„«Suntem mădulare unii altora» (Efeseni 4:25). De la comunitățile rețelor sociale la comunitatea umană”

Dragi frați și surori,

De când a fost disponibil Internetul, Biserica a încercat întotdeauna să promoveze utilizarea acestui pentru a servi întâlnirii dintre persoane și solidarității dintre oameni. Cu acest Mesaj, aș dori să vă invit încă o dată să reflectați asupra importanței ființei de a fi în relație cu ceilalți și să redescoperiți, în vastitatea provocărilor actualului context comunicativ, dorința omului de nu vrea să rămână în propria sa singurătate.

Metaforele «rețea» și «comunitate»
Spațiul mass-mediatic este acum atât de extins încât a devenit imposibil să-l distingem de sfera vieții noastre cotidiene. «Rețeaua» online este o resursă a timpului nostru. Este o sursă de cunoaștere și de relații, de neconceput până acum. Cu toate acestea, mulți experți evidențiază, cu privire la schimbările profunde aduse de tehnologie la logica producției, a circulației și utilizării conținutului, riscurile care amenință constatarea și schimbul de informații autentice pe scară globală. Dacă Internetul este o oportunitate extraordinară de a avea acces la cunoaștere, este totodată adevărat că s-a dovedit a fi unul dintre locurile cele mai expuse la dezinformare și denaturare conștientă, vizând faptele și relațiilor interpresonale, care iau deseori forma unei proaste reputații.

Trebuie să recunoaștem faptul că rețelele sociale, deși pe de o parte servesc pentru a ne conecta mai mult, de a ne regăsi și a ne ajuta reciproc, pe de altă parte sunt folosite în scop de manipulare a datelor cu caracter personal, purtând beneficii pe plan politic sau economic, fără a respecta în mod corespunzător persoana și drepturile sale. Statisticile arată că un tânăr din patru este implicat în așa numitul cyberbullying, agresiunea pe Internet sau agresiunea online.

În complexitatea acestui scenariu ar putea fi util să reflectăm din nou asupra metaforei de «rețea» socială, folosită ca fundament de bază al Internetului, pentru a redescoperi potențialul pozitiv al acestuia. Figura rețelei ne invită să reflectăm asupra multitudinii de mijloace și noduri care asigură sigiliul, în lipsa unui centru, a unei structuri ierarhice, organizată pe verticală. Rețeaua funcționează datorită partajării tuturor elementelor.

Reangajându-o la dimensiunea sa antropologică, metafora rețelei invocă o altă figură densă în semnificații: cea a comunității. O comunitate este cu atât mai puternică, cu cât este mai unită, solidară, animată de sentimente de încredere, urmărind obiectivele comune împărtășite. Comunitatea, ca rețea de sprijin, are nevoie de ascultare reciprocă și dialog bazat pe utilizarea responsabilă a limbajului.

Este evident pentru toată lumea că, în scenariul actual, comunitatea rețelelor social network [community] nu este în mod automat sinonimă cu o comunitatea adevărată. În cele mai bune cazuri, așa numitele community sau comunități online, sunt în măsură să demonstreze coeziunea și solidaritatea, dar de multe ori rămân doar agregate de persoane care se identifică în jurul unor valori de interes sau subiecte caracterizate de legături umane slabe. În plus, în rețeaua socială [social web], de prea multe ori identitatea se bazează pe contrastul față de celălalt, al străinului din grup:  se definește prin ceea ce este diferit și separă, mai degrabă decât prin ceea ce unește, lăsând spațiu suspiciunii și revărsării oricărui fel de prejudecată (etnică, sexuală, religioasă și așa mai departe). Această tendință alimentează grupuri care exclud eterogenitatea, care alimentează și în mediul digital un individualism neînfrânat, sfârșind uneori prin a stârni motive de ură. Ceea ce ar trebui să fie o fereastră spe lume [world wide web], devine o vitrină de prezentare, în care este expus propriul narcisism.

Rețeaua este o oportunitate de a promova întâlnirea cu ceilalți, dar poate potența totodată autoizolarea nostră, ca o panză de păianjen care ne prinde în capcana sa.  Cei mai mai expuși la iluzia că rețeaua de socializare îi poate satisface pe deplin la nivel relațional, sunt tinerii. Asistăm astfel la un fenomen periculos al tinerilor „eremiți sociali”, care riscă să se înstrăineze complet de societate. Această dinamică dramatică determină o gravă ruptură în țesutului relațional al societății, o sfâșiere socială pe care nu o putem ignora.

Această realitate complexă și insidioasă ridică diverse întrebări de natură etică, socială, juridică, politică, economică și, de asemenea, privitoare Bisericii. În timp ce guvernele caută căile de reglementare legală pentru a salva viziunea originală a unei rețele libere, deschise și în condiții de siguranță, toți avem capacitatea și responsabilitatea de a promova o utilizare pozitivă a Internetului.

Este evident că nu este suficient să multiplicăm conexiunile rețelei de comunicare online pentru a spori înțelegerea reciprocă. Cum să regăsim, atunci, adevărata identitate a comunității în conștiința responsabilității pe care o avem unul față de celălalt, chiar și în rețeaua online?

«Suntem mădulare unii altora»
Un posibil răspuns poate fi schițat pornind de la a treia metaforă, cea a trupului și a membrelor, pe care Sfântul Pavel o folosește pentru a vorbi despre relația de reciprocitate dintre oameni, fondată pe un organism care le unește: «Prin urmare, lăsați-vă de minciuna și fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora!» (Efeseni 4,25). A fi „membre unii altora” este motivația principală cu care Apostolul îndeamnă să fie înlăturată minciuna și să se spună adevărul: obligația de a păzi adevărul vine din exigența de a nu nega relația reciprocă de comuniune. Adevărul este într-adevăr descoperit în comuniune. În schimb, minciuna este refuzul egoist de a recunoaște apartenența la trup; este un refuz de a se dărui pe sine celorlați, pierzând astfel singura cale de a se regăsi.

Metafora trupului și a membrelor ne face să reflectăm asupra identității noastre, care se bazează pe comuniune și alteritate. În calitate de creștini, cu toții ne recunoaștem ca membre vii ale unui singur trup, al cărui cap este Cristos. Acest lucru ne ajută să nu vedem oamenii ca potențiali concurenți, ci să îi considerăm și pe dușmani ca fiind oameni. Nu mai avem nevoie de adversar pentru a ne autodefini, pentru că aspectul incluziunii pe care o învățăm de la Cristos ne face să descoperim alteritatea într-un mod nou, ca parte integrantă și condiție a relației și a proximității.

Această capacitate de înțelegere și de comunicare între persoanele umane își are fundamentul în comuniunea de iubire dintre Persoanele divine. Dumnezeu nu este Singurătate, ci Comuniunea; este Iubirea și, prin urmare, comunicarea, pentru că iubirea întotdeauna comunică, mai degrabă se comunică pe sine pentru a se întâlni cu celălalt. Pentru a comunica cu noi și se comunica nouă, Dumnezeu se adaptează limbajului nostru, stabilind în istorie un veritabil dialog cu umanitatea (Conf. Conciliul Vatican Ecumenic. Vat. II, Const. Constituția dogmatică. Dei Verbum, 2).

În virtutea faptului că suntem creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, care este comuniune și comunicare a sinelui, întotdeauna avem în inimile noastre nostalgia de a trăi în comuniune, de apartenență la o comunitate. „Nimic, de fapt – spune Sfântul Vasile cel Mare – nu este atât de specific naturii umane precum nevoia de a fi în relație unii cu alții, de a avea nevoie unul de celălalt”.

Contextul actual ne cheamă pe toți să investim în relații autentice, să afirmăm caracterul interpersonal al umanității noastre, atât în rețeaua Internetului, cât și prin intermediul acesteia. Cu atât mai mult noi, creștinii, suntem chemați să manifestăm acea comuniune care ne marchează identitatea de creștini. Credința însăși, de fapt, este o relație, o întâlnire, iar sub impulsul iubirii lui Dumnezeu putem să comunicăm, să primim și să înțelegem darul celuilalt și să îi corespundem.

Este tocmai comuniunea Sfintei Treimi care distinge persoana de individ. Prin credința într-un Dumnezeu care este Trinitate rezultă că pentru a fi eu însumi am nevoie de cealălal. Sunt cu adevărat uman, cu adevărat o persoană, numai dacă mă relaționez cu ceilalți. De fapt, însăși termenul ‘persoană’ denotă ființa umană ca fiind un chip, îndreptat înspre aproapele, implicat în relația cu ceilalți. Viața noastră crește în umanitate pe măsură ce trece de la caracterul individual la cel personal; calea autentică a umanizării trece de la persoana care îl percepe pe celălalt ca pe un rival, la persoana care îl recunoaște ca pe un tovarăș de călătorie!

De la «LIKE» la «Amin»
Imaginea trupului și membrelor ne amintește că folosire rețelelor de comunicare online este complementară întâlnirii „în carne și oase”, care cuprinde limbajul corpului, bătăile inimii, ochii, privirea, respirația celuilalt. Dacă Internetul este folosit ca o extensie sau ca o așteptare a acestei întâlnire, rețeaua nu se trădează pe ea însăși și rămâne o resursă de comuniune. Dacă membri unei familii utilizează rețeaua de socializare pentru a fi mai conectați, ca apoi să se reunească la masă și să se privească în ochii unii pe alții, atunci este o resursă. Dacă o comunitate ecleziastică își coordonează activitatea prin rețeaua Web și apoi sărbătorește împreună Euharistia, atunci este o resursă. Dacă rețeaua este o oportunitate de a vă apropia de povestirile și experiențele frumosului sau ale suferinței aflate, în mod fizic, foarte departe de mine, de a mă ruga cu ceilalți și a căuta împreună binele comun, în redescoperirea a ceea ce ne unește, atunci este o resursă.

Astfel, putem trece de la diagnostic la terapie: deschizând drumul nostru către dialog, întâlnire, zâmbet, mângâiere… Aceasta este rețeaua virtulă pe care o dorim! O rețea care nu a fost creată pentru a ne prinde în capcană, ci ca să elibereze, să păzească și să aibă grijă de comuniunea persoanelor libere. Biserica însăși este o rețea, țesută de comuniunea euharistică, în care uniunea nu se bazează pe „Like”-uri, ci pe Adevăr, pe «Amin»-ul, cu care fiecare aderă în mod autentic la Trupul lui Cristos, primindu-i pe alții.

Vatican, 24 ianuarie 2019, memoria Sfântului Francisc de Sales

Franciscus

Traducere: M. Caba