„

Pastele lui Cristos este pentru soti „Calea Daruitoare”

Pastele lui Cristos este daruit sotilor
Sotii – prin harul sacramentului casatoriei – îsi unesc viata cu Cristos-Mirele si actualizeaza iubirea Sa pentru Biserica. Cele doua persoane casatorite, pot conduce astfel la plinatate iubirea lor umana, care deja poarta în sine semnele iubirii Sf. Treimi. Calea este trasata: a retrai cu Cristos si în Cristos iubirea Sa nuptiala pentru omenire, pentru Biserica Sa.
Cuvântul divin prin întrupare, a unit cu Sine omenirea, facând-o mireasa a Sa . Prin aceasta am fost introdusi în misterul lui Dumnezeu, care din iubire îsi însuseste umanitatea cu toata marginirea, saracia ei, iar apoi intuim o cale de viata pentru soti, un parcurs de crestere spirituala, fiind patrunsi de iubirea „care uneste Cuvântul lui Dumnezeu cu trupul uman – de El însusit – si pe Cristos-capul cu Biserica Sa” .
În aceasta reflectie vrem sa privim la „cel pe care l-au strapuns”, la Mirele care iubeste omenirea pâna la „daruirea totala” în chip liber. Este darul total de sine care accepta sa piarda totul si sa moara cu convingerea ca prin moarte se va manifesta o iubire mai mare decât ura: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac” (Lc. 23,34); se va experimenta ca nu exista nici un om atât de decazut si atât de departe de iubire încât sa nu fie chemat sa împartaseasca nunta Sa: „Azi vei fi cu mine în Rai” (Lc. 23,43).
Isus-Mirele, odata cu Pastele, transcende darul iubirii Sale, al apropierii Sale de omenire, ajungând la daruire cu toata fiinta Sa, oferind întreg trupul Sau.
Acest fapt îl întelegem mai bine din acel gest care anticipa Pastele, fiindu-i prevestirea deplina, Euharistia. „Dupa ce i-a iubit pe ai Sai care erau în lume, i-a iubit pâna la sfârsit” (Io. 13,1); „Luati si mâncati, acesta este trupul Meu” (Mt. 26,26)…
Isus iubeste atât de mult „comunitatea Sa”, încât vrea sa devina un singur trup cu ea: „Luati si mâncati”. În acest fel, El plasmuieste acea comunitate, o cheama la o asemenea relatie cu El, încât sa fie mireasa Sa, sa o înalte la un asemenea nivel, încât sa-i ofere nu numai dragostea Sa, ci si trupul Sau din iubire. Iar iubirea Sa depaseste absolut orice limita umana, deoarece Cristos se daruieste total unei comunitati care Îl tradeaza – ba mai mult, „pentru ca” Îl tradeaza – pentru a-i oferi o iubire care este deja dincolo de tradare. Cristos se da pe mâinile celor care Îl vor refuza. Dar, într-un anume fel, tocmai realitatea dramatica a refuzului uman face mai autentic darul Sau si-l arata în întregime pur, total, absolut. Iubirea Sa depaseste refuzul comunitatii. El ramâne fidel . Cristos este în membrii ei, vine sa traiasca în ei. Apostolii sai traiesc prin Acela pe care L-au tradat, se hranesc cu Acela caruia I-au luat viata.
Numai traversând prin iubire acest refuz, Cristos poate face din Biserica mireasa Sa pentru totdeauna, dincolo de orice tradare. Prin gestul euharistic, Cristos anticipa învierea Sa în care va transforma ranile din element de moarte, din motiv de condamnare, într-o viata noua, mai bogata, din amintirea unei tradari într-un semn al unei iubiri fidele care depaseste refuzul umanitatii si iubirea sa fragila.
La Cina cea de Taina Isus s-a daruit ca victima, prin pâinea frânta si vinul varsat, celor care Îi vor lua viata, oferind iertare celor care Îl vor trada si renega. Vrea sa spuna ca va ramâne fidel celor care nu sunt fideli. Este o iubire indisolubila! Ranile Sale devin garantia unei iubiri si mai mari tocmai fata de acele persoane care L-au ranit.
Sotii, prin harul sacramentului casatoriei, prin revarsarea Spiritului Sfânt peste ei, sunt facuti partasi iubirii „pascale” a lui Cristos pentru Biserica Sa. Sotii sunt chemati sa traiasca nuptialitatea lor în infinita nuptialitate pascala a lui Cristos.
Familiaris consortio descrie astfel acest har:
„Aceasta revelatie ajunge la desavârsirea deplina în darul iubirii pe care cuvântul lui Dumnezeu îl face omenirii asumându-si natura umana si în sacrificiul pe care Isus Cristos îl face pe cruce pentru mireasa Sa, Biserica. În acest sacrificiu se descopera pe deplin acel plan pe care Dumnezeu l-a întiparit în umanitatea barbatului si a femeii, chiar de la crearea lor. În felul acesta, Casatoria celor botezati devine simbol real al noului si vesnicului legamânt, semnat în sângele lui Cristos. Spiritul Sfânt pe care Domnul îl revarsa le da o inima noua si-i face – pe barbat si pe femeie – apti de a se iubi asa cum ne-a iubit Cristos. Iubirea conjugala ajunge la plinatatea la care a fost rânduita, caritatea conjugala (modelul propriu si specific cu care sotii participa si sunt chemati a trai însasi caritatea lui Cristos care ni s-a daruit pe cruce)” .
Un alt text din acelasi document subliniaza strânsa legatura dintre misterul pascal celebrat în Euharistie si sacramentul sotilor:
„Sfânta Euharistie este izvorul Casatoriei crestine. Într-adevar, jertfa euharistica reprezinta alianta de iubire a lui Cristos cu Biserica, alianta pecetluita cu sângele lui Cristos varsat pe cruce. În acest sacrificiu al noului si vesnicului testament sotii crestini afla izvorul din care tâsneste legamântul conjugal, apoi se dezvolta launtric si este alimentat mereu în cursul vietii. Sfânta Euharistie este izvorul caritatii pentru ca reprezinta jertfa iubirii lui Cristos pentru Biserica Sa. Familia crestina afla în sfânta Euharistie fundamentul si sufletul «comuniunii» si «misiunii» sale pentru ca pâinea euharistica face din membrii comunitatii familiale un singur trup, revelatie si participare la cea mai ampla unitate a Bisericii, iar participarea la trupul «daruit» si la sângele «varsat» al lui Cristos devine izvorul nesecat al dinamismului misionar si apostolic al familiei crestine” .
Un dar infinit pentru viata de zi cu zi
„Cum am facut Eu, asa faceti si voi” (cf. Io. 13,15). „Faceti aceasta în amintirea mea” (Lc. 22,19). Infinita iubire a lui Isus pentru comunitatea Sa-mireasa devine sens, putere si ideal de viata pentru soti. Calea daruitoare, a daruirii totale de sine, fara limite, devine calea cresterii spirituale de zi cu zi pentru sotii crestini.
Vom privi la misterul Pastelui lui Isus din diferite puncte de vedere pentru a extrage mai usor unele indicatii pentru soti.
„A luat pâinea” (Lc. 24,30)
La Cina cea de Taina Isus „a luat pâinea”, care echivaleaza cu primirea de Sine, pentru a Se oferi în dar. Apoi a frânt-o pentru ca darul sa corespunda, sa fie potrivit pentru toti cei care îl primesc si sa poata fi însusit. În acest gest al frângerii pâinii este rezumata întreaga viata a lui Isus: de-a lungul întregii Sale vieti Cristos a frânt si daruit trupul Sau, pregatind darul suprem de Sine ca sa poata fi cu adevarat un dar total si pentru ca sa poata fi într-un anume fel înteles. Si din aceasta optica trebuie reevaluati cei 30 de ani ai vietii ascunse la Nazaret, unde în viata obisnuita, ordinara, Isus Îsi construieste persoana ca dar, si cei trei ani de întâlniri cu persoanele în care, în diferite moduri, „se frânge” pentru a se darui si pentru a primi raspunsul pozitiv sau refuzul ucenicilor Sai si al lumii.
Sotilor nu le este suficienta – declaratia daruirii de Sine din ziua cununiei, este viata de zi cu zi care devine spatiu si timp pentru a deveni trup daruit, sânge varsat. Nu este suficient sa doresti sa fii dar pentru partener, trebuie sa înveti, pe de o parte, sa devii pâine si vin euharistic asimilabil – adica aliment care sustine, bautura care încalzeste si bucura – si, pe de alta parte, trebuie sa înveti sa te hranesti cu pâinea si vinul partenerului convins de faptul ca la fel cum respiratia este cea care te mentine în viata, tot asa numai iubirea si comuniunea permite cresterea, maturizarea sotilor.
Entuziasmul si, invers, greutatile efortului din viata de zi cu zi sunt ca un tot unitar care însoteste realitatea voastra de a fi soti în Cristos. Sunteti cu Isus simultan: si cei care ofera, si darul care este oferit în sacrificiul iubirii.
Voi „celebrati” iubirea daruitoare a lui Isus de fiecare data când în viata concreta puneti împreuna negativul, efortul, crucea cu iubirea si faceti ca astfel sa fie si gândul, vorba, gestul vostru iubitor si amabil fata de partener. Sacrificiul de zi cu zi – indiferent de marimea sau importanta lui – de la cel mai banal la cel mai esential în viata sotilor sau a familiei, poate deveni ocazie de umilire sau, în schimb, poate fi o mare relansare a iubirii, o ocazie de „moarte” care, „daruita” din iubire, deschide catre înviere. Fiecare cruce se poate transforma într-un Paste, într-o daruire de iubire care da sens întregii vieti. La urma urmei, este vorba de a alege între a fi la sfârsitul unei zilei doar obositi – si consumati de efort, si a patimi – sau, într-adevar, a fi obositi, dar mai plini de iubire.
„I-a iubit pâna la sfârsit” (Io. 13,1)
Calea daruitoare în Isus nu conduce numai la moarte si la daruirea totala de sine, ci transmite iubire infinita, excesiva care se întâmpla numai pe cruce.
Sotii – umpluti de Spiritul Sfânt cu aceasta iubire a lui Isus Cristos – devin capabili nu numai sa iubeasca prin jertfa, dar si sa aleaga, sa vrea, sa decida, sa se sacrifice din iubire; nu numai sa accepte, ci si sa îmbratiseze crucea. Este vorba de „excesul” iubirii pe care în mod natural îl aflam aproape spontan în comportamentul parintilor fata de fii, un comportament care de multe ori nu se verifica între soti. Este acea dimensiune de daruire prin care se întâmpla „o depasire a limitei” dincolo de calculele si asteptarile unui raspuns si se merge catre o iubire care depaseste ceea ce „omeneste e posibil” pentru a se catara catre o iubire care depaseste orice împotrivire, fara sa astepte nici o rasplata. „Când voi fi înaltat de pe pamânt, atunci îi voi atrage pe toti la Mine” (Io. 12,32). Este vorba de „a se sacrifica” din iubire, traind în profunda unitate cu Cristos, pentru a fi cu El si în El condusi „în noaptea întunecata” a vietii de soti unde se respira uneori sensul singuratatii celei mai dramatice. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?” (Mc. 15,34) dar sotii înca mai respira putin si pot spune: „Tata, în mâinile Tale încredintez sufletul Meu”, Lc. 23,46. Tocmai din înaltul acestor culmi se va putea genera o noua credinta în Iubirea absoluta: „Cu adevarat acest om era Fiul lui Dumnezeu!” (Mc. 15,39).
„Isuse, adu-ti aminte când vei veni în împaratia Ta” (Lc. 23,42)
Isus, care calatoreste ducând crucea, este constient ca s-a facut „pacat” pentru a mântui omenirea si ne ofera o proba a acestei însemnatati a daruirii Sale pentru pacatele fiecarei persoane spunându-i tâlharului cait: „Astazi vei fi cu Mine” (Lc. 23,43).
Iubirea daruitoare nu se traieste numai când totul merge bine în relatia cu partenerul (sau cu fii), ci si în situatii negative. Iubirea divina a lui Isus nu face din defecte si din pacate o ocazie de distantare, de acuzatie, de neimplicare, ci motiv a unei implicari si mai mari: „Unde s-a înmultit pacatul, a prisosit harul” (Rm. 5,20). Si sotii au darul de a iubi în acest fel: nu în ciuda defectelor, ci datorita defectelor. A lua asupra sa limitele partenerului pentru „a le consuma” în iubire, îi pune pe fiecare dintre cei doi în situatia mai autentica de „a face observatii”, de a corecta, de a ajuta sa se depaseasca defectele printr-o iubire care stie sa aleaga împrejurarile si cuvintele pentru a ajunge la un rezultat multumitor.
Punctul forte pentru a primi ce-i negativ la sot si sotie este acela de a iubi tocmai pentru a genera viata în partener, a iubi pentru a-l ajuta sa se maturizeze, a iubi acele parti interioare din partener care nu sunt numai cele vizibile, ci alcatuiesc firea sa „de fiu al lui Dumnezeu” destinat vesniciei, iubit de El din vesnicie. Aceasta parte a parcursului sotilor este caracterizata, la fel ca aceea a lui Isus pe calea dureroasa, de „tacere iubitoare” care nu mai cere nimic, ci doar accepta ca o mâna prieteneasca, trimisa de Domnul, sa-i poata sterge fata. Numai aceasta alegere poate transforma timpul neîntelegerilor, al departarilor, al agresiunilor, al jignirilor, al tensiunilor din cuplu într-un dinamism pascal care face sa învie o iubire mai mare.
Mi-e sete (Io. 19,28)
Nu putem folosi jumatati de masura când descriem unele forme de suferinta din viata cuplului: durerea în stare pura. La fel cum în viata sotilor, începând cu îndragostirea, se tinde catre atingerea culmilor unei bucurii fara margini, tot astfel, când acest raport se rupe (sfârseste), cine este implicat sufera fara masura.
Aceasta suferinta poate fi vizibila în exterior, poate sa ramâna închisa în secretul inimii sau poate deveni obiect de discutie.
Când se traieste dramatismul tensiunii si al despartirii, tot trupul ar dori sa urle acelasi strigat al lui Isus: „Mi-e sete”. El, care a venit sa ne uneasca în totalitate cu Sine, este refuzat; Iubirea absoluta simte ura si striga: „Mi-e sete”. Este setea dupa un gest de iubire care sa umple prapastia creata între El si comunitatea Sa iubita.
Dar si în tacerile voastre prelungite rasuna: „Mi-e sete”. În trântirea usilor si în raspunsurile strigate, se aude: „Mi-e sete”. În fugile, în absentele si-n întârzierile voastre se aude: „Mi-e sete”.
Acestor implorari partenerii nu trebuie sa le raspunda prin oferirea unui „burete plin cu otet” (Io. 19,29), ca si cum ai replica „îti dau numai ceea ce meriti”. Persoanele casatorite au harul de a putea „astâmpara setea” partenerului preîntâmpinând cereri de iubire si de atentie, depasind asteptarile prin iubire.
Pentru a realiza aceste propuneri, sotii nu se pot baza numai pe puterile lor umane, ci trebuie sa ia „apa” din acel izvor care este conectat cu misterul Treimii si care s-a manifestat în Isus. Trebuie sa sape printre ramasitele, prabusirile, murdariile care au astupat gura izvorului, si în profunzimea lui vor afla ca înca mai exista apa care poate darui iarasi noutate.
Daca unul dintre soti nu-i atent la strigatul partenerului, risca sa raspunda doar atunci când nu se mai poate face nimic.
„Consummatum est”, „am dat totul”
Calea daruirii iubirii prin sacrificiu si calea sacrificarii din iubire conduce catre iubirea totala; a iubi de dragul iubirii, oferirea de sine pâna a deveni „euharistie”: trup si persoana date „sa se piarda” pentru persoana iubita.
Din acest punct de vedere exista o certitudine: fara Cristos, fara a locui în El, cu El, nu se ajunge la aceste culmi ale iubirii. Numai în puterea Spiritului Sau sotii se pot uni cu Cristos în rastignire pâna la acel consummatum est, – s-a savârsit – pâna la ultima respiratie, pâna la moarte. Numai împreuna cu El se pot purta biciuirile, cununile de spini, ranile si pironirea pentru a indica iubirea, pentru a arata „fidelitatea”, pentru a arata o iubire care nu cedeaza, care nu abandoneaza persoana iubita.
Cristos arata un ideal de viata, o cale care conduce la o casatorie nu doar „pâna la capat” cu un barbat sau cu o femeie, ci la „casatoria cu Dumnezeu” care este capabil sa largeasca spatiile inimii voastre pâna la a o face capabila, prin puterea Spiritului Sfânt, de nunta vesnica. Cine urmareste sa ajunga numai la o inima care sa devina capabila sa epuizeze propria iubire în partener va fi îndreptatit sa se opreasca atunci când partenerul nu-i raspunde. Cine tinteste la un raspuns vesnic va lasa spatiu puterii Spiritului Sfânt revarsat în sacrament pentru a si-o însusi si va deveni capabil sa depaseasca orice bariera umana.
Astfel, vor exista soti care intra într-o iubire noua, înviata, mereu vie si începatoare, mereu prezenta chiar daca în inima lor vor purta „stigmatele vietii conjugale”, dar se vor putea vedea si atinge de un trup înviat, de o iubire noua care poarta cu bucurie semnele învierii. Vor fi stigmate conjugale care nu vor deveni motiv de santaj, de acuzare sau de umilire pentru evenimentele din trecut, ci vor fi mândria unei iubiri mai mari. „Pune degetul în rana” (cf. Io. 20,27) nu pentru a aminti aspectele negative, ci pentru a experimenta împreuna învierea.
Lânga aceste rani legate de starile de suferinta ale sotilor, exista si alte rani precum situatiile legate de boli sau de gravele probleme ale fiilor. Viata sotilor este pusa la grea încercare de modul diferit în care sotul si sotia traiesc dramatismul momentului si modul de a interveni, de prezenta, de abordare a durerii în sine, care uneori blocheaza comunicarea între soti. Si printre ranile acestei disperari ascunse sau evidente a parintilor apare harul pe care ei îl au de a trai cu Cristos, „ cu totul daruit din iubire”.
În aceste momente vesnicia invadeaza si se amesteca cu prezentul, si iubirea una si infinita – primita în sacramentul casatoriei – devine o putere de iubire fara limite. Astfel fiecare spatiu, fiecare moment, fiecare slujire, fiecare cafea luata împreuna poate sa devina o celebrare. Slujirea partenerului devine darul de sine din iubire, si raspunsul unui surâs echivaleaza cu o adevarata calatorie de iubire.

„Au mers si au vestit ca Domnul a înviat” (cf. Lc. 24,33-35)
Aceasta putere care ne face sa experimentam moartea si învierea cu Isus si care potoleste setea arzatoare de iubire, aceasta bucurie a iubirii regasite, reînnoite, înviate, nu poate fi limitata numai la viata sotilor, a unei familii sau a unei case: ci devine vestire, împartasire a propriei experiente de viata.
Numai dupa ce „am vazut”, am experimentat” se va putea comunica lumina si bucuria Pastelui. Se va putea povesti depasirea unui moment dificil de cuplu sau se va putea exprima saltul calitativ împlinit de iubire pâna sa ajunga sa poata spune: „Darul Spiritului Sfânt primit în sacramentul casatoriei nu a fost zadarnic, ci în noi a dus rod”. Se vor raspândi astfel seminte de speranta nu numai pentru alte familii, ci si pentru multe situatii umane si sociale în care domina tensiunea, lipsa de dialog, asteptarea „înarmata” care dispar pentru ca exista doar „dispozitia” de a muri din iubire fata de altii.
Daca iubirea pe care voi sotii o traiti este adevarata si va umple inima, aratati-va bucuria! Veti sti astfel sa aratati viata divina care este în voi si care nu însala. Câti soti îmbraca în haine noi în exterior lor, dar în interior ascund durerea mortii. Voi – sotii crestini – puteti fi semnul unei frumuseti care se afla în inimile voastre, în interiorul relatiei voastre, mai înainte de a fi în exterior. Numai astfel veti putea contagia de „bucuria învierii ” întreg ambientul în care traiti.

RUGACIUNE
Doamne, Isuse,
ajuta-ne sa privim la viata noastra de cuplu
ca la un „trup” care încontinuu poate învia
pentru ca este locuit de Spiritul Tau Sfânt.
Fa ca privirea ranilor noastre sa nu ne faca sa ne gândim numai la moarte,
ci sa constientizam ca este posibila o iubire mai mare decât moartea.
Spirite Sfinte, deschide mormântul meu,
locul în care tin îmbalsamata iubirea mea.
Desfa giulgiurile pe care mâini fara speranta
le-au strâns în jurul meu si al nostru,
îndeparteaza piatra grea a gândului ca iubirea nu poate învia,
ca nu mai avem energii suficiente.
Cum ma voi putea apropia de Tine, Doamne, care esti Iubire infinita,
daca iubirea mea se opreste înaintea unei persoane?
Invadeaza, Doamne, cu Spiritul Tau întreaga noastra viata
si da-ne gustul încântarii celor care au întâlnit o iubire fara limite.