La la 19 august 1713 a plecat la Domnul episcopul unit Atanasie Anghel, (acesta s-a născut în satul Bobâlna din judeţul Hunedoara unde tatăl său, Ioan Popa, era preot. Familia a făcuta parte din categoria micii nobilimi ardelene, părintele său fiind nobil de Ciugud. A fost hirotonit preot în vremea păstoriei lui Varlaam, care a fost “mitropolit” al românilor din Ardeal între anii 1685 şi 1692. La intrarea în cinul călugăresc a primit numele de Atanasie. Atanasie Anghel a fost ales episcop al românilor din Transilvania în toamna anului 1697, după moartea episcopului Teofil Seremi, iar la 22 ianuarie 1698 Atanasie a fost sfinţit la Bucureşti de către mitropolitul Ţării Româneşti, Teodosie, în prezenţa patriarhului Dositei al Ierusalimului, de unde s-a întors cu daruri din partea domnitorului Constantin Brâncoveanu, dar şi cu Instrucţiunea stabilită de patriarhul Dositei al Ierusalimului, prezent în Bucureşti, redactată în 22 de puncte, între care faimosul punct 5, de a nu întrebuinţa la slujbe limba românească, ci „slovineasca sau elineasca”. A fost ierarhul care a desăvârşit Unirea religioasă a unei mari părţi a românilor din Transilvania cu Biserica Romei, proces care a început sub predecesorul său, fiind considerat cel care a pus bazele Bisericii Române Unite cu Roma sau a Bisericii Greco-Catolice, el a fost introdus oficial în funcţia de episcop unit printr-o ceremonie desfăşurată la Alba Iulia în 25 iunie 1701. Odată cu declaraţia de unire, sinodul din februarie 1697 a cerut câteva drepturi de natură politică, la care s-au opus cu toată hotărîrea guvernatorul George Banfi şi cancelarul Nicolae Bethlen, ambii calvini, petrecând şi ei atunci la Viena. În scopul de a clarifica situaţia, Atanasie a convocat sinodul de la 7 octombrie 1698, la care, la început au fost invitaţi numai protopopii, apoi, având în vedere importanţa hotărîrilor ce trebuiau luate, sinodul a fost întregit cu preoţii şi cu câte 2-3 fruntaşi din fiecare parohie. O însemnare păstrată la Nilles arată că 2270 de preoţi au semnat hotărîrile sinodului, preoţii parohi care au făcut, pe rând, mărturisirea credinţei. Întregirea sinodului a fost făcută pentru a nu putea fi acuzaţi episcopul şi protopopii că au făcut unirea singur. Aceasta a fost o consultare a poporului, fără precedent până atunci în unirile religioase. În urma acestei adeziuni s-a redactat declaraţia de unire de la 7 octombrie 1698, semnată de episcopul Atanasie şi 38 protopopi districtuali. La 16 februarie 1699, împăratul, luând la cunoştinţă de unirea românilor, a emis diploma cunoscută sub numele de Diploma I-a Leopoldină, prin care, asemeni celei date pentru ruteni la 23 august 1692, a stabilit ca “bisericile, feţele bisericeşti şi lucrurile de lege grecească ce sunt unite cu Sfânta Biserică a Romei… aceeaşi scutinţă bisericească să o aibă… ca şi a celor de lege latinească”. Diploma a produs o impresie foarte dureroasă în sanul naţiunilor privilegiate. Cei dintâi care au reacţionat au fost chiar catolicii, care i-au dat lui Atanasie instrucţiuni pentru a nu extinde drepturile asupra întregii mase de preoţi şi a rudeniilor lor, ci numai a câte unul din fiecare parohie. Discuţiile încinse, controversele iscate şi, cu deosebire, agitaţia calvinilor l-au obligat pe împărat să intervină cu încă o diplomă, la 12 decembrie 1699, prin care respinge afirmaţiile că românii ar fi constrânşi la Unire cu catolicii şi arată că au libertatea de a se uni cu una din cele patru religii recepte sau a rămâne în starea lor de acum. Făcând vizitaţii canonice, cu deosebire în părţile mai „fierbinţi” ale diecezei, episcopul Atanasie Anghel s-a convins de rezistenţa unor preoţi, cum au fost cei din Ţara Haţegului, care se socoteau uniţi cu calvinii, sau cei din părţile Braşovului şi Făgăraşului, mult timp scoşi de sub jurisdicţia Bălgradului, s-a hotărît să convoace un nou sinod la 4 septembrie 1700, iarăşi cu o largă participare, la care au fost prezenţi protopopii, fiecare cu „juratul” său, cu câte doi preoţi şi câte trei ţărani fruntaşi. După ce vlădica a pus în discuţie problema Unirii, s-au declarat toţi de acord, inclusiv boierii din Ţara Făgăraşului. Mai greu s-au lăsat convinşi cei din Hunedoara şi din scaunele săseşti ale Braşovului şi Sibiului. În ziua a 2-a, la 5 septembrie, Sinodul a stabilit că primeşte cele patru puncte şi altceva nimic, apoi, în aceeaşi zi, a redactat Manifestul de Unire, a fost semnat de episcopul Atanasie şi de 54 protopopi reprezentanţi a 1640 preoţi (după Clain, iar după Nilles 1563). Printre ei şi Ioan din Hunedoara cu cei 50 de preoţi, Sava din Sălişte cu 15 preoţi, Petru din Sibiu cu 33 preoţi, Vasile din Braşov cu 35 preoţi etc., consfinţind astfel Unirea cu Roma după tratative purtate sub doi ierarhi, aproape 8 ani Atanasie Anghel a murit tânăr, de boală, în 1713 la reşedinţa episcopală din Alba Iulia şi a fost înmormântat după tipicul prescris pentru arhierei în Biserica Orientală. La 2 octombrie 2013 rămăşiţele pământeşti i-au fost transferate la Blaj in cripta din Capela Arhiereilor. După moartea lui Atanasie a urmat o vacanţă de zece ani a scaunului episcopal, la care conducerea a avut-o teologul iezuit. Tulburările au continuat. Protopopii adunaţi la începutul lui noiembrie 1713, au oferit scaunul vlădicesc iezuitului Szunyog, fostul teolog al episcopului decedat, dar acesta, invocând statutele ordinului iezuit care opresc pe membrii săi să ocupe demnităţi în afara tagmei călugăreşti, a refuzat. După aceea l-au ales în unanimitate pe cehul Venceslav Franz, fost secretar al lui Atanasie. Dar împăratul a refuzat pe motivul că era laic şi sinodul trebuia să propună conform Diplomei a II-a Leopoldine, trei candidaţi dintre care împăratul trebuia să numească pe unul.
Sursa: Istoria care nu se învață la școală
