În amplul proiect spiritual și arhitectural conturat de episcopul Valeriu Traian Frențiu în Eparhia de Oradea, fiecare detaliu a fost gândit nu doar ca expresie a unei estetici înnoite, ci și ca instrument de mărturisire a credinței. Stilul neoromânesc, asumat deliberat ca limbaj identitar al construcțiilor ridicate în eparhie, a oferit cadrul ideal pentru integrarea unor simboluri teologice majore, dintre care blazonul episcopului-ctitor ocupă un loc central. Nu este doar semn heraldic, ci și esențializare teologică, un testament spiritual. Blazonul devine un punct de interferență între vizibilul arhitecturii și invizibilul credinței. Într-o epocă a reclădirii și a regăsirii sensului profund al apartenenței, episcopul Frențiu a înțeles că imaginea trebuie să transmită mesaj – iar mesajul, adevăr. Pe fațadele liceului construit în proximitatea Catedralei, blazonul său cu Mielul lui Dumnezeu întrunește această viziune într-o formă condensată, profundă, profetică. El devine o sinteză a unei vieți trăite în slujirea Crucii, o profesiune de credință turnată în formă și lumină. Blazonul nu doar identifică, ci dezvăluie. Este semnul unei autorități asumate cu smerenie, dar și al unui destin profetic, care s-a împlinit în martiriu. Simbol cu funcție teologică și verticalitate morală, el cheamă la contemplație și, tăcut, veghează. În rândurile ce urmează, ne oprim asupra acestui însemn – pentru a-i descifra limbajul și a-i înțelege rostul în economia unei construcții care împletește vizibilul cu nevăzutul, piatra cu spiritul, jertfa cu speranța.

Pe clădirea Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu” de azi, pe cele două suprafețe de maximă vizibilitate care sunt flancate de străzile Iuliu Maniu și Episcop Mihai Pavel, își găsește locul firesc blazonul episcopului ctitor. Acesta are în partea centrală reprezentarea Mielului Blând, a Mielului lui Dumnezeu. Mitra și cârja, ca simboluri ale puterii arhierești, pământești, încadrează coroana autorității divine, „a făgăduinței de viață nemuritoare”1 a Împăratului Slavei. Însemnele arhierești sunt emblema jurisdicției pastorale dar sunt și un simbol al unei autorități de origine cerească.

Mielul este, simbolic, Isus ca jertfa Noului și Veșnicului Legământ, dar și Mesia. Este „Cel ce ridică păcatul lumii ” (Ioan, 1.29), dar și „Când a fost chinuit și asuprit, El nu Și-a deschis gura. Ca un miel care este dus la tăiere și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund ” (Isaia 53.7).

Mielul șade pe cartea cu sigilii. Urma lor, imprimată în ceară, ne vorbește despre împlinirea profeției, despre certificarea autenticității Legii inspirate de Dumnezeu. Este imaginea Mielului Pascal, este ziua Învierii. Steagul, flamura, având central crucea, ne vorbește în mod alegoric de steagul celui victorios, a lui Isus care învinge moartea. Putem asocia cartea cu peceți cu un tron, pe care stă Isus, celebrând victoria asupra mormântului gol. Deasupra sa se prefigurează cerul înstelat, cerul Împărăției lui Dumnezeu. Rămâne necunoscut motivul pentru care artistul s-a oprit la cinci sigilii (cel de al cincilea simbolizând martiriul). Astăzi, din perspectiva istorică și ecleziologică a timpului nostru, subiectiv, putem releva aspectul profetic, premonitor asupra destinului Bisericii Unite din a doua jumătate a secolului XX, dar și al sfârșitului de martir al episcopului, om desăvârșit, armonizat în înalturi, sacrificat de cei de același neam și credință cu el.

Blazonul este așezat deopotrivă la cele două extremități ale clădirii. Putem contura în prelungire cu spațiul Catedralei un loc sacru deschis pentru credincioși, pentru comunitate. Apoi, mergând cu gândul mai departe, putem imagina o deschidere a coloanelor-brațe ale lui Bernini, simbol puternic al unității și îmbrățișării Bisericii Catolice, invitându-i, îmbrățișându-i și aducându-i mai aproape de Dumnezeu pe toți, într-o cuprindere de iubire nesfârșită, sfântă.

Pe nesimțite, aerul tăcut aproape confirmă prezența episcopului, astăzi Fericit, care cu blândețe inspiră pe toți cei care, atrași de profunzimea locului și a acestui ansamblu arhitectural, își petrec trecerea. Din înaltul cerului el binecuvântează tărâmul celor vii și tot el este cel care face ca mesajul cristic să devină speranță, trăinicie și mai ales credință, prin exemplul sacrificiului său. În dialog cu celelalte elemente din catedrală (Mielul Mistic de pe frescă, acel miel sugerându-l pe Isus învesmântat în vesmântul alb, liturgic, ca într-o transfigurare, cu altarul Fericitului Valeriu Traian Frențiu, cu altarul episcopilor martiri, fericiți) Mielul lui Dumnezeu străjuiește peste toate și, într-un timp al rătăcirilor de credință, ne amintește – prin deviza turnată în metal, indestructibilă – că „Ce e slab(a) lui Dumnezeu mai tare este decât oamenii” să ne amintească că „Harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare ”(2 Corinteni, 12.9-10). Preasfânta inimă a lui Isus de pe blazon ne vorbește despre iubire divină și despre faptul că am fost răscumpărați prin jertfa Mântuitorului. Coroana de spini, simbol al suferințelor îndurate, printr-o răsturnare a semnificației, emană razele de lumină din trupul lui Cristos cel Înviat.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu, azi Fericit, rămâne un apostol al Domnului. Mesajul său de iubire și de credință stăruie și ne supraviețuiește. Din veșnicie. Din Înalt. Așteptându-ne. Blazonul său rămâne o rugăciune neîncetată, o teologie în imagine – înscrisă în zid, dar deschisă spre Cer.

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol II, Editura Artemis, București, 1994, p.371

Rodica Indig

Consilier cultural EGCO