22
IEDUL
Noi suntem, în același timp, și fratele cel mare. Acesta se întoarce de la lucru și află motivul ospățului. Se mânie. El nu vrea să mai intre în casă. Îl deranjează fratele acela ce s-a întors, dar și mai mult îl deranjează ospățul pe care tatăl l-a organizat pentru el. Se plânge, face socoteli, judecă, se enervează, revendică pentru sine. Are dreptate. Îi spune îndată tatălui în față că «fiul său» – nu-l mai consideră frate – a pierdut totul. «Nu e drept!», protestează el. Nu crede în iertare și se simte stânjenit de acel ospăț al iubirii. Crede, poate, că iertarea trebuie să fie meritată, că vina trebuie ispășită, plătită datoria. Nu înțelege de ce trebuie să i se dea din nou unui păcătos ceea ce a pierdut din vina sa. Se arată nefericit și îngust la minte, nu folosește cuvinte pe jumătate sau echivoce. Ce diferită e grija blândă a tatălui, care aleargă să-l înveșmânteze din nou pe fiul său, de acel «adevăr» trântit în față fără pic de milostivire. Ce bine că suntem apărați de tatăl, nu de judecățile și socotelile cu care ne îndeletnicim încontinuu. Alegerea tatălui, cea a iertării și a iubirii, îi pare fiului mare o slăbiciune.
Acest fiu mai mare e plin de resentimente, dușmănie, ranchiună. Acea iubire exagerată i se pare o greșeală absolută. Judecă pe toată lumea, pe fratele său, pe tatăl său. Pe fiul cel mare nu-l interesează de fratele său. Pe tatăl îl consideră prea slab, impresionabil, și crede asta pentru că nu-l interesează de fratele său, pentru că se mulțumește cu dreptatea și nu știe să privească cu ochii dragostei. Nu-l interesează fratele ce s-a întors, ci meritele, responsabilitățile și rolul pe care îl joacă el însuși. Toate acestea îl îndepărtează de milostivire, ba chiar îl fac să o considere ca o complicitate cu răul, ca o nedreptate față de sine, ca și cum dragostea ar lua din ceva ce-i aparține. În fond, și el e singur, îndepărtat de sentimentele tatălui. Îl enervează un tată care iubește. Nu se simte înțeles, pentru că nu-și iubește fratele.
Cât de mult ne asemănăm cu el în judecățile noastre reci pe care le considerăm drepte, în condamnările noastre implacabile! Rămâne singur și el, trist și amărât. Tatăl, în schimb, nu, pentru că are un singur interes, și anume fiii lui și să le fie alături. Fericirea înseamnă să ascultăm de Tatăl, să ne abandonăm milostivirii sale și să nu stăm singuri și triști cu dreptatea noastră. Cu adevărat «gândurile mele nu sunt gândurile voastre!» (Isaia 55,8), iar Dumnezeu e infinit mai mare decât sufletul nostru. Tatăl își amintește: «Fiule, tu eşti cu mine totdeauna şi toate ale mele sunt ale tale». Această invitație intenționează să elibereze sufletul fratelui mai mare de raționamentele sale, ca să-și vină și el în fire și să găsească drumul spre o locuință comună, de care s-a îndepărtat, deși era prezent. «Trebuia să ne bucurăm şi să ne veselim», îi amintește tatăl, pentru că «fratele tău» s-a întors. Tatăl îl ajută și pe el să redescopere prietenia, fraternitatea, pe fratele său. La ce folosește dreptatea fără milostivire? Nu contează trăsăturile orgoliului sau ale principiilor noastre, ci numai faptul că fratele e în viață și s-a întors. El nu acceptă ca fiul să rămână încătușat în tristețea egoismului său, a socotelilor și dreptății sale. Îi cere și lui să fie milostiv și să-l regăsească pe fratele lui. Acesta e lucrul care contează, nu bunurile, nu ceea ce e al meu, nici măcar dreptatea, ci numai faptul că fratele este în viață. Ceea ce contează e iubirea.
