„Papa Francisc a trimis o scrisoare arhiepiscopului Vincenzo Paglia, presedintele Academiei pontificale pentru viata, cu ocazia întâlnirii europene a Asociatiei medicale mondiale dedicata chestiunilor legate de sfârsitul vietii, organizata pe 16-17 noiembrie a.c. în Cetatea Vaticanului de Academia pontificala pentru viata.
În fata noilor descoperiri medicale si tehnologice, care a dus la îmbunatatirea sanatatii si prelungirea vietii, este nevoie, sustine papa Francisc, de ”un supliment de întelepciune”, pentru ca astazi ”este mai amenintatoare tentatia de a insista cu tratamentele care produc efecte puternice asupra trupului, dar uneori nu folosesc binelui integral al persoanei”.
Referindu-se la discursul papei Pius al XII-lea din 1957 care spunea ca ”nu exista obligatia de a folosi toate mijloacele terapeutice potential disponibile si ca, în cazuri bine precizate, este permis sa nu fie folosite” (cf. Acta Apostolicae Sedis XLIX [1957],1027-1033), papa Francisc a subliniat ca ”este permis din punct de vedere moral a renunta la aplicarea mijloacelor terapeutice sau a le suspenda atunci când folosirea lor nu corespunde acelui criteriu etic si umanist care va fi definit mai târziu drept «proportionalitatea curelor» (cf. Congregatia pentru doctrina credintei, Declaratie despre eutanasie, 5 mai 1980, IV: Acta Apostolicae Sedis LXXII [1980], 542-552)”. Aspectul specific al acestui criteriu, continua pontiful, este ca ia în considerare ”rezultatul la care unul se asteapta, tinând cont de conditiile bolnavului si de fortele sale fizice si morale”. Acesta permite, asadar, sa se ajunga la o decizie care se califica din punct de vedere moral drept renuntare la „înversunarea terapeutica”.
Este o alegere care îsi asuma în mod responsabil limita conditiei umane muritoare, în momentul în care ia act ca atare limita nu mai poate fi contrastata. ”Nu se vrea astfel procurarea mortii, ci se accepta faptul ca aceasta nu poate fi împiedicata”, dupa cum se afirma în Catehismul Bisericii Catolice (nr. 2278). Aceasta diferenta de perspectiva, continua papa Francisc, restituie o dimensiune umana eforturilor de însotire a mortii, fara a deschide justificari pentru suprimarea vietii. ”Vedem bine, într-adevar, ca a nu activa mijloace disproportionate sau a suspenda folosirea acestora înseamna a evita înversunarea terapeutica, adica a efectuarea unei actiuni cu o semnificatie etica complet diferita de eutanazie, care ramâne întotdeauna nepermisa întrucât îsi propune sa întrerupa viata, procurând moartea”.
Desigur, a recunoscut pontiful, atunci când se coboara în concretetea conjuncturilor dramatice si în practica clinica, factorii care intra în joc sunt deseori greu de evaluat.
Papa Francisc: «Pentru a stabili daca o interventie medicala apropriata din punct de vedere clinic este efectiv proportionata, nu este suficient a aplica mecanic o regula generala. Este necesar un discernamânt atent care sa considere obiectul moral, circumstantele si intentiile subiectilor implicati. Dimensiunea personala si relationala a vietii – si a mortii însesi, care ramâne un moment suprem al vietii – trebuie sa aiba, în cura si însotirea bolnavului, un spatiu adecvat demnitatii fiintei umane. În acest parcurs, persoanei bolnave îi revine rolul principal. O spune clar Catehismul Bisericii Catolice: ”Deciziile trebuie luate de pacient, daca are competenta si capacitatea” (nr. 2278). El este, mai întâi de toate, cel îndreptatit – evident, în dialog cu medicii – sa evalueze tratamentele care îi sunt propuse si sa judece cu privire la proportionalitatea lor efectiva în situatia concreta, facând obligatorie renuntarea daca se considera ca atare proportionalitate ar fi inexistenta».
Pontiful a criticat în scrisoarea sa un alt aspect din societatile contemporane: cresterea diferentei de oportunitati, inclusiv în tarile bogate, prin care ”accesul la cure risca sa depinda mai mult de disponibilitatea economica a persoanelor decât de exigentele efective de cure”. Totodata, papa a îndemnat ca în cultura medicala generala sa se tina cont de criteriul ”proximitatii responsabile”, sustinut de imperativul categoric care cere ca bolnavul sa nu fie abandonat niciodata: ”Daca stim ca nu putem garanta întotdeauna vindecarea de boala, putem si trebuie întotdeauna sa ne îngrijim de persoana vie: fara a scurta noi însine viata sa, dar fara a ne înversuna inutil împotriva mortii sale”.
În fine, o subliniere privind dezbaterile publice cu privire la legislatia referitoare la sfârsitul vietii:
Papa Francisc: «În societatile democratice, subiecte delicate ca acestea trebuie înfruntate cu seninatate: de o maniera serioasa si reflexiva si sincer dispusi la gasirea de solutii – inclusiv legislative – care sa aiba o împartasire cât mai larga. Pe de o parte, într-adevar, trebuie sa se tina cont de diversitatea de viziune asupra lumii, de diversitatea convingerilor etice si a apartenentei religioase, într-un climat de ascultare si primire reciproca. Pe de alta, Statul nu poate renunta la tutela tuturor subiectilor implicati, aparând egalitatea fundamentala în virtutea careia fiecare este recunoscut prin drept ca fiinta umana care traieste împreuna cu ceilalti în societate».

(rv – A. Danca)