„„Este nevoie de preoti pe deplin umani, adica persoane vindecate interior, care au putut sa recunoasca propriile umbre si sa lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv si psihic stabili si senini”, pentru ca „atunci când lipseste aceasta echilibrata umanitate de fond, preotul risca sa asume pozitii de rigiditate sau de distanta, si de teama de a nu sti sa gestioneze provocarile zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranta se uneste mereu cu o anumita inflexibilitate”. Cardinalul Beniamino Stella, prefect al Congregatiei pentru Cler, explica în acest interviu la Vatican Insider misiunea desigur nu usoara pe care exortatia despre casatorie si familie o încredinteaza preotilor. Chemati sa se apropie „de viata persoanelor neclasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situatia lor concreta si dorinta lor de Dumnezeu”.

Eminenta, în aceste luni de discutii despre exortatia Amoris laetitia s-a disecat documentul, mai ales cu privire la problema posibilei readmiteri la sacramente în unele cazuri de divortati recasatoriti, dar s-a vorbit putin despre figura centrala a preotului. De ce?

Cred ca tot ceea ce face parte din materia credintei are nevoie mereu, din partea noastra, de ceea ce as numi o „convertire a privirii”. Adica, nu se pot privi si interpreta lucrurile credintei si vietii Bisericii cu ochelari de prejudecati sau ideologici. Efortul pe care trebuie sa-l facem este sa scrutam orizontul mai amplu în care se situeaza fiecare afirmatie sau un întreg document. Sinodul a fost convocat pentru a încuraja reflectia despre frumusetea familiei si despre vocatia matrimoniala, si în lumina unor realitati socio-culturale si a noilor problematici. A reduce aceasta panorama la fiecare problema, oricât ar fi de importanta, nu este corect. De fapt, evaluarile divergente s-au nascut numai despre aspectul privitor la posibila readmitere la sacramente pentru divortatii recasatoriti, în timp ce Amoris laetitia este un document care invita sa se adopte practica discernamântului pentru a însoti familiile ranite, care este cu totul altceva. În acest sens, se vorbeste înca putin despre misiunea încredintata preotilor si amintita si de noua Ratio Fundamentalis (noile linii calauzitoare cu privire la preotie, publicate în 2016, nr): a fi oameni ai discernamântului, adica oameni care se apropie de viata persoanelor nu clasificându-le prin scheme ideologice sau norme abstracte, ci ascultându-le, interpretând situatia lor concreta si dorinta lor de Dumnezeu, însotind procesele reale ale vietii lor si ale credintei lor, facându-i sa simta nevoia de milostivire si de a trai Evanghelia.

Puteti sa explicati ce înseamna a face „discernamânt” asa cum cere Amoris laetitia?

Pentru a prelua o imagine folosita de papa Francisc, as spune ca înseamna a nu închide viata si realitatea în „totul alb sau totul negru”. Aceasta abordare rigida, alimentata de ideologie si de legalism, este insuficienta pentru „a citi” cu adevarat existenta în complexitatea sa. Desigur, este mai usor a ne închide într-o cusca si a fi, astfel, protejati de riscurile si de pericolele pe care le vedem în jurul nostru; dar daca prevaleaza numai frica ramânem imobili si, oricât ne-ar putea folosi în unele momente, a ramâne mereu în siguranta custii pâna la urma înseamna a nu mai trai. Se întelege ca unii ar vrea sa evite truda de a cauta si de a interpreta lucrurile în profunzime, multumindu-se cu solutii usoare si comode; totusi, atât în viata cotidiana cât si în credinta, ne dam seama ca exista multe „zone cenusii”, situatii care nu pot sa fie încadrate în mod rigid în „ori alb ori negru”. Cu privire la Amoris laetitia si la asa-numitele „dubia”, cardinalul Gerhard Ludwig Müller, în prefata la ultima carte a filozofului Rocco Buttiglione, evidentiaza tocmai aceasta tensiune între obiectivitatea normei, care ramâne fundamentala si lumineaza cu privire la adevarul casatoriei, si „situatiile existentiale care sunt foarte diferite si complexe” si care, în anumite cazuri, pot atenua vina sau oricum pot sa evidentieze o sincera cautare a lui Dumnezeu. Pentru a evita atât o adaptare usoara la spiritul relativismului cât si o aplicare rece a preceptelor, afirma cardinalul, „este nevoie de o deosebita capacitate de discernamânt spiritual”. Îmi vine în minte Conciliul din Ierusalim relatat în Faptele Apostolilor: pentru a rezolva o problema practica din viata Bisericii, apostolii nu fac imediat referinta la lege sau la traditie, ci deschid larg ochii si inima spre trairea harului Duhului Sfânt. Cam cum spunea cardinalul Canestri, un pastor care a decedat recent: important este a sta în fluviul Bisericii; daca unul sta un pic mai la dreapta sau un pic mai la stânga este numai varietate legitima pe care nu trebuie s-o restrângem în mod fortat. Iata, cred ca discernamântul este arta de a vedea, cu ochii credintei, cum Duhul Sfânt este adesea în actiune si în situatii de viata complexe sau aparent îndepartate de Dumnezeu, pentru a percepe toate posibilitatile umane, spirituale si pastorala, ramânând mereu „în fluviu”.

Amoris laetitia pune o considerabila încarcatura de responsabilitate pe umerii preotilor. Sunt ei formati si pregatiti pentru asta?

Avem în fata noastra o mare provocare ce cuprinde îndeosebi formarea sacerdotala. M-a uimit mult, în colocviul papei Francisc cu parintele Antonio Spadaro, publicat în cartea „Acum puneti întrebarile voastre”, referinta la planurile de formare sacerdotala care risca sa educe cu idei prea clare si dupa limite si norme definite facând abstractie de situatiile concrete ale vietii; avem nevoie, în schimb, ca preotul sa fie „om al discernamântului”. Însa pentru aceasta trebuie insistat în mod special pe formarea umana a preotilor. Cu noua Ratio Fundamentalis s-a încercat sa se descurajeze o formare bazata si organizata cu un accent, as spune excesiv si absorbant pe planul studiilor academice sau întemeiat pe o spiritualitate abstracta, aproape externa persoanei. Este nevoie – daca pot sa spun asa –de preoti pe deplin umani, adica persoane vindecate interior, care au putut sa recunoasca propriile umbre si sa lucreze asupra propriilor conflicte, care sunt afectiv si psihic stabili si senini.

Ce se întâmpla daca lipseste acest echilibru?

Când lipseste acest echilibru de fond, preotul risca sa asume pozitii de rigiditate sau de distanta, si de teama de a nu sti sa gestioneze provocarile zilnice ale slujirii. De fapt, nesiguranta se uneste mereu cu o anumita inflexibilitate. În schimb, un preot pe deplin uman merge în mijlocul oamenilor, se lasa înduiosat de ranile lor, încurajeaza bucuriile lor si traieste o cordialitate a trasaturii care-l face placut în relatii; însotindu-i pe frati, el va ramâne mereu mai putin centrat pe sine însusi si se va preocupa, în schimb, sa faca sa ajunga la toti mângâierea lui Dumnezeu si parfumul harului sau. Un astfel de preot nu-i priveste pe ceilalti de la înaltimea unei catedre, ci, pe deplin constient ca el este cel dintâi un pacatos iertat, merge în aceeasi barca a fratilor si face cu ei traversarea convertirii la Cristos. Cu compasiune si apropiere paterna, el va sti sa primeasca istoria fiecaruia, ca un om care stie bine ca orice istorie si orice persoana este diferita de celelalte si ca nu exista manuale si breviare deja facute odata. Este un om care stie sa propuna o credinta si o viata crestina facuta mai mult din relatii decât din reguli abstracte.

A uimit faptul ca la Firenze, în noiembrie 2015, papa Francisc a indicat Bisericii italiene modelul lui Don Camillo al lui Guareschi. De ce a facut asta, dupa parerea dumneavoastra?

Întâlnirea de la Firenze a fost dedicata umanismului crestin, care nu este un concept abstract, ci un model al faptului de a fi oameni pe care-l putem contempla în Isus si-l putem realiza gratie Lui. Chiar daca istoriile lui Guareschi si figura lui don Camillo sunt destul de îndepartate în timp si fotografiaza un context italian care de acum nu mai exista, papa a voit sa aminteasca imaginea „umana” a acelui paroh: un om umil, în anumite privinte exuberant, care se defineste „sarman preot de la tara”, dar care sta în mijlocul oamenilor si se dedica în întregime lor, aratând forta, determinare si curaj profetic atunci când este vorba de a-i apara pe cei mai slabi, de a educa, de a interveni în situatii. Este vorba despre figura de preot as spune „esentiala”, care centreaza toata viata sa sacerdotala pe Isus. Cum sa nu ne amintim de vestita scena din filmul „Don Camillo, Monsignore… ma non troppo”, în care parohul dialogheaza cu Rastignitul, chiar imediat dupa ce a primit numirea ca monsenior; în colocviu, Cristos demasca în mod duios câteva minciuni ale lui don Camillo, care, între ironic si încâlcit raspunde: „Doamne, atât de mult voiam sa te revad…”. Deci, o figura de preot înzestrata si cu un umorism sanatos, care-l ajuta „sa nu se ia prea în serios” si, astfel, sa ramâna profund uman. Asadar, nu un „functionar din sacristie”, ci un pastor care stie sa se înduioseze si sa plânga pentru popor.

Asadar, ce înseamna a fi preot într-o societate ca a noastra, tot mai secularizata?

Si aceasta situatie culturala are nevoie de discernamânt prudent si atent. Trebuie sa fim atenti la generalizarile care, eventual, pornind de la o reflectie defetista cu privire la realitatea actuala, ne fac sa ne îndreptam în urma si ne fac sa devenim, asa cum afirma Evangelii gaudium, „pesimisti nemultumiti si cu fata întunecata”. Desigur, astazi traim într-o lume secularizata, în care au disparut unele certitudini consolidate si s-au schimbat profund unele contexte ospitaliere si favorabile pentru transmiterea credintei. totusi, si aceasta poate sa fie o binecuvântare.

Chiar o binecuvântare?

Istoria ne învata ca atunci când crestinismul n-a trebuit nici sa lupte nici sa trudeasca pentru a vesti mesajul sau, a riscat sa devina lânced, sa se acomodeze în siguranta sociala sau, si mai rau, sa încheie legaturi ambigue cu puterea politica pentru a mentine garantia propriilor privilegii. Astazi, în schimb, avem posibilitatea de a recupera spiritul profetic al Evangheliei si de a vesti mesajul sau alternativ si împotriva curentului; într-o lume care se schimba rapid, adesea marcata de incapacitatea de a ne iubi si de a ne asculta, si care restrânge viata în logica consumismului si a pietei, preotul poate sa fie martorul unui Cuvânt nou, capabil sa faca persoanele sa reflecteze si sa inaugureze stiluri si modele de viata diferite. Pentru a face asta, as spune simplu: trebuie sa fim din nou preoti! Adica sa ne întoarcem la esentialul slujirii: sa oferim timp persoanelor pentru ca sa poata gasi macar un spatiu de ascultare si de dialog, sa fim disponibili pentru spovezi, sa ne rugam cu oamenii, sa fim martori ai bucuriei, ai slujirii si ai gratuitatii. Referinta noastra nu poate sa fie decât Evanghelia: când Isus întâlneste persoanele, obosite, ranite sau cazute, apleaca asupra lor o privire binecuvântatoare si iubitoare, se înduioseaza, le ia la inima si le ridica. Tocmai aceasta trebuie sa fie, si astazi, misiunea fiecarui preot.

De Andrea Tornielli

(Dupa Vatican Insider, 25 noiembrie 2017)

Traducere de pr. dr. Mihai Patrascu
Sursa: http://itrc.ro