„Tată, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!” (Luca 15,19).
„…fiul cel mic își dă seama că și-a pierdut demnitatea de fiu, dar totodată sentimentul demnității pierdute îl face conștient că este totuși fiul care a avut o demnitate de pierdut. Întoarcerea fiului celui mic are loc tocmai în clipa în care își revendică filiația, deși a pierdut toată demnitatea ce ține de ea. De fapt, tocmai pierderea a tot ce avea l-a determinat să-și înțeleagă identitatea profundă. A dat de albia ei. Privind îndărăt, se pare că risipitorul trebuia să pierdă totul ca să-și atingă temeiul ființei. Când s-a pomenit dorind să primească ce primeau porcii, și-a dat seama că nu e porc, ci o ființă umană, fiul unui tată. Această trezire i-a îngăduit să aleagă viața în locul morții. Redevenind conștient de statutul de fiu, a putut să audă – desi foarte slab – glasul care-l numea Preaiubit și a putut să simtă – desi de foarte departe – atingerea binecuvântării. Această conștiință și încredere în iubirea tatălui, oricât de încețoșată, i-a dat putere să-și revendice calitatea de fiu, desi nu se putea baza pe vreun merit” (fragment din cartea părintelui Henri J. M. Nouwen, Fiul risipitor. Povestea unei întoarceri acasă, Ed. Humanitas, 2017, p.65).
Așadar, chiar dacă ne depărtăm și noi de Casa Tatălui, prin păcate, să nu uităm că suntem totuși fiii lui preaiubiți, fii răscumpărați cu prețul jertfei Unicului Său Fiu, Domnul nostru Isus Cristos. Singura cale pe care o avem de străbătut, în starea noastră de oameni păcătoși, este calea întoarceri în Casa Tatălui.
Citind sau ascultând Pilda fiului risipitor și a tatălui milostiv, sau privind o icoană ce redă această situație, întrezărim ușor „jocul” Iubirii milostive și iertătoare: „Este iubirea care ne primește totdeauna și care vrea întotdeauna să sărbătorească”. „Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat” (Luca 15,32).
Ce frumos surprinde imnul liturgic (Sedealna, vers 1, de după Cântarea a 3-a din Utrenia Dumincii fiului risipitor) starea fiului care și-a venit în fire: „Brațele părintești grăbește de-mi deschide, că în desfrâu mi-am cheltuit viața. Dar căutând spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ție, Doamne, cu umilință strig: Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta”.
Pr. prof. Ioan Fărcaș
