Audiența Generală și ciclul de cateheze ale Sfântului Părinte Papa Leon din 15 Octombrie: „Cel Înviat, izvorul viu al speranței umane”

Audiența generală de astăzi dimineață a avut loc la ora 10:00 în Piața Sfântul Petru, unde Sfântul Părinte Leon al XIV-lea s-a întâlnit cu grupuri de pelerini și credincioși din Italia și din întreaga lume.

În discursul său în limba italiană, Papa — reluând ciclul de cateheză care are loc pe parcursul Anului Jubiliar, „Isus Cristos, speranța noastră” — și-a concentrat meditația asupra temei „Cel Înviat, izvorul viu al speranței umane.”

După ce a rezumat cateheza în diferite limbi, Sfântul Părinte a adresat salutări speciale credincioșilor prezenți.

Audiența generală s-a încheiat cu recitarea Pater Noster și Binecuvântarea Apostolică.

Dragi frați și surori, 

În cateheza Anului Jubiliar, până în acest moment, am retrăit viața lui Isus urmând Evangheliile, de la nașterea sa până la moartea și învierea Sa. În acest fel, pelerinajul nostru în speranță și-a găsit temelia solidă, calea sigură. Acum, în ultima parte a călătoriei, vom permite misterului lui Cristos, care culminează cu Învierea, să-și răspândească lumina mântuirii în contact cu realitatea umană și istorică actuală, cu întrebările și provocările ei.

Viețile noastre sunt marcate de nenumărate evenimente, pline de nuanțe și experiențe diferite. Uneori ne simțim bucuroși, alteori triști, alteori împliniți sau stresați, satisfăcuți sau demotivați. Trăim vieți agitate, ne concentrăm pe obținerea de rezultate, atingem chiar și obiective înalte și prestigioase. În schimb, rămânem în suspans, în incertitudine, așteptând succese și recunoaștere care întârzie să vină sau nu vin deloc. Pe scurt, ne aflăm într-o situație paradoxală: am dori să fim fericiți, dar este foarte dificil să fim fericiți în mod continuu și fără umbre. Ne împăcăm cu limitele noastre și, în același timp, cu dorința nestăpânită de a încerca să le depășim. Simțim în adâncul sufletului că ne lipsește mereu ceva.

În realitate, noi nu am fost creați pentru lipsă, ci pentru plenitudine, pentru a ne bucura de viață și de viață din belșug, conform expresiei lui Isus din Evanghelia după Ioan, capitolul 10, 10.

Această dorință profundă a inimilor noastre își poate găsi răspunsul final nu în roluri, nu în putere, nu în posesiuni, ci în certitudinea că există cineva care garantează acest impuls constitutiv al umanității noastre; în conștiința că această așteptare nu va fi dezamăgită sau zădărnicită. Această certitudine coincide cu speranța. Aceasta nu înseamnă a gândi optimist: optimismul ne dezamăgește adesea, provocând implozia așteptărilor noastre, în timp ce speranța promite și îndeplinește.

Surori și frați, Isus cel Înviat este garanția acestei sosiri! El este izvorul care ne potolește setea, setea infinită de împlinire pe care Spiritul Sfânt o insuflă în inimile noastre. Învierea lui Cristos, de fapt, nu este un simplu eveniment în istoria umanității, ci evenimentul care a transformat-o din interior.

Să ne gândim la un izvor de apă. Care sunt caracteristicile sale? Potolește setea și răcorește viețuitoarele, irigă pământul și plantele și face fertil și viu ceea ce altfel ar rămâne arid. Oferă răcorire călătorului obosit, oferindu-i bucuria unei oaze de răcoare. Un izvor apare ca un dar gratuit pentru natură, pentru viețuitoare, pentru ființele umane. Fără apă, nu putem trăi.

Cel Înviat este izvorul viu care nu seacă niciodată și nu se schimbă niciodată. El rămâne mereu pur și gata pentru oricine este însetat. Și cu cât gustăm mai mult din misterul lui Dumnezeu, cu atât suntem mai atrași de el, fără a fi vreodată complet sătui. Sfântul Augustin, în cartea a zecea din Confesiunile sale, surprinde această dorință neepuizabilă a inimilor noastre și o exprimă în celebrul său Imn către Frumusețe: „Tu ți-ai revărsat parfumul, iar eu am respirat și te-am dorit, am gustat și mi-e foame și sete; tu m-ai atins, iar eu ard de dorința păcii tale” (X, 27, 38).

Isus, prin Învierea sa, ne-a asigurat o sursă permanentă de viață: el este Cel Viu (cf. Ap 1,18), iubitorul vieții, biruitorul peste orice moarte. Prin urmare, el este capabil să ne ofere răcorire în călătoria noastră pământească și să ne asigure pacea perfectă în eternitate. Numai Isus, care a murit și a înviat, răspunde la întrebările cele mai profunde ale inimilor noastre: există cu adevărat o destinație pentru noi? Existența noastră are sens? Și cum poate fi răscumpărată suferința atâtor oameni nevinovați?

Isus cel Înviat nu ne trimite un răspuns „de sus”, ci devine tovarășul nostru în această călătorie adesea grea, dureroasă și misterioasă. Numai El poate umple sticla noastră goală de apă când setea noastră devine insuportabilă.

Și El este, de asemenea, destinația călătoriei noastre. Fără iubirea Lui, călătoria vieții ar deveni o rătăcire fără țel, o greșeală tragică cu o destinație ratată. Suntem creaturi fragile. Greșelile fac parte din umanitatea noastră; rana păcatului este cea care ne face să cădem, să renunțăm, să disperăm. Învierea, pe de altă parte, înseamnă să ne ridicăm și să ne punem pe picioare. Cel Înviat ne garantează sosirea, conducându-ne acasă, unde suntem așteptați, iubiți și mântuiți. A călători cu El alături înseamnă a experimenta susținerea în ciuda tuturor lucrurilor, a fi potoliți și înviorați în încercările și luptele care, ca niște pietre grele, amenință să ne blocheze sau să ne abată istoria.

Dragi prieteni, din Învierea lui Cristos izvorăște speranța care ne dă, în ciuda oboselii vieții, o anticipare a unei liniști profunde și pline de bucurie: acea pace pe care numai El ne-o poate da în cele din urmă, fără sfârșit.

Leone XIV