„Adio lui Tettamanzi, "micul" cardinal cu inima mare”,

„

De Andrea Tornielli

A murit Dionigi Tettamanzi, 83 de ani, arhiepiscop emerit de Milano, dieceza pe care a condus-o din 2002 pâna în 2011. Cardinalul suferea datorita reacutizarii bolii care îl lovise în urma cu câtiva ani. Nascut la Renate, în Brianza, în 1934, intra în seminar la vârsta de 11 ani. Parintele Pasquale Zanzi, timp de 45 de ani paroh de Renate, preotul care cel dintâi a intuit vocatia lui Dionigi, adesea îi repeta "Te sé piscinin, ma te ghé un bel crapin" ("Esti micut de statura, dar ai un capsor inteligent"). Este hirotonit preot de arhiepiscopul Giovanni Battista Montini în 1957. Completeaza studiile la Roma timp de doi ani, la Seminarul Pontifical Lombard si frecventeaza Universitatea Pontificala Gregoriana, obtinând doctoratul în teologie cu o teza despre "Obligatia apostolatului laicilor". Timp de peste douazeci de ani preda morala fundamentala la Seminarul Mare din Venegono. Printre temele tratate mai mult în productia sa foarte vasta sunt chestiuni de morala fundamentala alaturi de cele de morala speciala, cu o preferinta pentru domeniul casatoriei, familiei, sexualitatii si bioeticii. Sunt anii în care devine un colaborator stimat al Papei Wojtyla, adesea consultat pentru redactarea de documente si enciclice.
În 1989 este numit arhiepiscop de Ancona-Osimo, însa episcopatul sau în dieceza marchegiana este o trecere destinata sa dureze foarte putin: de fapt, în aprilie 1991, o lasa pentru a asuma functia de secretar general al Conferintei Episcopale Italiene, prim act semnificativ al presedintiei lui Camillo Ruini. Sunt anii furtunosi ai Tangetopoli, ai nasterii celei de-a doua Republici, ai sfârsitului partidului unic al catolicilor. Tettamanzi secretar este cel care permite operatiunea editoriala care va duce la adaugirea Evangheliilor, a Faptelor Apostolilor si a Apocalipsei la cotidianul L'Unità, condus pe atunci de Walter Veltroni. Si prezenta sa în CEI nu dureaza îndelung. În 1995, Ioan Paul al II-lea îl numeste arhiepiscop mitropolit de Genova, succesor al cardinalului Canestri. Va fi creat cardinal în consistoriul din 1998. Însa orasul Lanternei, contrar la ceea ce s-ar putea crede, nu este destinatia sa definitiva. Dupa lungul episcopat milanez al lui Carlo Maria Martini se cauta un succesor care sa cunoasca deja din interior realitatea complexa a diecezei ambroziene. Decizia de a-l numi arhiepiscop de Milana, luata de Papa Wojtyla când prefectul Congregatiei pentru Episcopi este cardinalul Giovanni Battista Re, rezulta total inedita: o ruptura la traditia nescrisa care niciodata n-a avut în ultimul secol un arhiepiscop mitropolit deja cardinal sa treaca de la un sediu la un altul. Tettamanzi va povesti ca atunci când i-a comunicat asta, în timpul unei audiente la Castel Gandolfo, de acum batrânul si bolnavul Ioan Paul al II-lea i-a facut o mângâiere pe obraz.
La 29 septembrie 2002 Tettamanzi intra la Milano si primeste cârja pastorala din mâinile lui Martini. În lunga omilie programatica spune: "Barbatii si femeile din timpul nostru, chiar daca inconstient, ne cer sa le «vorbim» despre Cristos, ba chiar sa li-l «aratam». Ei au dreptul la marturia noastra bucuroasa si curajoasa de credinta, asa cum are acest drept întreaga societate: chiar daca a devenit indiferenta, pagâna si ostila lui Dumnezeu si lui Isus Cristos, de fapt societatea noastra nu poate dezradacina si sterge acea dorinta religioasa pe care Dumnezeu Creator si Tata a imprimat-o în inima fiecarui om". Ceea ce face bresa printre lumea ambroziana este stilul lui Tettamanzi, care la sfârsitul fiecarei celebrari ramâne timp îndelungat la dispozitia credinciosilor, pentru oricine care voia sa se apropie ca sa-i strânga mâna sau sa-i adreseze o cerere. Disponibil cu toti, mereu cordial, dar deloc naiv.
În 2005, la moartea lui Ioan Paul al II-lea, numele lui Tettamanzi circula printre observatori ca acela de posibil "papabil". Chiar sunt unii care vorbesc cu emfaza despre emotia sa în momentul în care paraseste palatul arhiepiscopal din piata Fontana, considerând-o aproape un presentiment. Dar deja la prima votare în Capela Sixtina, pentru conclavul foarte rapid care în 24 de ore va duce la alegerea lui Joseph Ratzinger, se observa ca adevaratii "papabili" sunt altii.
În anii episcopatului sau milanez el, pastor din Brianza expresie a unui catolicism popular precum si colaborator din culise al multor scrieri woityliene de morala, ajunge sa fie reprezentat – cu o caricatura evidenta – ca un progresist periculos de cei care nu-l considera perfect aliniat cu Ruini si cu viziunea culturala si politica a "ateilor evlaviosi" care consacra berlusconismul. Deschizând lucrarile Întâlnirii Bisericii Italiene de la Verona, se distanteaza de acea linie, citând Scrisoarea catre Efeseni a sfântului Ignatiu din Antiohia: "Cei care marturisesc ca apartin lui Cristos se vor recunoaste din faptele lor. Acum nu este vorba de a face o marturisire de credinta în cuvinte, ci de a persevera în practicarea credintei pâna la sfârsit. Este mai bine a fi crestin fara a o spune, decât a proclama asta fara a fi crestin". Ajunge în vizorul atacurilor murdare, ca acelea ale ministrului leghist Roberto Calderoli care-l defineste "imam" pentru cuvintele sale despre primirea fata de musulmani.
Milano pe care Tettamanzi o lasa în 2011, când îi succede Angelo Scola, pâna atunci patriarh de Venetia (o a doua ruptura la traditii) este diferita de aceea pe care a gasit-o. "Viitorul este în caritate", profeteste de acum arhiepiscopul emerit, din cauza transformarilor sociale si a crizei economice: la Milano "am gasit progresiva saracire economica a familiilor, dar în acelasi timp cresterea practicii solidaritatii; crescânda repulsie fata de politica si crescuta vointa de «a spune propria parere» despre oras; înrautatirea unor perspective de stabilitate pentru locul de munca al tinerilor dar, în acelasi timp, oportunitatile formative si culturale marite; cresterea numarului imigratilor si incapacitatea crescânda de a-i face sa se simta protagonisti ai societatii; cresterea bogatiei pentru putini, îndatorirea crescânda a multora. Uitam un alt lucru care nu s-a schimbat: anii asa-numitei Tangentopoli pare ca aici nu au învatat nimic, dat fiind faptul ca din pacate chestiunea morala este mereu de actualitate".
Cu privire la imigratie, în momentul când lasa conducerea diecezei, afirma: "Societatii noastre înca îi este greu sa se confrunte cu adevarat cu imigratia, care, daca pentru unii poate sa fie o problema, pentru toti ar trebui sa fie, în schimb, o oportunitate. Milano datoreaza mult imigratiei pentru succesul sau: acest oras este rod al repetatelor si succesivelor procese de integrare. Este o amintire de recuperat. Cu siguranta trebuie intervenit pentru a reglementa cum se cuvine fenomenul migrator, garantând legalitatea, activându-se împreuna cu celelalte natiuni. Si este neîndoielnic ca si Biserica trebuie sa faca propria parte. În schimb, din pacate adesea se întâmpla ca prevaleaza frica de celalalt".
Cu Tettamanzi arhiepiscop, dieceza ambroziana instituie Fondul Familie Munca, pentru a ajuta pe cel aflat în dificultate din cauza crizei. Un model care va fi replicat dupa aceea în alte dieceze. Ca emerit, cardinalul Tettamanzi se retrage la Triuggio, într-o resedinta proprietate a arhidiecezei de Milano, unde îl vor asista pâna la moarte. Nu vrea sa fie (si nu va fi) deranjant pentru succesorul sau: nu da interviuri, nu devine, asa cum se întâmpla uneori emeritilor – mai mult sau mai putin inconstient – referentul "redundantei" pentru episcopul în functie. Continua în schimb sa se dedice activitatii pastorale, celebrând mirul în parohii, ajutându-l astfel pe succesorul sau. Dupa demisia episcopului de Vigevano, Vincenzo Di Mauro, în iulie 2012, Tettamanzi este numit administrator apostolic de Vigevana, unde va ramâne timp de un an, pâna la desemnarea noului pastor, mergând înainte si înapoi de la Milano. Un exemplu si o marturie a modului în care se poate continua slujirea Bisericii de catre episcopi emeriti. În martie 2013 participa la conclavul care-l alege pe Jorge Mario Bergoglio, pe care va reusi sa-l întâlneasca în Milano "a sa" dupa patru ani, la 25 martie 2017: desi grav, bolnav, va reusi sa fie prezent în dom si sa primeasca astfel îmbratisarea lui Francisc.
Ca arhiepiscop, în 2008, Tettamanzi a dedicat o scrisoare pastorala sotilor "în situatie de despartire, divort sau noua unire", celor care au "inima ranita", pentru a le comunica faptul ca nu trebuie sa se simta exclusi sau marginalizati din viata comunitatilor crestine. Si la începutul primului dintre cele doua Sinoade despre familie, în octombrie 2014, arhiepiscopul emerit de Milano deschide pentru prima data si posibilitatea sacramentelor pentru divortatii recasatoriti: "Cred ca ipoteza ar putea sa fie primita cu trei conditii precise care determina un drum de parcurs: daca se asuma, conform învataturii constante a Bisericii, semnificatia sacramentelor de "semne ale milostivirilor lui Dumnezeu", daca se evita confuzii necuvenite cu privire la indisolubilitatea casatoriei si se asigura o recuperata angajare de viata crestina prin «drumuri de credinta» care sa fie adevarate si serioase".
Înainte de a lasa dieceza, facând un bilant al episcopatului sau milanez, a spus: "Astazi mai mult ca oricând avem nevoie de o Biserica înradacinata în Cristos, care sa-l puna pe El si nu organizarea sau succesul lumesc în centru". Si în zilele bolii, chiar si în momentele în care nu era constient de sine însusi din cauza medicamentelor, a continuat sa recomande "rugaciunea si munca pentru unitatea Bisericii", ca principala sa preocupare care provenea din inconstientul sau. Preocuparea care a marcat toata viata se de slujitor credincios al Evangheliei si al Papilor care s-au succedat la catedra lui Petru.

(Dupa Vatican Insider, 5 august 2017)
Traducere de pr. Mihai Patrascu