă. ”Pentru ca si-a riscat propria viață pentru a salva evrei”, episcopul Hossu a fost propus în anul 2022 de către Federația Comunităților Evreiești din România să fie recunoscut Drept între popoare, alături de Regina mamă Elena a României, primarul Traian Popovici din Cernăuti, episcopul Marton Aron sau oameni simpli, în total aproape 70 de români.
Ca promotor și protector al educației școlare și conștient de rolul important al școlii în formarea intelectuală și creștină a copiilor și a tinerilor, ziua de vineri era dedicată liceului Inochentie Micu Klein, interesat de bunul mers al scolii în cele mai mici detalii, profesorii aleși de el și pregătiți la Paris, Strasbourg, Roma sau Viena, au făcut din acel liceu cea mai bună școală din Cluj.
Ispășitor, din dragoste pentru Hristos si țară, a păcatelor și a răului genocidar al comunismului. ”Într-o luptă pe teren supranatural, când este atacată credința, ținuta noastră, mijloacele de luptă, de rezistență și apostolie trebuie să fie supranaturale. Suntem de dinainte învinși dacă credem că vom putea lupta cu vicleșuguri, cu calcul de prudență umană, cu compromisuri” – episcopul Ioan Suciu. În acest război spiritual declarat împotriva comunismului, episcopul Hossu a îmbrățișat cu multă smerenie și bucurie crucea ispășirii martirice. Imediat după ce a păşit în celula primului arest de la Ministerul de Interne, s-a ”așezat în genunchi și, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniței pentru credință.” Despre această conștiință martirică prin care, ilustrul ierarh s-a oferit să ispășească răul înfăptuit de diavolul roșu în prezent și viitor dorind să repare, probabil, marea ofensă adusă lui Dumnezeu prin crimele abominabile împotriva civilizației umane de către ideologia genocidară a comunismului, avem mărturia pr. Riti: „În ciuda suferințelor de la Sighet, el îi încuraja pe ceilalți spunându-le că nu este o rușine să care tinetele sau că nu trebuie să te simți jenat că trebuie să le speli cu mâna sau pentru că te stropea conținutul lor, mai degrabă este o onoare dacă o faci în spiritul lui Cristos.Când îmi spunea acestea, îmi vorbea cu o bucurie incomparabilă pentru că a putut suferi pentru Cristos, făcându-se cel mai mic dintre toți.”
În al douăzecilea an de detenție și domiciliu obligatoriu a refuzat sa plece din țară pentru a fi numit cardinal pentru ca nu cumva credincioșii să fi considerat plecarea ca o dezertare de la lupta cea bună dusă până atunci „Prefer să nu… aș vrea ca Sfântul Părinte să se convingă că nu e bine ca eu să devin Cardinal. (…)Îl implor să mă lase să continui aici opera mea pentru Biserică”. Când Papa Paul al VI-lea a ascultat înregistrarea acestor cuvinte, a izbucnit în lacrimi și a exclamat: „Este o figură gigantică.”
Cum ne asumăm noi acest patrimoniu de sfințenie al cardinalului Hossu? Cum facem să rodească în noi lacrimile lui ispășitoare?
Credința noastră să se vadă, in primul rând, in gesturile de iubire mărunte și cotidiene față de cei mai mici, vulnerabili, atacați sau umiliți, mai ales asupra cărora se revarsă valurile de ură calomniatoare a prejudecătilor. Noblețea carității față de cei sărmani sau curajul prin care episcopul Hossu i-a apărat pe conaționalii si evreii din Ardealul de Nord, ne ajută să întelegem că nici noi nu putem să ne arătăm credința și iubirea față de Dumnezeul nevăzut fără a ne arată iubirea concretă, palpabillă și dezinteresată față de aproapele pe care-l vedem si are nevoie de atenția noastră.
Sa ne educăm copiii și tinerii cu multă răbdare, înțelegere și iubire. Părinții, preoții și profesorii, mai ales cei de limba română si de istorie au cel mai important rol, în a le transmite copiilor nostri iubirea față de Dumnezeu, de aproapele și față de țară. Asa cum și noi i-am întrebat pe părinții și bunicii ce au făcut în fața tăvălugului comunist (mulți dintre ei au putut spune cu demnitate cum l-au infruntat, inclusiv în modul cel mai discret prin educația integră oferită în familie), asa vom fi și noi intrebați, cum am transmis mai departe valorile primite care să le ofere tinerilor integritatea necesară pentru aceste timpuri foarte provocatoare.
Să nu uităm să ne purtăm ca fii de martiri. Să continuăm munca de ispășire, vindecând ”rănile trecutului prin iubire” pentru ca ”su fe rința comună să nu gene reze sepa rare, ci să trezească mira colul recon ci lierii”, precum ne indemna Sf. Papă Ioan Paul II în predica sa din Catedrala Sf Iosif din București. Adevărul și caritatea să ne reamintească că celebrăm azi un sfânt, un cardinal al bisericii catolice și nu un patriarh sau mitropolit ortodox, cum ar fi fost cazul dacă episcopul Hossu ar fi cedat amăgitorului. Să fim recunoscători și să-L lăudăm pe Bunul Dumnezeu că ne-a învrednicit să-i fim copii în familia Bisericii Greco-Catolice din România. Să nu ne lăsăm încovoiați sub greutatea memoriei traumatice sau a prejudecăților, ci să ne bucurăm de demnitatea verticalității oferită de către Tatăl nostru ceresc și de exemplul luminos de fidelă slujire a Fericitului Iuliu Hossu.”
Evenimentul a fost perceput de participanți ca o veritabilă călătorie prin istoria Bisericii Române Unite cu Roma, a Transilvaniei și a destinelor care au marcat-o profund.
Primarul orașului Marghita, Zsolt Demian, a subliniat valoarea personală și comunitară a întâlnirii, mărturisind că a fost „o bucurie să petrec două ore de istorie a Bisericii, a locului, a Transilvaniei”, cu atât mai emoționantă cu cât are rădăcini greco-catolice. Pentru mulți dintre cei prezenți, experiența a depășit cadrul informativ și s-a transformat într-un moment de reflecție profundă: „Când plec de la un eveniment și-mi propun să fiu mai bună, cred că e un eveniment reușit”, a spus una dintre participante.
Discursul și atmosfera au creat senzația unei prezențe vii a trecutului, un participant remarcând: „Când vorbeați, parcă Cardinalul era acolo!”, iar o altă voce a atras atenția asupra importanței recuperării memoriei istorice: „E o istorie pe care nu am învățat-o la școală. Exemplul Cardinalului mă face să fiu mândră că sunt greco-catolică, că sunt româncă”.
Pentru unii, timpul însuși a părut să se oprească: „Când am intrat în biserică, nu am mai simțit timpul” – o mărturie care sintetizează poate cel mai bine intensitatea trăirilor. Astfel, evenimentul s-a impus nu doar ca o lecție de istorie, ci ca un moment de comuniune, memorie vie și inspirație morală pentru prezent.
Biroul de Presă EGCO
Ciulea Cristian
