Audiența generală a Papei Francisc de miercuri, 27 martie a.c., a avut loc în Aula Paul al VI-lea din Vatican, unde Sfântul Părinte a întâlnit grupurile de pelerini și credincioși veniți din Italia și toate colțurile lumii. Printre aceștia s-a aflat preotul Ștefan Madarasi din Eparhia de Oradea, parohia greco-catolică Haieu – Băile „1 Mai”, care a avut prilejul să îl salute personal pe Suveranul Pontif, transmițând scrisoarea unui copil de aproape 5 ani, Francisc, care poartă cu bucurie numele Sfântului Părinte ca semn al vizitei Sanctității Sale în România, în luna iunie 2019. Scrisoarea, spontană, l-a surprins plăcut pe Papa Francisc, care își amintește cu recunoștință de acea vizită în cadrul căreia i-a ridicat la cinstea altarelor pe Fericiții Episcopi Români, martiri greco-catolici.
În discursul susținut în limba italiană Suveranul Pontif a continuat miercuri ciclul de cateheze „Vicii și virtuți”, concentrându-și reflecția odiernă asupra „Răbdării, ca virtute” (1 Cor 13, 4-7). După rezumatul catehezei în diferite limbi, Sfântul Părinte a adresat saluturi particulare către credincioşii prezenți, îndemnând la rugăciune pentru pace în Ucraina, în Iasreal și Palesina: „Domnul să ofere tuturor pacea, ca dar al Paștelui Său!”.
Înaintea audienței generale din Miercurea Mare a calendarului latin, Papa Francisc i-a întâlnit personal pe Rami Elhanan (israelian) și Bassam Aramin (palestinian), doi tați care și-au pierdut fiicele – Smadar, fiica lui Rami Elhanan, a fost victima unui atac din 1997 la Ierusalim, iar Abir, fiica lui Bassam Aramin, a fost ucisă în 2007 de glonțul unui soldat israelian în timp ce ieșea de la școală. Povestea lui Rami Elhanan și Bassam Aramin și angajamentul lor comun pentru pace prin asociația „The Parents Circle” a fost narat în romanul Apeirogon a scriitorului Colum McCann, câștigător al Premiului Terzani.
Audiența Generală s-a încheiat cu recitarea rugăciunii „Tatăl Nostru” în limba latină și binecuvântarea apostolică a Papei Francisc, care ajunge prin intermediul mass-media la toți oamenii de bunăvoință! Redăm în cele ce urmează, în traducerea noastră, textul catehezei Papei Francisc în limba română:
„Dragi frați și surori,
Duminica trecută am ascultat relatarea Patimilor Domnului. La suferințele pe care le trăiește, Isus răspunde cu o virtute care, deși nu este contemplată printre cele tradiționale, este atât de importantă: virtutea răbdării. Ea se referă la suportarea a ceea ce se suferă. Nu întâmplătorrăbdarea (lat. patientia) are aceeași rădăcină cu pătimirea. Căci, tocmai prin Pătimirea Sa iese la iveală răbdarea lui Cristos, cel care acceptă cu blândețe și smerenie să fie arestat, pălmuit și condamnat pe nedrept; înaintea lui Pilat El nu recriminează, suportă insultele, scuipăturile și flagelările soldaților, poartă povara Crucii, iertându-i pe cei care-i pironesc mâinile pe lemn, fără a răspunde provocărilor, oferind milostivire. Aceasta este răbdarea lui Isus. Toate acestea ne spun că răbdarea lui Isus nu constă într-o rezistență stoică la suferinţă, ci este rodul unei iubiri și mai mari.
Apostolul Pavel, în așa-numitul «Imn al carității» (Cor 13,4-7), arată o strânsă legătură între dragoste și răbdare. De fapt, pentru a descrie prima calitate a carității, el folosește un cuvânt care se traduce cu răbdător. Dragostea este îndelung-răbdătoare. Se exprimă un concept surprinzător, care revine adesea în Biblie. Dumnezeu, în fața infidelității noastre, se arată «lent la mânie»: în loc să-și dezvăluie dezgustul față de rălele și păcatele oamenilor, se dezvăluie a fi mai mare, gata de fiecare dată să o ia de la capăt cu o răbdare infinită. Aceasta este pentru Pavel prima trăsătură a iubirii lui Dumnezeu, care oferă iertare în fața păcatului. Dar nu numai: este prima trăsătură a oricărei mari iubiri, care știe să răspundă răului cu bine, care nu se închide în sine, în mânie și descurajare, dar perseverează și se relansează-te. Răbdarea care o ia de la capăt. Așadar, la rădăcina răbdării este iubirea, precum spune Sfântul Augustin: «Un om este cu atât mai tare în a suporta un rău oarecare, cu cât este mai mare în el iubirea lui Dumnezeu» (De patientia, XVII).
S-ar putea spune, de aceea, că «nu există o mărturie mai bună despre iubirea lui Isus Cristos decât să întâlnești un creștin răbdător». Dar să ne gândim și la câte mame, tați, lucrători, medici și asistente, oameni bolnavi care în fiecare zi, departe de văzul nostru, înfrumusețează lumea cu răbdare sfântă! De asemenea, Scriptura ne spune «răbdarea este mai bună decât tăria unui erou» (Pr 16, 32). Totuși, trebuie să fim sinceri: de multe ori ne lipsește răbdarea. În viața de zi cu zi suntem cu toții nerăbdători. Avem nevoie de răbdare ca de o «vitamină esențială» pentru a merge mai departe, dar instinctiv devenim nerăbdători și răspundem răului cu răul: este dificil să rămâi calm, să-ți controlezi instinctele, să eviți răspunsurile urâte, să atenuezi certurile și conflictele în familie, la locul de muncă sau în comunitatea creștină. Reacționăm imediat, nu suntem capabili să avem răbdare.
Totuși, să ne amintim că răbdarea nu este doar o necesitate, este o chemare: dacă Cristos este răbdător, creștinul este chemat să aibă răbdare! Și aceasta ne cere să mergem «împotriva curentului», a mentalității răspândită astăzi în care domină graba și logica „totul, acum” unde, mai degrabă decât să aștepte ca situațiile să se maturizează, oamenii sunt presați, așteptându-se să se schimbe instantaneu. Să nu uităm că graba și nerăbdarea sunt dușmane ale vieții spirituale. De ce? Pentru că Dumnezeu este iubire, iar cel care iubește nu obosește, nu este iritabil, nu dă ultimatumuri, Dumnezeu are răbdare, Dumnezeu știe să aștepte. Să ne gândim la pilda Tatălui milostiv, care își așteaptă fiul plecat de acasă: suferă cu răbdare, este nerăbdător doar să-l îmbrățișeze de îndată ce îl vede reîntorcându-se (Lc 15, 21); sau să ne gândim la pilda neghinei, când Domnul nu se grăbește să nimicească răul înainte de vreme, pentru că nimic nu trebuie pierdut (Mt 13,29-30). Răbdarea ne face să salvăm totul.
Dar, frați și surori, cum se poate crește răbdarea? Fiind, după cum ne învață Sfântul Pavel, un rod al Spiritului Sfânt (Cf. Gal 5, 22), trebuie cerut tocmai Spiritului lui Cristos. El ne dă puterea blândă a răbdării – răbdarea este o forță blândă – pentru că «este caracteristic virtuții creștine nu doar să faci binele, dar să știi și să îndurați răul» (Sf. Augustin, Discursuri, 46). Mai ales în aceste zile ne va face bine să contemplăm Crucifixul pentru a asimila răbdarea. Este un exercițiu frumos totodată acela de a-i aduce la El pe cei mai enervanți oameni, cerând harul de a pune în practică în ceea ce îi priveşte lucrarea milostivă, pe atât de cunoscută, pe cât de ignorată: îndurând cu răbdare oamenii enervanți. Și nu este ușor. Să ne gândim dacă noi facem aceasta: îndurăm cu răbdare oamenii enervanți? Să începem prin a cere să-i privim cu compasiune, cu privirea lui Dumnezeu, știind să deosebim chipurile de greșelile lor. Avem obiceiul de a clasifica oamenii în funcție de greselile pe care le fac. Nu, aceasta nu este bine. Să căutăm oamenii pentru chipurile lor, pentru inimile lor și nu pentru greșeli!
În fine, pentru a cultiva răbdarea, virtute care dă respirație vieții, este bine să ne lărgim privirea și să nu restrângem sfera lumii la necazurile noastre, după cum ne invită și cartea Imitațiunea lui Cristos: «Este deci necesar să vă amintiți de cele mai grave suferințe ale altora, să învățați să le tolerați pe ale voastre, mici», amintindu-vă că «nu există nimic, oricât de mic, atâta timp cât este îndurat pentru dragostea lui Dumnezeu, care să treacă nerăsplătit la Dumnezeu» (III, 19). Și din nou, când ne simțim în strânsoarea încercării, așa cum ne învață Iov, este bine să ne deschidem cu speranță noutății lui Dumnezeu, cu încrederea fermă că El nu lasă așteptările noastre dezamăgite. Răbdarea înseamnă să știi să tolerezi răul.
Și aici, astăzi, în această audiență, sunt doi oameni, doi tați: unul israelian și unul arab. Amândoi și-au pierdut fiicele în război și amândoi sunt prieteni. Ei nu arată vrăjmășia războiului, dar se uită la prietenia a doi bărbați care au trecut amândoi prin aceeași răstignire. Să ne gândim la această mărturie foarte frumoasă a acestor doi oameni care au suferit prin pierderea fiicelor lor războiul din Țara Sfântă. Dragi frați, vă mulțumesc pentru mărturia voastră!”.
Biroul de Presă EGCO
