Ioan F. POP
Cu ceva timp în urmă a fost editată, pentru prima dată integral, cartea lui Iosif Vulcan, Panteon român, Ed. Vremea, București, 2021. Ediția a fost îngrijită, modernizată și adnotată de teologul și scriitorul Cristian Bădiliță, având un cuvânt înainte semnat de Preasfinția Sa Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea, și o postfață a autorului acestor rînduri. Cunoscîndu-și bine posibilitățile literare, climatul politic și social în care se mișca, Iosif Vulcan caută să adune în jurul său condeie de diverse condiții, fiind însă atent să-și asocieze și numele cele mai prestigioase. Preocuparea sa fiind aceea de a impune în conștiința publică cele mai importante repere culturale prin promovarea lor în Panteonul său. Dar, desigur, cărturarul bihorean își asigura, în același timp, un statut și un prestigiu pentru revista Familia, în paginile căreia vor apărea mai întîi aceste portrete. „Iosif, autorul Panteonului, a avut modele în familie, a avut la cine să privească și astfel și-a croit drumul în viață. Avea numai douăzeci și patru de ani când, la Pesta, în 1865, unde studia dreptul, înființează o publicație menită să slujească națiunea română din Imperiul Habsburgic în aspirațiile sale patriotice și culturale, gând ce a rodit sub numele de Familia” (P.S. Virgil Bercea).
Publicat în 1869, Panteonul român, anunțat ca un prim volum, reia fără cronologie majoritatea portretelor apărute în revistă, începînd cu cel al regelui Carol I, căreia îi este și dedicat, și terminînd cu cel al lui Vasiliu Alexandru Urechia. Iosif Vulcan reușește să publice doar acest volum cu personalități din mai multe domenii, multe dintre ele rămînînd doar în paginile revistei. Dincolo de aceste treizeci și unu de portrete și biografii emblematice pentru spiritualitatea românească a acelei perioade, Iosif Vulcan propune un tablou al unei elite scriitoricești, culturale și politice care să justifice, cu argumente imbatabile, demersul și lupta sa publicistică, apărarea valorilor existente. „Credem de cuviință și sîntem convinși că facem o plăcere și împlinim dorința tuturor românilor cînd începem Panteonul nostru, prima publicație românească de felul acesta”, spune autorul, într-un limbaj adaptat, în Panteonul român. Panteonul vulcanian este cartea de vizită a culturii române prin care se motiva ultimativ continuarea luptei naționale pentru limba și spiritualitatea românească, conturînd o formă incipientă de canon. „Am putea risca să spunem că Iosif Vulcan realiza (sau, mai degrabă, intenționa să realizeze) primul canon, unul predominant cultural, înaintea aceluia estetic al Titu Maiorescu și care, acesta din urmă, se va cristaliza și se va impune abia spre sfîrșitul secolului al XIX-lea” (Ion Simuț).
Dincolo de revista de care și-a legat numele, de diversitatea operei sale, care viza prioritar culturalizarea mai mult decît estetismul literar, Iosif Vulcan a pus în valoare tot ce avea mai bun cultura și spiritualitatea românească într-un gest de o rară generozitate. „Iosif Vulcan încearcă să creioneze un Portret, în mozaic, al poporului român contemporan pornind de la elitele sale, cu o dublă intenție: de a sublinia unitatea culturală a neamului (în ciuda răspîndirii geografice și a divizării politice); de a sugera ideea unei continuități, măreția trecutului daco-roman regăsindu-se, fie și fragmentar, în măreția prezentului” (Cristian Bădiliță). De fapt, Panteonul român rămîne măsura aprecierii și generozității pe care a arătat-o autorul față de contemporani, într-un gest de a înfrunta nu doar istoria, ci și timpul. Din panoplia acestui panteon nepublicat în totalitate lipsește un singur portret emblematic – cel al lui Vulcan.
