„

Predica Preasfintiei Sale P. S. Mihai Fratila, episcopul greco-catolic de Bucuresti la înmormântarea istoricului NEAGU DJUVARA

Catedrala greco-catolica din Bucuresti, 28 ianuarie 2018

Îndoliata familie, întristata adunare,
Daca Dumnezeu ar fi un personaj lumesc, cu totii ne-am repezi, nu-i asa, sa-i intram în gratii…
Poate de aceea fariseul din parabola îsi invoca meritele în rugaciune, iar fratele mai mare din Pilda fiului ratacit îsi declama supunerea lipsita de iubire fata de propriul tata.
Oare de ce ne convine sa-l închipuim pe Dumnezeu ca pe un stapân sever si sa cultivam timorati groaza întâlnirii cu El? De ce e atât de greu sa credem în Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul sau Unul-nascut ca tot cel care crede întru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16)?
Din cauza strâmtorarii inimii, din cauza temerilor de a privi, de a nu asculta, de a nu întelege rostul pe care l-ar putea avea asumarea suferintei celuilalt. Si pierdem, astfel, simtul detasarii de propriul egoism si harul sacrificiului – care sunt cheia pastrarii omeniei.
Cu câtiva ani în urma, l-am vazut pe Neagu Djuvara în aceasta biserica, de mai multe ori la slujba de duminica. Slujind la altar, am simtit atunci acea curiozitate tacuta a muritorului de rând în preajma unui personaj faimos care vine si el la biserica sa se închine. Am primit mai târziu, cu surprindere, un telefon din partea sa pentru a-mi cere îngaduinta de a ma vizita. Am acceptat sa ne vedem si, desi ma rusinam de tineretile mele, cum spunea profetul, am avut parte de o întâlnire dintre acelea în care Dumnezeu este prezent cu certitudine între interlocutori, scriind taina inimilor.
Am putut afla astfel cum s-a petrecut casatoria domnului Djuvara la Paris cu o frantuzoaica catolica si cât de importanta a fost întâlnirea cu Monseniorul Ghika.
Mi-a marturisit ca ar fi dorit o dubla cununie – la catolici si la ortodocsi -, dar era mare strictetea si nu s-a putut. Tinând, pe drept cuvânt, la ritul sau (ortodox sau bizantin cum i se mai poate spune), mama sa, nascuta Gradisteanu, stiind ca problemele sunt facute sa-si afle rezolvarea, l-a sfatuit sa-l caute pe Monseniorul Vladimir Ghika, cu care erau rude.
Monseniorul, care avea dreptul de a celebra în cele doua rânduieli liturgice, a gasit solutia de a celebra casatoria catolica dupa ritul bizantin al mirelui. Astfel, prin întelepciunea prelatului român, mirii, fara sa aiba vreo afiliatie propriu-zis greco-catolica, au avut parte de statura si stilul Bisericii Unite. Cununia domnului Djuvara de pe 3 iulie 1937, cum se vede în fotografia publicata în cartea sa „Amintiri din pribegie” (ed. Humanitas), a avut loc cu bine la Paris într-o capela catolica de rit bizantin, la doi pasi de Cartierul latin.

Fiindca omul este o fiinta fragila si sub semnul ambiguitatii, al luptei interioare si al fortelor istoriei care conditioneaza mereu libertatea de alegere si dreapta judecata, ne vine greu sa credem ca marile istorii sufletesti se scriu cel mai adesea foarte simplu si profund.
De aceea, din perspectiva Împaratiei lui Dumnezeu, orice cuvânt despre un om cu reputatie istorica trebuie sa arate sobrietate si detasare. Chiar daca noua, românilor, ne cam place sa ne conformam datinilor fara consecventa de credinta a unor alegeri personale, nu înseamna ca trairea personajelor de caracter n-ar putea sa scape acestui cadru fatalist. Lui Dumnezeu îi place sa râda de judecata omului, scriindu-si istoriile cu noi mai ales acolo unde reflectoarele lumesti reusesc sa patrunda mai putin.
Întâlnirea cu Monseniorul Ghika a fost evenimentul care i-a schimbat domnului Djuvara felul de citi apartenentele si l-a deschis spre universal, fara sa abdice deloc de la traditia crestina a antecesorilor lor. Tinând cont de conformismul de la noi, dorinta lui Neagu Djuvara de a fi slujit public dupa rânduiala Bisericii Române Unite – care împartaseste acelasi rit cu Biserica Ortodoxa -, în prezenta unui cleric ortodox si a unuia romano-catolic, pare astazi, în mod evident, din alta lume. Cu atât mai mult cu cât nu se pune deloc problema de a promova o anume imagine ecleziala si nici de a da apa la moara celor care relativizeaza credinta, ca sa scape de masca supunerilor docile în fata apologeticii majoritare.
Dar a constata alegeri existential peremptorii în viata sufleteasca a cuiva si, prin urmare, creatoare de bunatate, este marturia clara a harului – dincolo de apartenente, de mofturi istorice sau de polemici de stampa ecumenica si, mai ales, dincolo de frustrari sectare. Monseniorul Ghika, pe care Neagu Djuvara l-a pretuit atât de mult, dar si Nicolae Steinhardt sunt, pentru a-i aminti, doar doua din precedentele fericite.
Orice slujba de înmormântare reaminteste ca Hristos este un oaspete nestiut care apare pe nepusa masa si ne pune în situatia de a vedea cât, cum si la ce anume ne-a vibrat inima. La Judecata, când vom merge în fata lui Dumnezeu, nu va mai fi timp pentru investigatii si nici nu vor mai fi pledoarii. Totul a fost deja scris: daca ai iubit sau nu, daca ai daruit sau nu, daca te-ai prefacut ca traiesti sau ai încercat sa traiesti cu adevarat. Asta înseamna ca în timpul vietii este momentul sa te ridici si sa faci bunele alegeri, sa spui: „Doamne, n-am merite, stiu ca nu te pot cumpara, nu ma pot încrede în ce fac; iarta-ma pentru dragostea ta; da-mi timp sa ma schimb si curajul si puterea de a ma cai.”
Tocmai de aceea, pentru a evita tragismul despartirilor, Neagu Djuvara îsi dorea, în apropierea ceasului mortii, sa se îmbarce pe o nava cu pânze si sa moara pe mare. Cum cei care mor pe nava primesc ca mormânt marea, ar fi fost scutit astfel de alaiuri si discursuri pe care le considera de o desavârsita vanitate în clipa plina de gravitate a trecerii dincolo.
A cerut ferm o slujba de înmormântare sobra si fara discursuri. Si chiar daca – trebuie s-o spunem! – ne costa aceasta simplitate impusa, putem în schimb sa ne luam revansa de a-i reaminti crezul.
A fost unul foarte simplu: sa te straduiesti sa fii mai bun, sa stii sa ceri iertare pentru raul facut, sa fii generos si sensibil, fara sa abdici de la ceea ce este constitutiv apartenentei tale si sa ai, mai ales, acel simt de a râde în primul rând de tine însuti, ca sa întelegi de ce Dumnezeu singur este cel care – din dragoste pentru noi – are dreptul de a pune lucrurile la punct.
Probabil au fost multe vieti schimbate de felul sau de a povesti istoria, si mult mai multe persoane salvate de la mediocritate, care au regasit gustul adevarului prin introspectia sa de om cu bunul simt!
Dar ce anume a fost viata lui Neagu Djuvara, daca nu o clipa lunga cât veacul? Ea ne inspira si ne înzestreaza cu o demnitate ce parea inexorabil pierduta, dar ne si priveaza, în acelasi timp, de tezaurul naturaletii sale distinse.
Un suflet pentru care credinta a fost asumarea unui dialog cu Dumnezeu, dar, mai ales, acel extraordinar respect pentru alteritate si cuviinta vietii. Aici se afla sorgintea clasei pe care azi, cu regret, desigur, dar mai ales cu gratitudine fata de Dumnezeu, o asezam în panteonul tot mai inaccesibil al oamenilor de caracter din neamul românesc.
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca în pace!

Sursa: http://episcopiabucuresti.ro