Istoria franciscanilor începe cu vocația Sfântului Francisc, care în 1205 și-a abandonat familia sa foarte bogată pentru a trăi în sărăcie și pentru a fi de ajutor altora. Pentru Sfântul Francisc toate virtuțile evanghelice au ca temelie și ca garanție a autenticității binomul sărăcie-smerenie, o consecință a eliberării exterioare și interioare experimentate de cel care renunță la toate pentru împărăția cerurilor pentru a trăi în „curăție și umilință”, „Sfânta simplitate”, adevărata bucurie și libertate a spiritului.
Exemplul lui a fost în curând urmat de alții. Francisc i-a rugat pe frați atunci când mergeau să predice să se prezinte ca „penitenții din Assisi” și să se numească „minori” așa cum erau numiți cei de la marginea societății în acel moment.
Prima regulă a Ordinului Fraților Minori „Ordo Fratrum Minorum” datează din 1209, când Francisc a adunat în jurul său doisprezece însoțitori și a plecat la Roma pentru a obține aprobarea regulii de viață, pentru el și pentru călugării săi de la Papa Inocențiu al III-lea, care a și acordat-o, pe cale orală, după o oarecare ezitare, risipită de visul avut cu sărăcuțul Francisc care susținea biserica din Lateran care era pe cale să se prăbușească.
(„A doua regulă” a Ordo Minorum sau Ordo Franciscanus a fost prezentată în 1223 papei Honorius al III-lea care a aprobat-o cu bula „solet annuere”. )
Principiile fundamentale ale regulii franciscane sunt:
Fraternitatea: călugării trebuie să trăiască în comunitate îngrijindu-se unii de alții, de ceilalți și de creație, lucrarea lui Dumnezeu, realizând astfel sentimentul fraternității universale. Strâns legată de Fraternitate este evanghelizarea, amintindu-ne că „nu se poate evangheliza fără să fi fost mai întâi evanghelizat”.
Umilința: a fi minor printre minori și a te pune în slujba celor mai mici pentru a fi cu adevărat în slujba lui Dumnezeu.
Sărăcia: a fi eliberat de dorința și de stăpânirea acelor plăceri și bunuri pământești care îndepărtează omul de bunătate și dreptate, împărtășind tot ce are cu frații, mai ales cu cei mai nevoiași.
Imediat după moartea Sfântului Francisc, Ordinul Minorilor a avut de înfruntat dificultăți interne și tensiuni în principal din cauza sensibilităților diferite în interpretarea regulii sărăciei. (Ceea ce a rămas în istorie drept „disputa asupra sărăciei apostolice” a implicat timp de secole Ordinul Minorilor, mișcări pauperiste spontane în contrast chiar cu papalitatea care au dus la expulzări și divizări.)
În ciuda tensiunilor interne, ordinul numit „Franciscan” de către fondatorul său a rămas unit legal până în 1517, când Leon al X-lea cu Bula „Ite Vos” a decretat separarea între „Observanți” și „Conventuali”.
În 1528 Papa Clement al VII-lea a aprobat constituirea Ordinului „Fraților Minori Capucini”.
Astăzi Familia Franciscană este structurată în 3 Ordine și multe alte Comunități noi care au fost întemeiate de-a lungul secolelor fac referire la regula și învățăturile Sfântului Francisc.
(Cele trei familii ale Comunităţii Franciscane a Fraţilor Minori au fost înfiinţate după intervenţiile lui Leon al X-lea în secolul al XVI-lea și aparţin primului Ordin (Ordinul Franciscan) și Leon al XIII-lea (reunificarea observanților) în secolul al XIX-lea.)
Cele trei familii principale, urmează aceeași regulă și au aceeași stemă: brațul lui Cristos și brațul Sfântului Francisc încrucișate, cu crucea în centru, dar au unele diferențe.

Ordinul Fraților Minori (O.F.M.)
Sau franciscanii numiți și Observanți, susținea că frații călugări nu pot deține nicio proprietate, nici individual, nici în comun. Culoarea hainei lor cu glugă sau capuciu, (inițial era gri sau maro deschis) acum este maro închis, este înconjurată în talie de un șnur sau cingol de care atârnă rozariul serafic.
Ordinul Fraților Conventuali (O.F.M. Conv.)
Cei care vor să trăiască printre oameni au nevoie de mănăstiri și biserici și, deseori fiind și dascăli, au avut și nevoia să posede bunuri, precum cărțile, deși toate bunurile sunt proprietatea comună a tuturor călugărilor din aceeași mănăstire. Ei poartă o haină neagră cu un capuciu negru: pe cingol se fac trei noduri, atârnând de partea dreaptă, iar coroana franciscană cu celor șapte mistere de bucurie e atârnată de brâu, în semn de devotament față de Fecioara Maria.
Ordinul Fraților Minori Capucini (O.F.M. Cap.)
Născut, ca ordin cerșetor, provin în mare parte din Observanți sau Frați Minori „sempliciter dicti” s-au născut (în cei douăzeci de ani de tranziție precedând Sinodul de la Trento 1525-1545) în încercarea de a-l imita pe sfântul Francisc și pe primii săi însoțitori, cu o mai mare deschidere către predicare și formarea tinerilor.
Clarisele (Ordo Santa Clara) și-au luat numele de la fondatoarea lor, Sf. Clara, care în 1212 a fugit de acasă pentru a se alătura Sf. Francisc de la care a primit haina călugăriei. Regula definitivă a clariselor a fost întocmită de Sfânta Clara în 1253 (dar nu toate mănăstirile i s-au conformat; pentru acestea Urban al IV-lea în 1263 aprobă „regula orășenească” cu bula care le permitea să posede proprietăți în comun).
Ordinul III este alcătuit din Ordinul Franciscan Secular (O.F.S.)
Mulți bărbați și femei, rămânând în lume pentru a se ocupa de propriile activități, au urmat învățătura lui Francisc și invitația lui de a-L primi pe Cristos și Cuvântul Său în viața lor, trăind cu simplitate și smerenie în libertatea spiritului, în armonie cu Creatorul și creația, ca frați și între frați. Pentru ca ei, chiar și ca mireni, să poată fi părtași la viața spirituală ce derivă din Ordinul I al Minorilor, Sfântul Francisc a întemeiat al treilea Ordin al Franciscanilor, numit și penitenți, trimițându-le instrucțiuni (două scrisori) în 1215 și 1221.
(Existența lor a fost aprobată definitiv de Papa Nicolae al IV-lea cu Bula „Supra Montem” la 18 august 1289.)
Chiar de la început, unii terțiari au ales să-și trăiască vocația cu un angajament și mai mare abandonând lumea, unii trăind în contemplație ca pustnici, alții îngrijindu-se de fratele aflat în nevoie și suferință, alții încă dedicându-se educației tineretului.
(O alegere spontană care s-a răspândit curând și s-a structurat în comunitate cu reguli și care a dat viață, a ceea ce numim T.O.F. sau T.O.R. Al treilea Ordin Regular adică, recunoscut prin bula „Pastoralis officii” din 1447 de Papa Nicolae al V-lea ca Ordin independent împreună cu ministrul general și Consiliul său.)
Conturând Ordinul al Treilea Franciscan, de-a lungul secolelor, acesta a fost structurat în:
T.O.R. Ordinul al III-lea Regular, Comunitate de Religioase autonome cu propriile reguli și Constituții, urmând pe Sfântul Francisc, cu carisma de a desfășura, cu curaj și credință, o cale de convertire crescândă către Dumnezeul cel Viu, plini de bunătate și milă, arătând creativitate, în funcție de locuri și timpuri.
Diverse alte congregații de „surori franciscane active” fac referire la Ordinul al Treilea Regular.
O.F.S. Ordinul Franciscan Secular, denumire din 1978 al T.O.S. primar, care adună în fraternitate pe cei care, inspirați de carisma Sfântului Francisc, se angajează să mărturisească Evanghelia cu viața lor, dedicându-se apostolatului după formele cerute în condițiile proprii stării de laic.
Tineretul Franciscan, face parte din OFS dar are statut și organizare propriu care diferă prin profesiunea neperpetuă de jurământ, și include vârstele între 14 și 30 de ani.
Multe alte familii franciscane, făcând referire la viața Sf. Francisc, împărtășesc angajamentul de a trăi și de a da mărturie față de Evanghelie, în conformitate cu patru mari domenii de acțiune care sunt puternic interconectate:

Zona vocațională
Pe lângă faptul că este, în mâinile Domnului prin cuvânt și prin exemplu, o cale și un instrument vocațional, având grijă mai ales de contactul cu tinerii din acest domeniu, toate activitățile și inițiativele, de atenție și grijă, aparțin acestui domeniu ca să însoțească discernământul chemării Domnului și hotărârea de a „călca, împreună cu Sfântul Francisc, pe urmele lui Cristos sărac și răstignit ca ucenic al său, sub acțiunea Spiritului Sfânt”.

Zona Pastorală
Acest domeniu include angajamentul de viață al franciscanilor de a asculta, însoți cu cuvinte și fapta femei și bărbați chiar și necredincioși, și desigur întreg poporul lui Dumnezeu, prezent, în diverse locuri în care trăiesc și în diferite situații existențiale, pentru a căuta împreună calea Evangheliei, să descopere și să experimenteze frumusețea întâlnirii cu Cristos. Această zonă cuprinde activități parohiale, activități educaționale, cele din școli și universități, Misiunile de ajutorare a persoanelor care trăiesc în cele mai defavorizate condiții.

Zona de misiune
Spiritul misionar este un element constitutiv al vocației franciscane, ca individ și ca fraternitate, este darul lui Dumnezeu pentru care frații misionari sunt împinși și motivați să meargă în întreaga lume, așa cum a spus Sfântul Francisc în Fioretti (FF 216) „ca să mărturisiți glasul Lui cu cuvânt și fapte și să faceți cunoscut tuturor că nu este nimeni atotputernic în afară de El”.
Este, așa cum a spus Papa Francisc în Evangelii Gaudium, „bucuria de a aduce tuturor vestea bună a Evangheliei, adică a lui Dumnezeu care ne-a creat din dragoste, care s-a născut, a murit și a înviat pentru noi, care se întrupează în fiecare zi în situațiile noastre de viață. Misionarul, în ciuda limitelor umane, este această prezență concretă a unui Dumnezeu apropiat și plin de pasiune, care se îndreaptă spre toată lumea, mai ales spre cei mai săraci și cei mai marginalizați”.

Zona de caritate
Sfântul Francisc, după ce s-a făcut sărac, s-a pus în slujba leproșilor, spălându-le picioarele și legându-le rănile, cu bucurie, făcându-și a sa chemarea evanghelică în iubirea față de frați care se exprimă în concretețea ascultării și purtării de grijă mai ales pentru cei aflați în dificultate să-și găsească pacea și să-și vindece rănile. Caritatea pentru franciscani este o realizare concretă a fraternității, însuflețită de bucuria iubirii lui și pentru Dumnezeu și frați, care se extinde din interiorul Comunității spre exteriorul ei, în special către cei marginalizați și părăsiți, spre cei care la vremea lui Francisc erau numiți „minori” și de la care au luat numele de „minori”. Caritatea include educație și angajament concret pentru ca societatea umană să fie animată de cetățeni activi și responsabili pentru ca, în justiție, să fie căutat și realizat binele comun care îi cuprinde pe toți fără a exclude pe nimeni.

Devotamentul pentru Neprihănita Zămislire, patroana franciscanilor
Spiritualitatea lui Francisc și, prin urmare, a franciscanilor este teocentrică și cristocentrică, dar în ea devotamentul față de Fecioara Maria, Maica lui Isus Cristos, „femeia care i-a dat lui Isus Cristos trupul adevărat al umanității și fragilității noastre, ocupă un loc aparte… făcându-l fratele nostru”. Vocația franciscană este adânc înrădăcinată în misterul Mariei și al Imaculatei sale concepții, atât de mult încât a devenit trăsătura comună care leagă și unește diferitele ordine și congregații ale Familiei Franciscane. Se datorează franciscanilor răspândirea cultului și devotamentului față de Imaculata Concepție și, de asemenea proclamarea Dogmei Neprihănitei Zămisliri la 8 decembrie 1854 de către Pius al IX-lea.
Prin „spiritul franciscan”, înțelegem locurile călugărilor minori, bisericile și mănăstirile, construite și organizate, după principiile esențiale ale misiunii franciscane în așa fel încât să favorizeze fraternitatea între călugări, rugăciunea, formarea și viața împreună aproape de oameni printre oameni, unde oricine poate avea acces, poate fi primit și poate găsi atenție și îngrijire, fără pereți și uși închise fiind prin aceasta un semn că nimeni nu poate fi respins.

Pr. Mihai Vătămănelu O.F.M.Conv.