Cateheza 23 - Cardinal Matteo Zuppi - Episcopia Greco Catolica

MULTĂ IUBIRE, MULTĂ IERTARE

³⁶ Unul dintre farisei l-a invitat să mănânce la el. Intrând în casa fariseului, [Isus] s-a aşezat la masă. ³⁷ Şi iată, era în cetate o femeie păcătoasă! Aflând că el era în casa fariseului, a adus [un vas] din alabastru [plin] cu miresme. ³⁸ Plângând, stătea în spate, la picioarele lui [Isus]. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le ungea cu miresme. ³⁹ Văzând [aceasta], fariseul care îl chemase îşi spunea în sine: „Dacă acesta ar fi fost profet, ar fi ştiut cine şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă”. ⁴⁰ Răspunzând, Isus i-a zis: „Símon, am să-ţi spun ceva”. Iar el a zis: „Spune, Învăţătorule!”. ⁴¹ „Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinári, iar celălalt cincizeci. ⁴² Neavând ei cum să dea înapoi, [stăpânul] i-a iertat pe amândoi. Deci, care dintre ei îl va iubi mai mult?”. ⁴³ Răspunzând, Símon i-a zis: „Cred că cel căruia i s-a iertat mai mult”. El i-a zis: „Ai judecat corect”. ⁴⁴ Atunci, întorcându-se către femeie, i-a spus lui Símon: „Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. ⁴⁵ Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. ⁴⁶ Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. ⁴⁷ De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”. ⁴⁸ Apoi a spus către ea: „Păcatele ţi-au fost iertate”. ⁴⁹ Cei care erau cu el la masă au început să spună în sine: „Cine este acesta care iartă şi păcatele?”. ⁵⁰ Însă el a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (Luca 7,36-50).

Taina Mărturisirii înseamnă să ne prezentăm înaintea Domnului așa cum suntem, la fel ca femeia păcătoasă. Fariseul, cel ce se crede drept, nu manifestă gesturi de iubire, nu-i vin, nu oferă nimic de la sine. Neîncrederea e atât de rezistentă chiar și atunci când vine vorba de a ruina ocaziile de împrietenire! Poate că fariseul considera că e imposibilă o asemenea intimitate. Poate că, așa cum ni se întâmplă și nouă de atâtea ori, avea și cuvinte prietenoase în vocabularul său, dar acestea rămâneau prizoniere ale stânjenelii, fricii de a se expune prin gesturi de afecțiune față de ceilalți. Câte cuvinte nerostite ne îndepărtează de milostivire, tăcere ce mistuie atunci când nu-și găsește oapete, prieten, destinatar.

Isus însă intră în casele oamenilor cu sufletul liber, cu adevărat deschis. El nu refuză intimitatea celor care-l caută. Nu analizează mai întâi, ci acceptă riscul prieteniei chiar și atunci când noi înșine nu suntem siguri. Isus nu se teme, ci răspunde până și celei mai neînsemnate nevoi de iubire, vine în întâmpinare, inițiază o relație. Isus nu se teme că se va «compromite» mâncând laolaltă. Dreptatea lui e dragostea. Nu stă la distanță, cum fac cei care știu numai să judece. Prietenia lui ne transformă, disponibilitatea lui deschide inimile, încrederea lui biruie răutatea, dragostea lui nemărginită spulberă împotrivirile.

Acest lucru nu îl înțelege fariseul, crezându-se drept, și nu știe să-l pună în aplicare, spre deoasebire de biata femeie. Isus nu neglijează niciodată dorința de iubire, mai ales a celor care au mai mare nevoie. Dar cei care nu sunt ca «păcătoasa»? Femeia nu are nume. Numele ei era păcatul. E «o păcătoasă». Pentru oameni, nu mai e femeie, cu povestea ei, cu sufletul ei, cu întrebările ei. Asupra ei apasă judecata lumii iar povestea ei devine o condamnare. Atunci când trecea pe drum, nevestele (există multe feluri de a fi eleganți sau neciopliți!) o bârfeau; poate că cele mai vulgare au umilit-o înaintea tuturor, cu dorința de răzbunare, de asprime, de a se simți altfel, în regulă, și a nu fi nevoite să-și pună întrebări asupra propriului păcat. Nu trebuie să-i fi fost ușor să-și învingă teama, rușinea, ecoul acelei răutăți și a judecății ce o purta asupra-i. Judecata celorlalți paralizează sufletul, devine o robie în cel care o suferă și, mai ales, nu ajută pe nimeni să evolueze. Noi trăim adesea la fel ca păcătoasa, dar judecăm la fel ca fariseul.

Isus, om bun, îi apropie pe oameni de sine. «Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați, și eu vă voi da odihnă» (Matei 11,28). Câtă trudă și apăsare e adesea în sufletul oamenilor! El revigorează prin iertare. Există un mod de viață sigur, disprețuitor, ce-i îndepărtează pe ceilalți, nu le permite să-și manifeste simțămintele, cererile, așa cum, dimpotrivă, faptul de a fi buni, răbdători, sensibili, poate deveni un liman sigur pentru cei surprinși de furtună. Milostivirea permite iertarea, creează condițiile întâlnirii, facilitează deschiderea naturală. Femeia poartă cu sine un vas cu untdelemn înmiresmat. Vrea să-și manifeste dragostea față de omul acela. Nu vorbește, nu cere nimic, e obișnuită să fie folosită și să obțină foloase. Iubește și atât. Poate că toate cuvintele îi păreau inutile și puțin credibile, gândindu-se la trecutul ei și la greșelile sale repetate; poate că nu știa să vorbească sau nu avea nici măcar curajul să spună ceva. Spală picioarele lui Isus cu lacrimile sale, cu neîmplinirile sale; le șterge cu părul ei și le sărută. Nu caută nici măcar cuvinte de justificare și înțelegere. Ea nu mai știa ce înseamnă dragostea, pentru că o ruinase. O viață nouă începe de la un gest concret de iubire, de încredere, ce în sfârșit îi aparține, e unul personal. Se poate încredința cuiva care nu o gonește, nu o folosește, nu se teme de contaminarea răului, nu o judecă, ci o primește și o iubește, în ciuda păcatului său. Poate că nu știe nici măcar de unde să înceapă să ceară iertare, dar simte că are nevoie și vrea să demostreze că nu se confundă cu păcatul său, că sufletul ei vrea să iubească din nou.

Isus înțelege în profunzime. Ia de bună dragostea ei («Dar nu e o păcătoasă, cum îndrăznește? Învățătorul îi dă voie. Însemnă că nu e un prooroc».). Reîmpăcându-se cu Isus, femeia e eliberată și înaintea oamenilor. Ea dă dovadă de multă iubire pentru că se cunoaște pe sine și păcatul ei, iar dragostea pentru Isus permite iertarea. Simon dovedește o slabă credință în iubire. Nu se consideră păcătos înaintea lui Isus, de aceea iubește puțin.

Femeia se regăsește pe sine, crede din nou în iubire, ea, care se folosise de aceasta așa cum facem și noi. Ea, victima atâtora care pun stăpânire asupra ei dar nu o iubesc, precum oamenii sau idolii, întâlnește un om care în sfârșit o iubește, o iartă, nu o judecă, îi acordă încredere încurajând-o să pășească din nou; o face conștientă de credința ei care a mântuit-o și pe care continuă s-o aibă. Pentru Isus, ea nu se identifică cu păcatul ei, ci e, pe bună dreptate, o femeie credincioasă.

Uneori, rareori, ne dăm seama de păcatul nostru și trăim cu intensitate întâlnirea cu acesta, deschiderea emoționantă în taina mărturisirii, uneori datorită remușcării pentru ceva ce am făcut sau a conștientizării amare de a nu ne putea întoarce înapoi și a recupera răul făcut sau iubirea neîmpărtășită. Mult mai ușor însă ne identificăm cu fariseul acela. El iubește legea, nu oamenii. E atât de sigur pe el încât nu încearcă să înțeleagă, nu întreabă, nu speră la o cale de scăpare pentru femeia aceea, ci îl gândește de rău pe Isus, considerându-l vinovat că se apropie de ea și se lasă atins de ea. Atunci când nu iubim, ajungem să judecăm. Isus se lasă iubit și e liber de rău, astfel încât poate accepta dorința de curăție, de schimbare, de refacere a vieții, dorință ce înainte părea imposibil de împlinit. Cât de ușor invocăm pentru noi încrederea, milostivirea, în același timp fiind duri, nemiloși, exigenți, neîncrezători față de ceilalți, pe care îi condamnăm cu putere. Uneori, dacă arătăm cu degetul, acoperim propriile trădări, ne simțim de partea care trebuie și evităm confruntarea reală cu noi înșine. În realitate, cu toții suntem oameni care am primit totul, păcătoși iubiți în ciuda păcatului, fără niciun merit, la fel ca femeia aceea.

Isus o dă ca exemplu. Cu toții trebuie să ne comparăm cu ea, dar în sens pozitiv. Puțina noastră credință, neîncrederea, falsul simț al dreptății sunt puse în opoziție cu femeia. Pe Domnul îl interesează sufletul și mântuirea tuturor, nu rolurile, interesul, judecățile. Criteriul este iubirea, nu legea. Păcătoșii, vameșii, desfrânatele ne vor întrece în Împărăția Cerurilor, pentru că au iubit. Dacă ne dăm seama de imensitatea datoriei ce ni se iartă, iubirea noastră va crește. Atunci când ne considerăm drepți, când avem impresia că izbutim de unii singuri, că nu avem nevoie de ajutor, atunci nu ne vine ușor să iubim, devenim mândri, îi tratăm urât pe ceilalți, gândim cele rele chiar și despre Isus, pe care putem și să-l primim în casă, dar fără să ne bucurăm de mântuirea Lui.

Desigur, Isus e cu adevărat un profet. El nu e captiv dreptății, nu se lasă condiționat de mentalitatea comună și nici măcar de păcatul acelei femei. Privește în străfundul sufletului, își dorește ca ea să se schimbe, îi dăruiește speranță, vede în ea ceea ce încă nu există. Crede în ea mai mult decât ea însăși se aștepta. «Păcatele ți-au fost iertate!». Da, pentru că a cerut iertare, pentru că, umilită de păcat, a ales să se umilească înaintea singurului care o poate ridica, de aceea îi sunt iertate păcatele. Nu trebuie să ne temem niciodată să ne lăsăm reîmpăcați cu Domnul. Iubirea lui ne smulge de la rău, reînnoiește ceea ce s-a învechit, ne redă inocența pierdută, ne eliberează de trecutul păcatului, de amintirea răului ce-l purtăm în noi. «Credința ta te-a mântuit!», îi spune Isus. Credința ei? Da, credința începe în iubire, prin abandonarea în brațele Lui, prin a încerca să căutăm, așa săraci cum suntem, dragostea Lui, care e mai puternică decât păcatul. Într-adevăr, așa cum cântă psalmistul: «Fericit este omul căruia i s-a iertat fărădelegea, căruia i s-a acoperit păcatul!» (Psalm 32,1). Cel credincios e mai întâi de toate cel care caută iubirea lui Dumnezeu și se împărtășește din ea.