Omagiu

          Lumea de astăzi este mult îndepărtată de înțelegerea ideii de sfințenie … Și totuși, Sfinții, numiți și „prietenii lui Dumnezeu”, „sunt niște faruri care ne luminează drumul spiritual. Fără ei calea ar fi mai întunecată”.

          Modalitățile de trăire a sfințeniei sunt incalculabile, cum incalculabil este numărul Sfinților, fiecare însă cu taina sințeniei lui, la bază fiind credința care dă un anumit fel de a gândi și cere ca Dumnezeu să fie întotdeauna pe primul loc, mereu prezent, cum spunea Fericitul Vladimir Ghika: „Ia-L pe Dumnezeu cu tine și umblă”…

          Când în istorie apar mulți Sfinți, înseamnă vreme de persecuție a Bisericii, înseamnă noi jertfe, un nou drum al Calvarului spre Crucea mântuitoare. Sfinții secolului al XX-lea sunt „Răstigniții fără Cruce”; ei nu au purtat Stigmatele ca Sfântul Padre Pio, dar au fost închiși, batjocoriți, înfometați, umiliți, bătuți …

          În urmă cu un an, la 2 iunie 2019, la Blaj, Papa Francisc a beatificat pe cei șapte Episcopi ai Bisericii noastre Române Unite cu Roma: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.

          Episcopii Martiri veneau spre noi dintr-o vreme nedreaptă, în care au străbătut drumul Crucii din iubire pentru Cristos și Biserica Sa, drum care s-a transformat într-o cale de sfințenie ce a deschis perspectivele Credinței, Binelui, Adevărului și Dreptății.

          A fost o zi a bucuriei, a unei bucurii uluitoare, necontenite, destinate să o retrăim în toate zilele vieții. Și cel care ne-a adus Bucuria a fost chiar Sfântul Părinte Papa Francisc, venit pe pământul sfințit al Blajului, sfințit prin mărturia credinței și a jertfelor.

          Cuvintele Papei aveau puterea să readucă imaginea celor șapte Episcopi, care: „Cu mare curaj și tărie interioară, au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor Biserică” … Pe Câmpia Liberății și peste rotundul pământului se auzeau numele Fericiților Episcopi, erau Martirii și era înțelegerea martiriului lor …

          „Iubita lor Biserică” … Pentru puținii dintre noi care i-am cunoscut pe Episcopii Martiri înainte de anul 1948, neașteptat, Episcopii Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu ai Diecezei Greco-Catolice de Oradea, se detașau de grup.

          A trăi ani de-a rândul în apropierea Sfinților este un dar de la Dumnezeu … A fi zi de zi cu Preasfinția Sa Ioan Suciu, de la rugăciunea de dimineață și până la rugăciunea de seară, avându-l și profesor, este greu de imaginat … Și a studia într-o școală ce funcționa după concepțiile Înalt Preasfinției Sale Valeriu Traian Frențiu nu este ușor de închipuit … Atunci însă noi nu știam că Episcopii noștri sunt Sfinți, îi știam Episcopi cu o trăire înaltă a preoției, oameni de rară inteligență și cultură, stăpâni pe un stil de viață cumpătat, în mâinile cărora părinții noștri ne-au lăsat ca să creștem sub privirea lor.

          Ne despart mulți ani de acel timp privilegiat și tot mulți ani de când ne- am apropiat de taina sfințeniei Episcopilor noștri și am înțeles că martiriul trăit a fost momentul cel mai înalt al sfințeniei date de trăirea Evangheliei și urmarea lui Cristos. De aceea, în viața lor a coborât Împărăția lui Dumnezeu.

          Episcopii Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu au dorit ca tinerii timpului lor să creadă, să gândească, să aibă temeinic formată baza culturii și capacitatea de autoformare, ne pregăteau pentru a trăi frumos viața, în credință, lumină și morală creștină, ca scurgerea timpului să nu fie o monotonă repetiție, ci fiecare clipă, creatoarea a unui Bine.

          Cele mai mule cadre didactice ale liceelor din Blaj și Beiuș au studiat în universitățile occidentale, iar pentru educație, Epsicopul  Frențiu a adus călugări din „Ordinul Asumpționist” și călugărițe ale „Congregației Oblatelor Asumpționiste”.

          În pofida anilor care au trecut, imaginea celor doi Fericiți Episcopi este foarte vie … Dacă pentru lume, azi și oricând, sunt Sfinții, pentru noi sunt și persoane vii; le cunoaștem privirea, le auzim cuvântul, le știm, rugăciunea, pasul și gestul … La un gând, îl revedem pe Preasfinția Sa Valeriu Traian Frențiu intrând vesel în sala festivă a Liceului Român Unit de Fete din Beiuș, care fremăta în bucuria așteptării sale, la serbarea tradițională, de Sărbătoarea Sfântului Nicolae. Îl privește amintirea: Episcopul era fericit! În primul rând, înconjurat de doamnele profesoare, urmărea spectacolul, cumpănind, poate, valoarea artistică la care ne ridicam.

          Foarte fericit l-am văzut la primirea noastră în Reuniunea Mariană, îi revăd bucuria și retrăiesc personal primirea binecuvântării … La cuvântul de speranță și de încredere, pentru noi, elevele Preasfinției Sale, ne-am întors mereu, cu jena de a-l fi dezamăgit.

          În multe situații l-am văzut fericit, era fericit când era cu noi, cu elevii, în Catedrala „Sfântul Dumitru din Beiuș, la „Grota Sfintei Fecioare de la Lourdes” din grădina internatului, la colindat, la o întâlnire întâmplătoare pe coridoarele internatului; și întotdeauna trăia intens fericirea, i se citea pe chip, din zâmbet și din tainica încredere ce o avea în noi.

          De la o vreme, îl vedeam urcând obosit etajul spre camera lui „Ma mere”, Superioara „Congregației”. Trecea un timp până auzeam pașii plecării … Nu lua în seamă osteneala anilor. Preasfinției Sale îi datorăm faptul de a nu fi simțit greul războiului, ne-a asigurat cadrul de normalitate, de studiu și de viață. Și bibliotecile cu încalculabelele volume de cărți bune, mijloace pedagogice extraordinare în materie de cultură și credință.

          Preasfinția Sa Ioan Suciu era și scriitor, înrâurirea asupra tinerilor era deplină; credem că Ioan Suciu răspundea chemării sale de a fi Preotul și Episcopul tinerilor. Reținem că a existat un anumit timp când viața sa se împletea cu a tinerilor, fiind profesor la Liceul Sfântul Vasile cel Mare și la Academia Teologică din Blaj, rector la Internatul Vancean, scriitor, redactor de reviste și orator.

          Episcopul îi convingea pe tineri că numai „credința e singurul punct fix de care, rezemați, urnim temeliile dezordinei, Nici într-o parte nu vei afla ceva sigur, nimic pe ce să-ți rezemi viața, iubirea, durerea și moartea, entuziasmul, puterea și râvna de a clădi”. Oricum, tinerii trebuie să fie atenți, credința nu-i o etichetă „cleită  cu nu știu ce obișnuință de viața ta”, este prezența lui Dumnezeu în viața omului.

          De la foștii elevi ai Preasfinției Sale, aflăm că „miracolul” apostolatului său consta în participarea personală la întreaga viață a elevilor, începând cu Sfânta Liturghie celebrată zilnic de Preasfinția Sa sau de Părintele spiritual, în capela internatului. Urma micul dejun luat împreună, se reîntâlneau apoi la ora de religie, la masa de prânz, unde Preasfințitul Suciu stătea lângă elevii mai fragili cu sănătatea ca să-i ajute.

          În pauze, Episcopul și elevii făceau fotbal, tenis de masă, se jucau țurca, faceau exerciții la paralele, iar seara, pe rând, Preasfinția Sa îi invita la dânsul în cameră. Printre jocuri și discuții, le forma convingerea că viața se cere să fie trăită după Sfânta Evanghelie în așa fel, încât oricine „să aibă posibilitatea să citească în faptele tale cele mai frumose pagini ale ei”, pentru că „ultima ediție a Evangheliei interesează. Dar ultima ediție a ei e tipărită cu faptele noastre”.

          E greu de cuprins apostolatul bogat al Episcopului Ioan Suciu, pelerinajele la Cărbunari, vacanțele prin munți și scrisul pentru tineri – anii de la Oradea fiind cei mai rodnici -, apostolat dar, care ajungea la tineri cu iubirea, bunătatea și blândețea sa.

          Și tinerii Preasfinției Sale l-au iubit. În toamna anului 1948, Episcopul Suciu predica seară de seară în Catedrala din Blaj; îndemnul de a nu ceda, de a nu trăda credința ajungea la sufletul credincioșilor, iar elevii și teologii făceau cordon în jurul său, să-l apere … Lor, tinerilor de atunci, le-a scris în acel moment greu: „Iubiți tineri, dragi inimii mele, A sosit ceasul eroismului creștin pe pământul românesc … Iată-ne scriitori de Evanghelii prin fapte … Nu trădați credința, nici un Iscariotean să nu fie între voi, ci cultivați-vă credința prin studiu și rugăciune și trăiți-o prin fapte vrednice de un creștin … Binecuvântarea mea să vă însoțească!”

          A urmat o istorie cu pagini care vorbesc despre Nedreptate, Suferințe, despre Închisoarea din Sighet și despre Episcopii greco-catolici în lanțuri, despre Cimitirul Săracilor de pe malul Izei și Gropi comune …

          Și anii au tot trecut … Tinerii de altădată, tinerii Episcopilor Valeriu Traian Frențiu și Ioan Suciu, au păstrat, cu recunoștință, amintirea lor plină de lumină. Și astăzi, la un an de la beatificare, de când sunt Fericiții Episcopi, ar dori să spună: „Nu știm dacă Fericiții noștri Episcopi sunt mulțumiți de noi, acolo, Sus, am făcut tot ce am putut ca să fie mulțumiți”, dar nu pot să spună …

          În urmă cu un an, la celebrarea beatificării, în cuvântul său, Papa Francisc reamintea lumii perioada de încercare străbătută de cei șapte Fericiți care, prin jertfa lor, au sprijinit poporul „în a continua să mărturisească credința fără să cedeze și fără să se răzbune”. Cuvântul Papei este un mesaj pentru noi, ca „prin caritate și iertare să trăim în mod coerent și curajos credința creștină”. Să o trăiți, accentua Sfântul Părinte, dar „să duceți lumina Evangheliei la contemporanii noștri și să continuați să luptați, ca acești Fericiți, împotriva acestor noi ideologii care apar”.

          Fericiții noștri Episcopi Martiri sunt astăzi mijlocitorii noștri. Și ei, la fel ca Sfânta Tereza a Pruncului Isus, care dorea ca Cerul ei să se petreacă pe pământ, făcând bine, sau ca Padre Pio, care spunea că misiunea lui adevărată va începe după moartea sa prin binele ce-l va dărui oamenilor, Fericiții noștri Episcopi Martiri, de acolo, de Sus, ne privesc, ne sprijină și ne ajută. „Prin mijlocirea lor, Stăpâne Doamne, dăruiește-ne harul pe care îl dorim …”.

Fericiți Episcopi Martiri, rugați-vă pentru  noi !

Profesor Otilia Bălaș