Interviu luat cardinalului Angelo Amato

De Nicola Gori

Exista credinciosi care au trait si au marturisit caritatea pâna în ultimul moment al existentei lor. Barbati si femei care, desi constienti ca îsi risca viata, au ramas la capatâiul muribunzilor loviti de boli infectioase sau pe câmpul de batalie pentru a-i asista pe raniti. Daca este recunoscuta de Biserica, aceasta oferire a vietii reprezinta o alta cale a itinerarului de beatificare si canonizare, dupa martiriu, trairea eroica a virtutilor si confirmarea cultului antic. Papa Francisc a trasat caracteristicile ei în motu proprio Maiorem hac dilectionem din 11 iulie 2017, un document care a marcat în mod distinctiv activitatea desfasurata de Congregatia Cauzelor Sfintilor în anul care tocmai a trecut. An care s-a încheiat cu un alt text important, instructiunea Relicvele în Biserica: autenticitate si pastrare – publicata cu mai mult de doua saptamâni în urma – care disciplineaza pastrarea, îngrijirea, transportarea si autentificarea relicvelor slujitorilor lui Dumnezeu, fericiti si sfinti. Vorbeste despre asta în acest interviu la L'Osservatore Romano cardinalul Angelo Amato, prefect al dicasterului.

Motu proprio Maiorem hac dilectionem, despre oferirea vietii, a introdus o noutate importanta în procedura traditionala a Congregatiei. S-au produs deja schimbari în itinerarul cauzelor de canonizare?

Poate ca este bine de precizat continutul oferirii vietii, despre care vorbeste documentul. Pentru legislatia actuala, înainte de motu proprio, caile pentru beatificarea unui slujitor al lui Dumnezeu erau, în afara de exceptii rare, în mod substantial doua: cea întemeiata pe trairea eroica a virtutilor si cea întemeiata pe martiriu. Acum se ajunge la a treia situatie, care se refera la acei crestini care, urmând mai îndeaproape urmele si învataturile Domnului Isus, îsi ofera voluntar si liber viata pentru altii, perseverând pâna la moarte în aceasta propunere. Pâna acum nu exista cauze de beatificare bazate pe aceasta modalitate.

Cui se datoreaza acest lucru?

Cred ca înca trebuie asimilata bine aceasta a treia cale, care, desi în mod clar distincta de cele ale trairii eroice a virtutilor si martiriului, contempla modalitati precise de realizare. De fapt, motu proprio prezinta cinci criterii care califica oferirea vietii. Primul si cel mai important cere acceptarea eroica propter caritatem a unei morti sigure si în scurt termen. Însa nu este vorba de martiriu, pentru ca martiriul contempla acel odium fidei din partea persecutorului. Desigur, slujitorul lui Dumnezeu trebuie sa fi trait în mod obisnuit virtutile crestine.

Puteti da vreun exemplu?

Ar putea intra în aceasta situatie – dupa o examinare atenta a fiecarui caz – de exemplu, cei care, în timpul unei epidemii, contracteaza boala asistând din caritate pe cei infectati si mor contagiati de aceeasi boala. Desi nefiind martiriu, pentru ca nu exista un persecutor care sa urasca credinta crestina, aici suntem în fata oferirii vietii usque ad mortem. Ar intra în aceasta cazuistica si acei crestini – ca episcopi, parohi, misionari, medici, educatori, militari, tati si mame de familie – care se ofera spontan pentru un act de caritate personala sau sociala asa de riscant încât se prevede ca sigura jertfa vietii. Un exemplu ar putea sa fie reprezentat de acele gravide crestine care, pentru a nu dauna copilului pe care-l poarta în sân, refuza îngrijirile necesare pentru sanatatea lor, mergând, astfel, spre o moarte prematura sigura. Eroica apare si atitudinea unui tânar, care în mod liber si din caritate crestina ia locul unui condamnat la moarte tata de familie cu copii mici. Ar intra în cazuistica noastra si cazul unui capelan militar care, în loc sa se salveze, continua sa asiste muribundul sub focul inamic, ajungând sa fie ucis. Dupa cum se vede exemplele pot sa fie multe si trebuie analizate si documentate cu atentie extrema.

În trecut au existat cazuri de acest tip?

Desigur, dar au fost tratate în cadrul celor doua cai traditionale. De exemplu, Alois Gonzaga (1568-1591) a obtinut de la superiorii sai calugaresti permisiunea de a se dedica asistentei ciumatilor din Roma fiind contagiat pâna la moarte. Damian de Veuster (1840-1889), misionar în insulele Hawaii, s-a oferit voluntar pentru asistenta leprosilor în insula Molokai, unde a contractat boala. Si cauza sa a urmat calea virtutilor. Acelasi lucru se poate spune despre Gianna Beretta Molla (1922-1962), mama de familie si medic. La a treia sarcina s-a supus unei operatii chirurgicale dificile. Singurul consemn dat medicilor a fost: "salvati creatura mea". La o saptamâna dupa ce a nascut a murit victima a jertfei sale pentru a salva fiica. Încheind, motu proprio din iulie introduce oficial în procedurile cauzelor de beatificare un nou model de sfintenie canonizabila, acela al urmarii lui Cristos în imitarea actului sau suprem de iubire, asa cum spune Evanghelia lui Ioan: "Nimeni nu are o iubire mai mare ca aceasta: cineva sa-si dea viata pentru prietenii sai".

Stim ca instructiunea despre relicve din 17 decembrie a avut o gestatie lunga. Din care exigente s-a nascut?

Din urgenta de claritate cu privire la semnificatia, valoarea, autenticitatea si pastrarea relicvelor.

Ce sunt relicvele si de ce sunt venerate în Biserica?

Conform traditiei crestine bimilenare, imaginile si relicvele sfintilor sunt tinute în mare consideratie în Biserica. Motivul venerarii lor se afla în faptul ca trupul fericitilor si sfintilor a fost pe pamânt templul viu al Duhului Sfânt si instrumentul sfinteniei lor.

Exista diferite specii de relicve?

Relicvele se subîmpart în relicve ilustre si în relicve non-ilustre. Sunt considerate relicve ilustre trupul întreg al fericitilor si sfintilor sau parti însemnate din trupul lor sau întregul volum al cenusii care deriva din incinerarea lor. Pentru a asigura pastrarea si venerarea lor si a evita eventuale abuzuri, ele trebuie pastrate în urne corespunzatoare sigilate si asezate în locuri care sa le garanteze siguranta si sa le favorizeze cultul.

Ce se întelege prin relicve non-ilustre?

Este vorba despre mici fragmente din trupurile fericitilor si sfintilor sau si de obiecte care au fost în contact direct cu persoanele lor. Si relicvele non-ilustre, pastrate în casete sigilate, sunt obiect de cinstire si veneratie.

Care sunt aspectele speciale ale documentului?

Instructiunea este de mare utilitate pentru episcopi si eparhi pentru ca ofera norme precise referitoare la recunoasterea ramasitelor pamântesti ale fericitilor si sfintilor, la mutarea dintr-un loc în altul sau la un eventual pelerinaj al lor dintr-un oras sau natiune în alta parte. Pentru toate aceste operatiuni, în afara de permisiunile autoritatilor ecleziastice si civile implicate, este indispensabil consimtamântul Congregatiei Cauzelor Sfintilor.

(Dupa L'Osservatore Romano, 5 ianuarie 2018)

Traducere de pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.ercis.ro