„Sub egida zilelor Scolii Ardelene, a avut loc astazi deschiderea lucrarilor Simpozionului international „Educatie si cultura”, cu ocazia aniversarii a 225 de ani de la înfiintarea Seminarului Teologic Greco-Catolic din Oradea, în sala mare a Primariei Oradea în prezenta Preasfintiei Sale Virgil Bercea, episcopul greco-catolic de Oradea, a Eminentei Sale Cardinalul Coccopalmerio, Presedintele Consiliului pentru textele legislative de la Vatican, a domnului vice-primar Florin Birta, a parintelui profesor Cristian Barta, decanul Facultatii de Teologie Greco-Catolica si a celorlalti invitati din tara si strainatate a avut loc deschiderea oficiala a Simpozionului International „Scoala Ardeleana”. Prezenti la eveniment au fost de asemenea si profesorii Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu” alaturi de câteva clase de liceu.

Lucrarile au fost deschise prin conferinta Eminentei Sale cu titlul: „Educatia si drept”.

Prezentam în continuare un rezumat al interventiei:

„Sa ne lasam condusi de reflectia Fericitului Antonio Rosmini despre identitatea dreptului, care sintetizeaza ideea sa geniala prin expresia extraordinara: „Persoana este dreptul existent/însusi”.
Persoana si dreptul sunt pentru Rosmini, realitati coincidente. Prin urmare, cunoasterea persoanei înseamna cunoasterea dreptului.
Trebuie sa specificam aceasta afirmatie. De fapt, pentru a cunoaste persoana, si deci dreptul, trebuie sa cunoastem în acelasi timp 4 elemente: persoana, dreptul, obligatia si legea. Trebuie sa le cunoastem în succesiunea logica pentru simplul fapt ca un element îl explica pe altul: persoana explica dreptul; persoana si dreptul explica obligatia; persoana, dreptul si obligatia explica legea.
Cu alte cuvinte, ne aflam în prezenta unui sir conceptual: plecând de la persoana pâna la lege, de la conceptul corect al fiecarui element care determina conceptia corecta a celuilalt element.
Acum urmeaza sa examinam cu atentie cele patru elemente mentionate.
1. Persoana
Pentru a cunoaste persoana si pentru a cunoaste, în dependenta de aceasta, dreptul, obligatia si legea, este important sa luam în considerare persoana însasi ca realitate unitara sau monolitica. De fapt, examinând persoana în structura sa launtrica, putem descoperi cu usurinta ca aceasta are în ea însasi multe realitati personale, adica multe bunuri personale.
Câteva bunuri deja exista în prezent în dotarea persoanei (sa ne gândim de exemplu la bunul personal al vietii fizice sau la bunul personal al bunei faime). În schimb, alte bunuri sunt în continua achizitie din partea persoanei (sa ne gândim de exemplu la bunul alimentar, la bunul cunoasterii ce provine din educatie).
Aceste bunuri personale compun sau formeaza persoana, atât în prezent cât si în viitor, de aceea putem spune ca bunurile oarecum sunt însasi persoana.
2. Dreptul
Mi se pare important sa notez imediat relatia existenta în mod necesar între constitutia persoanei si conceptul despre drept: constitutia persoanei este cea care determina conceptul despre drept.
De fapt, am afirmat ca persoana are o dubla exigenta, o dubla necesitate vitala, de a primi de la celelalte persoane prezente în aceeasi comunitate respectul bunurilor în dotatie si de a primi de la anumite persoane acordarea, deci multiplicarea bunurilor în ulterioara achizitie.
Acum putem afirma ca dreptul este în mod precis dubla exigenta, dubla necesitate vitala, de a primi respect pentru bunurile în dotatie si de a primi acordarea, deci multiplicarea bunurilor în ulterioara achizitie.
Ca urmare, notam ca dreptul înteles în acest sens este o conditie a persoanei sau mai bine spus, este însasi persoana care se gaseste în aceea conditie, care are în ea însasi exigenta, adica necesitatea vitala de a primi respect pentru bunurile personale si multiplicarea lor.
De aici decurge exacta întelegere si justificarea convingatoare a sintezei lui Rosmini: daca, de fapt, dreptul este o conditie a persoanei sau este însasi persoana ce se afla în aceea conditie, ce are în sine acea conditie, este evident ca persoana se identifica cu acea conditie, cu alte cuvinte se identifica cu exigenta sa de a primi respect si multiplicare, deci, se identifica cu dreptul sau, este dreptul sau, astfel încât persoana este dreptul însusi.

3. Obligatia
Din nou, mi se pare important sa notez imediat relatia ce exista în mod necesar între persoana si drept, de o parte, si conceptul despre obligatie, pe de alta parte.
Se poate afirma ca obligatia în mod precis este dubla exigenta de a respecta bunurile în dotatie si de a acorda bunurile ulterioare. Din acest motiv putem afirma cu convingere deplina ca se poate întelege obligatia numai în legatura cu dreptul, numai plecând de la drept.
Dreptul si obligatia sunt între ele într-o legatura esentiala, ce se poate explica în mod eficient prin aceasta succesiune logica: mai întâi este dreptul, iar obligatia vine dupa drept. În acest sens precis: dreptul determina obligatia. Acest lucru se concretizeaza în ceea ce priveste fie realitatea, fie intentia.

4. Legea
a) Legislatorul
În paginile de mai sus am afirmat faptul ca dreptul determina obligatia în dublu sens, de o parte, existenta dreptului determina existenta obligatiei, iar pe de alta parte, cunoasterea dreptului determina cunoasterea obligatiei si deci acceptarea obligatiei.
Aceasta legatura, ontologica si intentionala, între drept si obligatie se aplica, de asemenea, si activitatii legislatorului. De fapt putem nota ca legislatorul când stabileste o lege, îndeplineste doua actiuni.
În prima actiune, îndeplineste un act al inteligentei, prin care cunoaste existenta unui drept si în perfecta consecinta logica cunoaste obligatia corespunzatoare. În a doua actiune, îndeplineste un act de vointa, prin care, pe de o parte îsi asuma obligatia de mai sus, iar pe de alta parte, elaboreaza si prezinta obligatia ca pe o porunca/comanda proprie.
b) Legea
Dublul act al legislatorului pe care l-am prezentat mai sus – cunoasterea existentei unui drept si stabilirea unei obligatii corespunzatoare – ne permite sa intram acum în „altarul legii”, adica în cunoasterea inimii legii.
De fapt, daca este adevarat ca legislatorul în procesul de stabilire a legii cunoaste existenta unui drept si stabileste o obligatie corespunzatoare, acest lucru înseamna ca legea contine o obligatie si un drept, o obligatie determinata de drept.
Putem afirma ca legea se identifica cu obligatia. În realitate orice lege, chiar si cea mai complexa, cuprinde în cele din urma o obligatie si s-ar putea sintetiza în obligatia cuprinsa în ea. De aceea, a spune „lege” sau „obligatie cuprinsa în lege” este acelasi lucru, astfel încât în prima expresie apare brahilogia celei de a doua expresie. De aici rezulta ca semnificatia si valoarea obligatiei determina în mod direct semnificatia si valoarea legii ce contine în mod concret acea obligatie.
La rândul sau, aceasta înseamna ca postulatul hermeneutic fundamental pentru cunoasterea si evaluarea legii este acela de a cunoaste si de a evalua obligatia pe care o contine. Si acest lucru face necesara meditarea la ceea ce am spus în paginile anterioare: obligatia trebuie considerata un raspuns la un drept, o expresie a dragostei, un raspuns din iubire.
La fel si legea trebuie considerata un raspuns la un drept, un raspuns din iubire. Spus a contrariis: daca o lege – cum se poate întâmpla, din pacate – nu ar contine o obligatie cu caracteristicile mentionate, nu ar fi lege”.