„Într-un moment în care Biserica suferă din nou datorită asaltului răului”, Ioan Paul al II-lea „este pentru noi semn de speranţă şi de întărire”. În centenarul nașterii papei polonez, succesorul său direct, Benedict al XVI-lea, face un portret pasionat al lui Wojtyła, om şi pontif, exemplu de milostivire şi nu un „rigorist al moralei”, motiv pentru care se discută dacă să se acorde apelativul de „cel Mare”.

Într-o scrisoare lungă în germană înmânată cardinalului Stanislaw Dziwisz, mulţi ani secretar particular al lui Ioan Paul al II-lea, şi întregii Biserici poloneze cu ocazia aniversării de la 18 mai, papa emerit împărtășește anecdote şi amintiri din acei ani de pontificat, când era la biroul de prefect al Congregației pentru Doctrina Credinţei.

Amintirile se desfășoară pornind de la alegerea lui Wojtyła, la 16 octombrie 1978, petrecută într-un moment în care „Biserica se afla într-o situaţie dramatică”. Dramatică pentru că în acea epocă „deliberările Conciliului au fost prezentate în public ca o dispută asupra credinţei înseși, care astfel părea lipsită de caracterul său de certitudine infailibilă şi inviolabilă”, aminteşte Ratzinger, care prezintă cuvintele unui paroh bavarez care sintetizează senzația generală care circula în interiorul Bisericii: „La sfârşit am căzut într-o credinţă greșită”.

Exista ideea „că nimic nu mai era sigur, că totul putea să fie pus în discuție”, alimentată ulterior „de modul în care a fost condusă reforma liturgică”. „La sfârşit părea că şi în liturgie totul se putea crea singur – scrie papa emerit –. Paul al VI-lea a condus Conciliul cu vigoare şi hotărâre până la încheierea sa, după care a înfruntat probleme tot mai dificile, care la sfârşit au pus în discuție însăși Biserica. Sociologii din acea vreme comparau situația Bisericii cu aceea din Uniunea Sovietică sub Gorbaciov, unde în căutarea reformelor necesare întreaga imagine puternică a statului sovietic până la urmă s-a prăbușit”.

Astfel, în faţa noului succesor al lui Petru s-a prezentat de fapt o misiune destul de grea. Însă, imediat, acel prelat polonez încă necunoscut de lume, care cunoscuse ororile dictaturilor şi învăţase teologia nu numai din cărți ci şi din „contextul” în care trăia, a revelat „capacitatea de a trezi o admiraţie reînnoită faţă de Cristos şi faţă de Biserica sa”. El a fost „un renovator şi eliberator al Bisericii”, asta pentru că, afirmă Benedict, „noul papă provenea dintr-o ţară unde Conciliul fusese primit în mod pozitiv”. Şi el însuși participase la Conciliul al II-lea din Vatican, făcând din el „școala întregii sale vieți şi a muncii sale”.

Factorul decisiv al lui Wojtyła „n-a fost acela de a se îndoi de toate, ci de a reînnoi toate cu bucurie”. Demonstrează asta cele 104 „mari” călătorii pastorale care l-au dus în toată lumea pentru a predica Evanghelia „ca o veste bucuroasă”, precum şi cele 14 enciclice care au prezentat „în mod nou credinţa Bisericii şi învățătura sa umană”. Lucru care, „în mod inevitabil”, afirmă Benedict al XVI-lea, „a trezit opoziţie în Bisericile din Occident pline de îndoieli”.

În scrisoare, Joseph Ratzinger revelează şi o anecdotă referitoare la sărbătoarea Milostivirii Divine, instituite de papa polonez şi atât de îndrăgită de el datorită legăturii cu sfânta sa contemporană, sora din Cracovia, Faustina Kowalska. După câteva consultări, Ioan Paul al II-lea prevăzuse ca sărbătoarea să se țină în Duminica in albis, însă înainte de a lua o decizie definitivă a cerut părerea Congregației pentru Doctrina Credinţei. „Am dat un răspuns negativ – relatează fostul prefect – considerând că o dată aşa de importantă, antică şi plină de semnificaţie ca Duminica in albis nu trebuia să fie îngreunată de noi idei. Desigur, pentru Sfântul Părinte, acceptarea «nu»-ului nostru n-a fost ușor. Însă a făcut asta cu toată umilinţa şi a acceptat al doilea «nu» al nostru. În sfârşit, a formulat o propunere care deşi lăsa Duminicii in albis semnificaţia sa istorică, i-a permis să introducă milostivirea lui Dumnezeu în accepţiunea sa originală”.

Nu acela a fost singurul caz „în care am rămas impresionat de umilinţa acestui mare papă, care a renunțat la ideile sale favorite când nu exista consensul organelor oficiale, care – conform ordinii clasice a lucrurilor – trebuia cerut”, destăinuieşte Benedict al XVI-lea. „Atunci când Ioan Paul al II-lea şi dat ultima suflare în această lume, deja era după primele vespere ale sărbătorii Milostivirii Divine. Asta a iluminat ora morții sale: lumina milostivirii lui Dumnezeu a strălucit asupra morții sale ca un mesaj de întărire”.

Însă milostivirea a caracterizat întregul său pontificat. „Contrar la ceea ce se spune uneori, Ioan Paul al II-lea n-a fost un rigorist al moralei”, afirmă Ratzinger. „Demonstrând importanţa esențială a milostivirii divine, el ne dă oportunitatea să acceptăm exigențele morale puse omului, deşi nu vom putea niciodată să-l satisfacem pe deplin. Eforturile noastre morale sunt întreprinse sub lumina milostivirii lui Dumnezeu, care se revelează că este o forță care vindecă slăbiciunea noastră”. Cu privire la acest punct papa emerit întrevede „unitatea interioară a mesajului lui Ioan Paul al II-lea şi intențiile fundamentale ale papei Francisc”.

După aceea, Benedict al XVI-lea răspunde implicit la criticile celor care subliniază că predecesorul său a fost beatificat în timpi record, fără un studiu adecvat ci însoţit de dorința mulțimii care la moartea sa striga: „Sfânt imediat!”. În privința lui Ioan Paul al II-lea, ambele procese de canonizare şi beatificare „au fost făcute riguros conform regulilor obligatorii”, asigură el.

După aceea intră în problema dacă pentru Karol Wojtyła va fi acceptat sau nu apelativul „cel Mare”, posibilitate discutată şi „în diferite cercuri de intelectuali”. Înainte de toate, papa teolog definește corect termenul „cel mare”, adoptat în cei aproape două mii de ani de istorie a papalității numai pentru doi pontifi, Leon I şi Grigore I, cu „o amprentă politică”. În sensul că, „prin succesele politice, se revelează ceva din misterul lui Dumnezeu însuși”.

„Leon cel Mare – explică Ratzinger –, într-o conversație cu conducătorul hunilor, Attila, l-a convins să cruţe Roma, cetatea apostolilor Petru şi Paul. Fără arme, fără putere militară sau politică, a reuşit să-l convingă pe teribilul tiran să cruţe Roma graţiei propriei convingeri de credinţă. În lupta spiritului împotriva puterii, spiritul s-a dovedit mai puternic. Grigore I n-a obţinut un succes la fel de spectaculos, însă a reuşit oricum să salveze de mai multe ori Roma de longobarzi – şi el, contrapunând spiritul faţă de putere, a repurtat victoria spiritului”.

Confruntând istoria amândurora cu aceea a lui Ioan Paul al II-lea, papa care a contrastat comunismul în Europa, „asemănarea este de netăgăduit”, afirmă Benedict al XVI-lea. „Şi Ioan Paul al II-lea nu avea nici forță militară nici putere politică. În februarie 1945, când se vorbea despre viitoarea formă a Europei şi a Germaniei, cineva a afirmat că trebuia ținut cont şi de opinia papei. Atunci Stalin a întrebat: «Câte divizii are papa?». Desigur nu avea divizii. Însă puterea credinţei s-a revelat o forță care, la sfârşitul anului 1989, a răsturnat sistemul de putere sovietică şi a permis un început nou. Nu există îndoială – subliniază el – că credinţa papei a fost un element important pentru a înfrânge această putere”.

Așadar, problema dacă apelativul „cel mare” va fi acceptat sau nu, pentru Benedict, trebuie „lăsată deschisă”: „Este adevărat că în Ioan Paul al II-lea puterea şi bunătatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă pentru noi toţi. Într-un moment în care Biserica suferă din nou datorită asaltului răului, el este pentru noi un semn de speranţă şi de întărire”.

De Salvatore Cernuzio

(După Vatican Insider, 15 mai 2020)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Sursa: http://infosapientia.ro