Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viața pentru prietenii săi (In 15, 13): sunt cuvintele Mântuitorului reiterate de Papa Ioan Paul al II-lea, pe 10 octombrie 1982, la slujba de canonizare a preotului polonez Maximilian Maria Kolbe, martir, din Ordinului Fraților Minori Conventuali, care în lagărul de concentrare de la Auschwitz, și-a dat propria viață pentru a o salva pe cea a unui tată de familie, Francesco Gaiowniczek. Papa Ioan Paul al II-lea, ridicându-l la cinstea altarelor, l-a proclamat „patronul secolului nostru dificil”, fiind un exemplu de pace și fraternitate într-o societate devastată de ură și egoism față de om și Dumnezeu. Anterior, a fost beatificat în 1972 Papa Paul al VI-lea, care l-a numit „martir al dragostei” [creștinești]. Este totodată considerat protectorul iubitorilor de radio.

Maksymilian Kolbe s-a născut în Zduńska Wola, un orășel din zona industrială a orașului Łódź, pe 8 ianuarie 1894. Părinții săi, catolici practicanți, erau lucrători în industria textilă. De mic copil, Kolbe cunoștea sensul eliberator și opresiv al sărăciei și al muncii. Acea experiență nu a fost străină unor alegeri care l-au determinat să împlinească Regula Sfântului Francisc printre frații minori convenționali din Leopoli (1907) și apoi să dea viață unei instituții care, tocmai prin sărăcie și muncă, avea caracteristici tipic franciscane, un fundament sigur. Este vorba despre „Orașele Imaculatei”: „Niepokalanów”, în Polonia și „Mugenzai No Sono”, în Japonia.

În idealul franciscan, Kolbe și-a pus încrederea și datorită posibilității oferite de mijloacele pe care tehnica de atunci le punea la dispoziție. Celor care îi spuneau că diavolul și-a întins sordid mâna peste acestea, el le răspundea: „un motiv în plus pentru a ne trezi și a ne pune la treabă pentru a recâștiga pozițiile pierdute”.

Când a avut ocazia, și-a demonstrat bunătatea și capacitatea de a avea o perspectivă de viitor pentru proiectele sale. Și acest lucru s-a întâmplat în Polonia, unde s-a întors în 1919, după ce a obținut o diplomă în teologie la Roma.

La câțiva kilometri de Varșovia a înființat în 1927 Orașului Imaculatei („Niepokalanów”) ai cărei cetățeni, frați franciscani, s-au dedicat trăind în sărăcie strictă, apostolatului prin presă. Ei au fost autorii unui boompublicitar constant, care surprinde și astăzi. „Cavalerii Imaculatei”, prima dintr-o serie de reviste, a fost fondată în 1922 după o perioadă inițială de stază; a crescut considerabil ajungând la un tiraj de cincizeci de mii de exemplare. Mai târziu, s-a afirmat ca săptămânal cu șapte sute cincizeci de mii de exemplare (chiar și un milion în 1938).

«Imaculata» adică Sfânta Fecioară Maria, cu a numit pr. Kolbe majoritatea revistelor sale, a fost obsesia lui. În vremuri nu prea fericite pentru biserică și lume, Maximilian Kolbe a văzut în Maica Domnului idealul capabil să zguduie conștiințele, să dea suflu creștinismului; un ideal pentru care, totuși, trebuie să porți luptele sfinte ale credinței. Din acest motiv, chiar înainte de a fi hirotonit preot, el a instituit în 1917, Armata Maicii Domnului, un instrument pentru a face cunoscut și a trăi devotamentul față de Sfânta Fecioară Maria, mișcare vie și prosperă și astăzi.

În 1930 a plecat ca misionar pentru Japonia, cu scopul de a întemeia un alt «Oraș al Imaculatei», animat de același spirit și aceleași idealuri. După ce s-a întors definitiv în Polonia, după câteva călătorii „misionare” în Japonia și în alte țări din est, pr. Kolbe s-a dedicat în întregime activității sale.

Al Doilea Război Mondial l-a surprins în fruntea celui mai important complex editorial din Polonia. La 19 septembrie 1939 a fost arestat de Gestapo, care l-a deportat mai întâi la Lamsdorf (Germania), apoi la lagărul de concentrare din Amlitz. Eliberat la 8 decembrie 1939, a revenit la Niepokalanów, reluând activitatea întreruptă. Arestat din nou în 1941, a fost întemnițat în închisoarea Pawiak din Varșovia, apoi deportat în lagărul de concentrare de la Auschwitz, lângă Cracovia, unde, printr-un act extraordinar de dragoste creștinească, a încheiat o viață petrecută în întregime în slujba celorlalți.

În lagăr era o lege conform căreia, pentru evadarea unuia, zece din bloc, erau condamnați să moară de foame într-un subteran întunecat. Când, la apelul serii s-a dovedit că unul lipsea o frică mare, a invadat mintea tuturor prizonierilor …

Comandantul i-a ales cu vălul din mână pe cei care ar trebui să moară și, deodată, a auzit un strigăt: „Adio, biata mea soție! La revedere, copiii mei săraci…” – era sergentul Francesco Gajowniczek. Dintr-o dată, un bărbat iese din rând cu un pas ferm și se adresează direct comandantului.

– Cine sunteți? Ce doriți? Cum îndrăzniți să rupeți disciplina de fier și să vă confruntați cu superiorul d-voastră?
– Sunt un preot catolic polonez. Sunt bătrân și vreau să-i iau locul, pentru că are soție și copii, răspunde pr. Kolbe.

Comandantul lagărului, uimit, părea incapabil să găsească puterea de a vorbi și, în mod straniu, a acceptat acea propunere. Părintele Kolbe, împreună cu ceilalți bărbați condamnați au fost trimiși la blocul 11. Aici victimele au fost dezbrăcate și închise într-o celulă mică, unde au trebuit să moară de foame și de sete. Dar din acest loc sumbru, în loc de plâns și disperare, de această dată se auzeau rugăciuni și cântece. Părintele Kolbe i-a călăuzit, pe drumul Crucii, spre Viața Eternă.

A rămas în buncăr două săptămâni, până când Securitatea a decis să golească celula morții. Doar patru bărbați au rămas în viață, printre care și fratele Maximilian. El a fost ucis cu o injecție de acid carbolic, deoarece celula, pe care a transformat-o într-o cameră de rugăciune și pe care a împărțit-o cu ceilalți condamnați, a fost folosită pentru alte victime. „A întins el însuși brațul, cu rugăciunea pe buze”, a spus un martor.

L-au găsit câteva ore mai târziu, „sprijinindu-se de perete, cu capul înclinat spre partea stângă și cu fața neobișnuit de radiantă. Ochii lui erau deschiși și concentrați într-un singur loc…”: era 14 august 1941, ajunul Adormirii Maicii Domnului, a sărbătorii Fecioarei Maria, cea pe care o iubise dintotdeauna, numind-o „Mamă, dulce mamă!”.

M. Caba – www.ilsantodelgiorno.it