Ludwig van Beethoven s-a născut în 1770 la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă și al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787).

Papei Benedict al XVI-lea îi plăcea foarte mult să asculte pianul răsunând operele lui Beethoven. Simfonia a IX-a este opera preferată de Pontiful Roman, despre care nu a ezitat să vorbească în mod public, în două din discursurile sale.

Redăm mai jos o parte din Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea la concertul în onoarea sa de la Teatrul Scala din Milano vineri, 1 iunie 2012:

„Lucrul la cea de-a noua Simfonie a lui Ludwig van Beethoven a fost îndelungat și complex, dar încă de la celebrele prime șaisprezece măsuri ale primului tempo, se creează o atmosferă de așteptare a ceva grandios, iar așteptarea nu este dezamăgită.

Beethoven, chiar urmărind în mod substanțial formele și limbajul tradițional al simfoniei clasice, face să se perceapă ceva nou deja din amploarea fără precedent a tuturor tempo-urilor lucrării, care se confirmă cu partea finală, introdusă de o disonanță teribilă, din care se desprinde recitativul cu faimoasele cuvinte „O, prieteni, nu aceste tonuri, să intonăm altele mai plăcute și pline de bucurie”, cuvinte care, într-un anume sens, „întorc pagina” și introduc tema principală a Odei Bucuriei. Este o viziune ideală a omenirii cea pe care Beethoven o proiectează cu muzica sa: „bucuria activă în fraternitatea și în iubirea reciprocă, sub privirea paternă a lui Dumnezeu” (Luigi Della Croce). Nu este o bucurie distinctă creștină cea pe care Beethoven o cântă, ci este bucuria conviețuirii fraterne a popoarelor, a victoriei împotriva egoismului, și este dorința ca drumul omenirii să fie marcat de iubire, aproape o invitație care se adresează tuturor, dincolo de orice barieră și convingere.

Peste acest concert, care trebuia să fie o sărbătoare bucuroasă cu ocazia acestei întâlniri a persoanelor provenite din aproape toate națiunile lumii, se află umbra cutremurului ce a adus mare suferință asupra atâtor locuitori ai țării noastre. Cuvintele reluate din Oda Bucuriei a lui Schiller sună goale pentru noi, ba chiar par neadevărate. Nu încercăm deloc scânteile divine ale Elysium-ului. Nu suntem îmbătați de foc, ci mai degrabă paralizați de durere pentru atât de multă și de neînțeles distrugere care a costat vieți omenești și locuințele multora. Și presupunerea că deasupra cerului înstelat trebuie să locuiască un Tată bun ne pare discutabilă. Tatăl bun este numai deasupra cerului înstelat? Bunătatea Sa nu ajunge jos, până la noi? Noi căutăm un Dumnezeu care nu stăpânește de la distanță, ci intră în viața noastră și în suferința noastră.

În acest moment, cuvintele lui Beethoven, „Prieteni, nu aceste tonuri…”, le-am vroi aproape să se refere tocmai la cele ale lui Schiller. Nu aceste tonuri. Nu avem nevoie de un discurs ireal despre un Dumnezeu îndepărtat și despre o fraternitate neangajantă. Suntem în căutarea unui Dumnezeu aproape. Căutăm o fraternitate care, în mijlocul suferințelor, îl susține pe celălalt și astfel îl ajută să meargă înainte. După acest concert, mulți vor merge la Adorația Euharistică – la Dumnezeu care s-a transpus în suferințele noastre și continuă să o facă. La Dumnezeu care suferă împreună cu noi și pentru noi și astfel i-a făcut pe oameni capabili să împărtășească suferința celorlalți și să o transforme în iubire. Tocmai la aceasta ne simțim chemați de către acest concert.”

Sursa:https://en.wikipedia.org/ și https://www.magisteriu.ro/