„
De Domenico Agasso jr
Este o exigenta "a timpului nostru de care nu se poate face abstractie, aceea de a da viata unei analize atente si unei confruntari despre temele etice si bioetice, pentru ca rapiditatea dezvoltarii tehnologice schimba rapid stilurile de viata si modifica si modul în care omul se concepe pe sine însusi si propriul viitor, raportul cu ceilalti si cu mediul". Cuvânt al Monseniorului Nunzio Galantino, secretar general al Conferintei Episcopale Italiene (CEI). Vatican Insider l-a intervievat pe episcopul emerit de Cassano all'Jonio în cadrul unei conferinte la Universitatea Bocconi despre "Bioetica catolica si bioetica laica: între istorie si actualitate", organizata de Res ethica, asociatie de studenti ai Ateneului milanez. La întâlnire prelatul a dialogat cu filozoful Giovanni Fornero.
Excelenta, de ce anume au nevoie astazi etica si bioetica?
Ca Aristotel, vorbim despre fericire ca sfârsit al drumului omului, dar facem asta într-un context care astfel asimileaza fericirea cu distractia, încât nu i se mai vad caracteristicile. Suntem asa de departe de identificarea aristotelica între etica si politica, încât adesea recadem în vreo forma de individualism mai mult sau mai putin ascunsa. Astfel am înradacinat ideea ca actiune corecta este conformitate cu o norma, ca recurgerea la tema virtutilor, mult mai înradacinate în om – deoarece sunt hainele sale interne – decât pot sa fie legile, ramâne partiala si secundara. Avem atâtia oameni care respecta legile dar sunt nefericiti, devotati dar nu în mod necesar virtuosi. Si bioetica resimte aceste incertitudini si, ca si etica, duce lipsa de un teren comun pentru o confruntare constructiva. Antropologia este factorul cane pune capat conflictului, pentru ca pornind de la viziunea asupra constitutivelor fiintei umane care se asuma, cultura si societatea iau o forma sau alta.
Care sunt repercusiunile prezentei tot mai determinante a tehnologiei asupra chestiunilor bioetice?
Tema vietii risca înfrângeri. Trupul, daca este simtit ca obiect extern persoanei, devine disponibil, în sine si în altii, si se impune asteptarea, sau si mai mult pretentia, ca orice problema, chiar si cele legate cu limita propriei existente, sa gaseasca o solutie în progresul stiintei sau în iluzia unei posibile "vieti fizice fara sfârsit". Aici este banalizata sau golita de sens experienta mortii, cu puternice repercusiuni asupra sensului însusi al vietii.
Care este "starea de sanatate" si care este rolul relatiilor umane?
Efortul de a recunoaste valoarea trupului si centralitatea sa, într-o conceptie unitara a persoanei, înseamna a asigura si o conceptie relationala, deschisa si solidara a persoanei umane. De fapt, corporeitatea, ca element care da forma si caracterizeaza toata experienta umana, înseamna relatie, contact cu lumea înconjuratoare si dialog cu ea. Trupul se primeste de la relatia originara cu parintii, si prin intermediul sau, în descoperirea unui "tu" cu care se relationeaza, subiectul descopera ca exista ca "eu". Este perspectiva însusita de personalismul comunitar care, cu Emmanuel Mounier si nu numai, asuma ca trasatura esentiala a fiintei umane, deci ca experienta originara, experienta cea mai simpla si cea mai comuna fiecarui om: aceea a raportului cu ceilalti oameni si a contactului cu lucrurile care-l înconjoara. Este perspectiva însusita si de Martin Buber, pentru care la întrebarea despre cine este omul nu se poate raspunde decât recurgând la intersubiectivitate. Aceasta ramâne una din intuitiile fundamentale ale gânditorului evreu si ale filozofiei sale dialogice, sau mai bine zis ale "ontologiei intermediului". Adevarata si unica alternativa la individualism si la colectivism, pentru Buber, intersubiectivitatea îsi are explicatia sa tocmai prin relatie.
Ce sunt pentru dumneavoastra eutanasia si sinuciderea asistata?
O antropologie care considera cu mai multa seriozitate limita ca element care structureaza însasi existenta fiintei umane, în fiecare aspect al sau, pune bazele pentru un raport diferit între om si tehnologie, om si viata, om si boala. Pornind de la aceasta constiinta papa Francisc a definit Biserica drept "spital de campanie", angajata înainte de toate sa îngrijeasca ranile unei umanitati imperfecte, pentru care însa limita poate sa devina ocazie de întâlnire si de milostivire, deci se face poarta pentru uman.
Dimpotriva, atâtea conceptii bioetice de astazi, ignorând caracterul constitutiv si fundamental al relationalitatii, în afara de cel al fragilitatii, slabesc valoarea existentei personale, observata cu cele doua lentile, care formeaza una si aceeasi pereche de ochelari, a individualismului si a refuzarii limitei, care face absurda suferinta. Se naste de aici, dupa parerea mea, calea eutanasiei sau a sinuciderii asistate. Cu greu pot sa le consider semn de civilizatie evoluata, asa cum se aude spunându-se cu siguranta excesiva. Aceasta cale reprezinta un raspuns social, dupa parerea mea, prea superficial si grabit la nevoile reale ale celui care sufera din cauza unor boli grave sau infirmitati. Practica sa sugereaza un mesaj fals si vatamator: exista vieti care, datorita conditiilor lor contingente, nu sunt (sau nu mai sunt) demne sa fie traite. Si societatea prefera sa se elibereze de ele (si în termeni economici), în loc sa se ocupe de ele. O asemenea logica ar avea ca efect final acela de a crea în comunitatea umana un "cos de rebut" virtual, ansamblul celor a caror viata ar fi considerata "nedemna" si, prin urmare, una care nu merita sa fie sustinuta de comunitate.
Si avortul?
Societatea noastre prevede vieti de rebutat si ori de câte ori considera avortul o cucerire de civilizatie si un drept civil. Cele 6 milioane de avorturi legale – plus cele ascunse – practicate în ultimii 40 de ani se traduc în tot atâtea persoane care nu sunt printre noi.
Ce uneste aceste practici?
Ceea ce va lipsi este relatia: subiectul nu mai este vazut si nu se percepe ca parte a unei familii, ca subiect important pentru altii carora le va lipsi, ci numai ca subiect autonom, în cazul eutanasiei, sau ca obiect de eliminat, fara consecinte asupra altora, în cazul avortului.
Contextul în care s-a format este destul de articulat, dar mi se pare în mod negativ emblematica teoria lui H.T. Engelhardt, care duce la extrem conceptia utilitarista deci individualista a subiectului, ajungând sa afirme ca: "Fetii, pruncii, retardatii mentalii gravi si cei care sunt în coma fara speranta constituie exemple de non-persoane umane". Ceea ce le reduce la rangul de non-persoane umane este lipsa de constiinta de sine ca fiinta-în-relatie. A admite existenta unui dualism între persoana si natura umana înseamna ca atunci când polaritatile acestui dualism nu sunt prezente în mod activ, "fiintele umane nu sunt persoane". În categoria de non-persoane, conform acestei teorii cu efecte incalculabile asupra societatii – desi creatorii ei o considera numai un teren de studiu teoretic si neaplicabil în mod direct – ar putea încet-încet sa intre categorii diferite de persoane, în functie de parametri alesi pentru a delimita a fi persoana sau a nu fi persoana, deschizând de fapt portile pentru discriminare, precum si pentru frica de a intra, mai devreme sau mai târziu, în categoria de "non-persoana".
Asadar care este calea de parcurs?
O antropologie relationala si solidara, întemeiata pe constiinta limitei si pe nevoia de atentie si îngrijire pe care fiecare persoana o poarta în sine. Aceasta viziune despre om o duce înainte papa Francisc din ziua alegerii sale si pe care a descris-o în cele doua exortatii fundamentale, Evangelii gaudium si, mai ales Amoris laetitia. Mai ales acest ultim text ar cere o aprofundare, care sa clarifice noutatile substantiale pe care le produce în etica si efectele unei viziuni despre om inspirata din milostivire si din împartasire.
(Dupa Vatican Insider, 11 decembrie 2017)
Traducere de pr. Mihai Patrascu
Sursa: http://www.ercis.ro