Unu-i ardelean, altu-i moldovean şi altul… italian. O inedită treime s-a întregit toamna aceasta, odată cu începerea noului an şcolar, la Liceul Don Orione din Oradea, unde copiii sunt modelaţi nu doar de învăţătoare şi profesori, ci şi de trei membri ai unei congregaţii catolice care îi formează după propria lor deviză: „Răspândiţi mereu spiritul binelui!”.

Enoriaşii micuţei parohii din Ioşia pe lângă care funcţionează şcoala s-au obişnuit să-l vadă pe părintele Mihai, venit din Neamţ, în ipostaza de şofer de autobuz, ducând copiii la spectacole şi în excursii, pe părintele Florian, originar din Sălaj, organizând tabere de vară şi tradiţionalul pelerinaj la Sighet în memoria victimelor comunismului, iar acum îl revăd cu bucurie, în biserică şi-n curtea şcolii, pe don Ugo, un preot italian care în urmă cu trei decenii ajuta la refacerea comunităţii greco-catolice şi la înfiinţarea liceului.

Orioninii

Pe cei doi confraţi, don Ugo i-a cunoscut din tinereţe, pe când el era încă student la Teologie, iar ei doar aspiranţi. Pe Mihai Fechetă, în 1993, lângă Bucureşti, la întemeierea unui centru ce îngrijeşte 300 de vârstnici şi persoane cu dizabilităţi, iar pe Florian Gui, ceva mai târziu, la Oradea, de unde avea să fie trimis la Roma pentru studii.

Toţi trei s-au dedicat Congregaţiei orionine, întemeiate la finele secolului XIX de Luigi Orione, pe care Papa Ioan Paul al II-lea l-a sanctificat în 2004. Don Orione îşi începuse la Tortona apostolatul dedicat tinerilor, înfiinţând o reţea de cămine pentru săraci şi copii (acum sunt peste 300) şi colonii agricole în Italia natală, Palestina, Brazilia şi Argentina. „Tinerii sunt comoara cea mai de preţ a familiei şi a societăţii. După modelul în care sunt educaţi, ei vor fi soarele sau furtuna zilei de mâine”, spunea don Orione, iniţiind un adevărat crez.

Voia Providenţei

Tot la Tortona s-a născut şi don Ugo, cu 55 de ani în urmă. Deşi apropiat de Milano, centrul industrial al Italiei, orăşelul nu era tocmai prosper. Mama şi tatăl său, camionagiu, au reuşit după multă muncă să ridice o căsuţă la periferie. „Era un cartier sărac, iar preoţii nu erau bineveniţi, din cauza influenţelor socialiste asupra muncitorilor. Un seminarist a reuşit totuşi să se apropie de ei şi a construit o şcoală pentru copiii lor”, îşi aminteşte don Ugo.

Viitorul preot a ajuns în biserică din întâmplare, ar zice laicii. A fost voia Providenţei, spune el. „Într-o zi eram acasă la un coleg cu care făceam temele. La un moment dat, când a început să bată clopotul, s-a ridicat de la masă şi a spus că pleacă la biserică. Aşa am început şi eu să o frecventez. La 7 ani eram ministrant”.

Tată la Oratoriu

După cinci decenii, fostul copil de altar se simte împlinit, chiar dacă în tinereţe a trecut printr-o criză existenţială: student la Roma, se îndrăgostise de o creolă din Insula Capului Verde cu care făcea Cateheză. „Am reflectat mult, dar am decis să-mi urmez calea. Nu am niciun regret”, spune don Ugo.

O parte din viaţă a trăit-o în România, pe care o consideră a doua patrie, ajungând la Oradea în 1991, urmând îndrumarea Papei ca preoţii tineri să se îndrepte spre Europa de Est. Un confrate, Luigi Tibaldi, tocmai pusese aici bazele primului Oratoriu din oraş, organizând activităţi educative pentru copii şi adolescenţi.

Una dintre primele „cursante” mărturiseşte că Oratoriul i-a dat sens vieţii, iar o contribuţie importantă a avut-o don Ugo, „tatăl meu spiritual”: „Fără să ne spună în cuvinte pompoase că ne iubeşte, fiindcă este discret şi timid, ne dovedea afecţiunea sa prin fapte, priviri şi gesturi. Ştia să fie copil cu noi, să glumească, să ne facă să ne simţim mereu bine, fie la masa de biliard, fie în excursii…”.

„Să reproducă binele”

Din septembrie, părintele Ugo e la a treia venire în Oradea după cele din anii 1993-1995 şi 2000-2008, când s-au pus bazele Liceului Don Orione, unde predă religia. „Nu intrăm în chestiuni de confesiune, fiindcă avem elevi ortodocşi, romano-catolici, reformaţi, ba şi un musulman din Siria. Le imprimăm valori evanghelice care în fond sunt valori morale: bunătate, răbdare, solidaritate, dăruire de sine”.

De altfel, călugării orionini din Ioşia au ajutat sute de tineri. Pe unii i-au primit la masa lor pentru că nu aveau ce mânca, pe alţii i-au găzduit într-o garsonieră anume cumpărată în blocul pensionarilor, pe mulţi i-au scos din cumpene provocate fie de lipsuri materiale, fie de drame familiale.

Unii au rămas alături de Don Orione şi după absolvire, continuând să activeze ca voluntari la Oratoriu şi la grupul Scout, iar cei plecaţi din ţară ţin legătura pe internet. „Dorinţa noastră ar fi să-i vedem mereu lângă noi, dar trebuie să li se respecte libertatea, capacitatea de a evolua pe propriile picioare. Singurul lucru pe care îl vrem de la tinerii noştri este să reproducă binele, făcându-l şi ei altora. Dacă o fac, înseamnă că i-am învăţat bine”, spune don Ugo, cu modestie.

Adrian Criş

Sursa: https://www.ebihoreanul.ro