„

210 ani de la stingerea din viata

9 septembrie 1745 – 13 mai 1806

„Figura de carturar a lui Samuil Micu se contureaza alaturi de cea a lui Gheorghe Sincai si Petru Maior […] Un merit deosebit al lui Samuil Micu consta în faptul ca este primul dintre acesti trei mari carturari care s-a luptat cu toate greutatile începutului”.

Dimitrie Macrea

Samuil Micu Klein, al carui prestigiu de erudit strabate veacurile, s-a stins din viata la 13 mai 1806, în bratele prietenului sau Gheorghe Sincai, la Buda, unde îi este de atunci mormântul.
„Blândul calugar”, cum îl numea Nicolae Iorga, este unul dintre Corifeii Scolii Ardelene, amintit întotdeauna împreuna cu „asprul muncitor fanatic, Gheorghe Sincai, si cumintele alcatuitor de teorii, Petru Maior”, cum tot Nicolae Iorga le schiteaza portretul. Sunt priviti împreuna datorita aceleiasi credinte, datorita aceluiasi ideal la care sunt angajati – cu o exceptionala forta de munca si cu intuitia imperativelor timpului -, datorita straduintelor comune pe tarâm spiritual si cultural -,ceea ce unul începe, ceilalti împlinesc, continua, propaga”-, datorita prieteniei frumoase dintre ei.
Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu – iluministii ardeleni – reprezinta generatia a doua de intelectuali ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolica. Formarea lor a început în scolile întemeiate de Episcopul Petru Pavel Aron, la Blaj, în 1754, a continuat si s-a împlinit la înaltele institute catolice din Roma si Viena, la încheierea carora sa revina la Blaj si sa fie în slujba Bisericii si a neamului.
Desprinsa din pleiada, personalitatea titanica a fiecaruia este bine conturata, în spatiul culturii românesti având fiecare locul sau distinct.
Samuil Micu Klein, nepotul Episcopului Inochentie Micu Klein, teolog greco-catolic, istoric, filolog, lexicograf si filozof, s-a nascut la 9 septembrie 1745 în comuna Sadu din apropierea Sibiului; este fiul protopopului greco-catolic Stoia si al Anei, familie de provenienta nobila, ceea ce îl va determina pe viitorul carturar sa semneze „Klein de Sad”. Numele primit la Botez este Maniu Micu, devenit Samuil în 1762, prin intrarea în „Ordinul Sfântul Vasile cel Mare”, la dorinta lui Inochentie Micu Klein.
„Scoala primara” a urmat-o în comuna natala, dupa care a fost elev în „Scolile Blajului”, „Fântâni ale darurilor” – Gimnaziul si Seminarul -, unde l-a avut profesor pe Grigore Maior (1715-1785), viitorul Episcop, întors de la Viena cu idei înaintate, în spiritual veacului Luminilor. Acesta remarca inteligenta stralucita si pasiunea pentru studiu a elevului sau, care îsi petrecea mult timp în biblioteca scolii citind, punând întrebari, cerând lamuriri.
Episcopul Atanasie Rednic (1722-1772) obtine pentru Samuil Micu o bursa la Colegiul „Pazmanian” din Viena, unde va studia Teologia si Filozofia (1766-1772) – este primul timp petrecut în Capitala Imperiului, timp în care studiile vieneze si-au pus amprenta pe formarea sa intelectuala. La finalul lor s-a înapoiat la Blaj, unde si-a început cariera didactica, fiind profesor de filozofie, etica si matematica la „Gimnaziul Greco-Catolic” (1772-1777).
Al doilea timp petrecut la Viena a fost între anii 1777-1783, prin numirea de „parinte spiritual” la Colegiul „Sancta Barbara”, institut întemeiat de Curtea vieneza pentru tinerii greco-catolici care studiau Teologia. Este o perioada importanta, perioada în care se defineste profilul sau de erudit, devenit în timp „omul cu cea mai ampla opera dintre scriitorii români ai secolului al XVIII-lea”. Este si un timp când toti cei patru exponenti ai Scolii Ardelene se gaseau la Viena.
Biserica Româna Unita cu Roma s-a afirmat în acei ani ca o forta spirituala si culturala distincta, de esenta latina, opusa celei slavo-bizantine. Episcopii ei erau modele de sfintenie, despre Petru Pavel Aron, Samuil Micu scrie: „au petrecut o viata sfânta […]. Când a fost Aron aproape de moarte, s-au descins de brâul de fier, ce în unsprezece ani, pâna a fost Episcop, l-a purtat pe pielea goala, peste mijloc”.
Preotii uniti trezeau constiintele, deschideau credinciosilor drumul desavârsirii crestine, unitii posedau un sens profund al spiritualitatii, al istoriei si al culturii, reusind sa creeze pe aceste fundamente o noua cale pentru progresul românilor din Ardeal.
Biserica Greco-Catolica, începând cu Inochentie Micu Klein, „si-a dat seama de necesitatea unei actiuni de culturalizare grabnica” a românilor, de scoli, de învatatura, de preoti culti care sa nu se limiteze doar la inertia ritualului.
În calea evidentelor valori ale Bisericii Unite cu Roma si peste efortul de construire din anii începutului – si de totdeauna – s-au ridicat oprelisti… . În „Scrisoarea Apostolica la al III-lea Centenar al Unirii”, Papa Ioan Paul al II-lea afirma ca evolutia istorica a Bisericii noastre „s-a petrecut în mijlocul tensiunilor dramatice produse între Orientul si Occidentul crestin”. În secolul al XVIII-lea, dupa Unirea de la 1700, ierarhia ortodoxa sârba a initiat, prin niste calugari analfabeti, sârbul Visarion, care nici nu cunostea limba româna, numit de Nicolae Iorga „sarlatan bosniac”, si românul Sofronie, o razvratire, a încercat sa distruga cu multa violenta Biserica Greco-Catolica. Grigore Maior îi scria cu tristete Episcopului Inochentie Micu Klein: „Sa dea Dumnezeu sa ajunga odata la capatul dorit aceasta aventura de rând (comun’aventura) pentru ca atinge atât salvarea acestui popor parasit si pierdut, cât si linistea bietilor uniti la maximum persecutati si cu mii de injurii zilnic chinuiti”c (www.bibliotecasatumare.ro/brosura.pdf).
Biserica lui Cristos stia si stie însa ca „uneori are de semanat printre lacrimi” si nu a uitat si nici nu uita ca atunci când „culege” ceea ce a fost semanat de altii înainte, are datoria sa „semene”… . Scoala Ardeleana si monumentala sa opera au fost create… .
Samuil Micu Klein este unul dintre cei care le reprezinta. Prin operele sale istorice si lingvistice, ca si Gheorghe Sincai si Petru Maior, a dovedit cu mijloacele eruditiei originea romana a poporului român, latinitatea limbii si continuitatea neîntrerupta în fosta Dacie, adevaruri care au impus obtinerea de drepturi egale pentru românii din Ardeal cu celelalte trei natiuni: ungurii, sasii si secuii. Samuil Micu este si unul dintre intelectualii care au redactat memoriul „Suplex Libellus Valachorum Transsilvaniae”
Preotul care a fost Samuil Micu a scris opere teologice, istorice, lingvistice, filozofice si traduceri. Dintre aceste lucrari retinem „Propovedanie sau învataturi la îngropaciunea oamenilor morti” (1784), „Theologia moraliceasca”, doua volume, (1796), traducerea operei „Imitatio Christi” de Thomas a Kempis, tratat major de morala crestina, cea mai raspândita opera dupa „Sfânta Scriptura”, „Opera contemporana cu sufletul omului dintotdeauna”, „Istoria bisericeasca” dupa Fleury, traduceri din Sfintii Parinti – „Cuvântarile lui Ioan Gura de Aur”, trei volume. Predicile, în general, cartile lui Samuil Micu, erau cautate în Ardeal de „învatati si neînvatati, uniti si neuniti”
„Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian”, Viena, 1779, cunoscuta cu titlu simplificat, „Carte de rogacioni”, este prima noastra carte scrisa cu litere latine de un român. La sfârsitul cartii, Samuil Micu prezinta „leterele cele vechi ale românilor”, aratând cum trebuie citite. Rugaciunile sunt luate din „Ceaslov”, autorul „facând abia, ici colo, foarte sfioase încercari de latinizare” (Zenovie Pâclisanu, „Istoria Bisericii Române Unite”, Galaxia Gutenberg 2006, p.490).
„Biblia” de la Blaj din 1795, cunoscuta si sub numele de „Biblia lui Clain” sau „Biblia lui Bob”, este a doua traducere a „Sfintei Scripturi” tiparita în limba româna – prima este „Biblia de la Bucuresti” din 1688. Samuil Micu a început traducerea în 1783, când era prefect de studii la Colegiul „Sfânta Barbara”, si a terminat-o în 1785, sursa traducerii este „Septuaginta”. În „Catra cetitoriu”, cuvântul introductiv, Samuil Micu explica maniera traducerii, preocuparea pentru adevar si claritate: „…ne-au fost voia ca întru toate sa ramâna în curatenia sa si întru tot adevarul sau”. „Biblia” de la Blaj” a fost folosita si în Biserica Ortodoxa, a fost sursa si model pentru traducerile ulterioare. Sub aspectul limbii literare si stilistic, „Biblia lui Clain” întrece „Biblia de la Bucuresti”, adevar afirmat de specialisti, printre care si Perpessicius, care, comparându-le, a înclinat în favoarea „Bibliei lui Clain”.
În anul 2000, din initiativa Preasfintiei Sale Virgil Bercea, s-a republicat „Biblia” de la Blaj într-o editie jubiliara scoasa la „Tipografia Vaticana” din Roma, munca realizata de un grup de istorici si filologi clujeni, condus de Ioan Chindris. „Biblia” are 2624 de pagini, în stânga este traducerea anastatica a textului cu caractere chirilice, iar în dreapta, transcrierea cu litere latine. Lansarea operei a avut loc la Roma, la 31 mai 2001, în prezenta Papei Ioan Paul al II-lea, care a apreciat în mod deosebit „Biblia” lui Samuil Micu Klein.
Dintre lucrarile lingvistice, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, Viena, 1780, este prima gramatica tiparita a limbii române. Prefata apartine lui Gheorghe Sincai si este o prezentare a tezelor „Scolii Ardelene” despre originea pur romana a poporului român. Samuil Micu este lingvistul care a descoperit principalele legi ale evolutie fonetice din limba noastra. Prin opera sa lingvistica, prin introducerea scrierii cu litere latine împotriva sustinerii literelor chirilice de catre Biserica Ortodoxa „care vedea în literele latine o arma a catolicismului”, limba noastra a fost recunoscuta si asezata în rândul limbilor neolatine de catre fondatorul lingvisticii romanice, Frederich Christian Diez (1794-1876). Astfel s-a încheiat pentru totdeauna eroarea de a fi considerata limba slava.
Samuil Micu are meritul de a fi dat românilor primul dictionar, „Lexiconul la Buda”, 1825, dictionar cvadrilingv, opera monumentala aproape terminata la moartea sa; completarile apartin Canonicului oradean Ioan Corneli. Samuil Micu marturiseste ca la aceasta lucrare „m-a îndemnat dragostea pentru cultura si stiinta neamului meu. Am scris-o pentru a face cinste neamului meu, ca sa aiba si el un dictionar, de care nici o natie nu e lipsita, decât a noastra si cea tiganeasca. Ce am putut am facut, mai mult nu pot face. Caci daca eu nu voi scoate un dictionar ca acesta, nu stiu când va mai lua asupra-si o osteneala ca aceasta cineva” (Dimitrie Macrea, „Lingvisti si filologi români”, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1959, p.29).
„Istoria, lucrurile si întâmplarile românilor” este prima istorie a tuturor românilor, care relateaza cursul evenimentelor de la origini pâna în epoca Luminilor – cronicile anterioare se limitau la provincii. Opera începe cu colonizarea Daciei si se încheie cu anul 1759, adaugând la final „Istoria episcopiei românesti din Transilvania”. Samuil Micu este constient de rolul educativ al istoriei, de faptul ca trezeste constiinta nationala, de aceea afirma „Urât este românului sa nu stie începutul sau, sa nu stie neamul sau, pre mai marii sai si istoria neamului sau”. Pentru istoricii straini a scris, în latina, un rezumat al operei: „Brevis notitia historiae valachorum ab origine gentis usque saeculum XVIII”.
„Erudit cu o forta de munca ce uluieste”, a scris o istorie la o înaltime la care nimeni nu a mai îndraznit sa se ridice pâna la Nicolae Iorga.
Dimensiunea operei lui Samuil Micu este mult mai larga decât se poate nota într-un articol. Retinem totusi preocuparile pentru filozofie, traducerea, lucrarii „Loghica adeca partea cea cuvântatoare a filozofiei’’, dupa Fr. Chr. Baumeister, si lucrarile „Legea Firei”si „Învatatura metafizicii”, activitate care l-a obligat sa creeze un limbaj filozofic românesc.
În spiritul Luminilor, Samuil Micu, dar si pe ceilalti reprezentanti ai Scolii Ardelene, a combatut superstitiile si fanatismul din popor, prin luminarea lui pe calea ratiunii si a educatiei, potrivit crezului luminist josefinist preluat de românii din Transilvania: emanciparea omului se realizeaza prin cultura.
Samuil Micu a dovedit si talent literar, a creat poezii religioase, este primul scriitor, la noi, care a experimentat versul alb (https;//remusmirceabirtz.files).
În viata si în întregul efort de fondator al culturii noastre nationale, lui Samuil Micu si celorlalti reprezentanti ai Scolii Ardelene le-a fost sprijin Episcopia Greco-Catolica de Oradea prin Episcopii Ignatie Darabant si Samuil Vulcan. În ultimii doi ani de viata, Samuil Micu a fost cenzor al cartilor românesti care se tipareau în „Tipografia Universitatii” din Budapesta, sectia româna fiind în legatura cu Episcopia de Oradea.
Exponentii Scolii Ardelene sunt preoti greco-catolici, eruditi de talie europeana, „cunoscatori a cel putin patru-cinci limbi straine”, cu doctorate obtinute la Roma sau Viena. Ei „nu s-au sfiit sa apuce sapa destelenirii unui ogor pe care crescusera pâna atunci doar modestele flori ale literaturii populare si folclorului” (George Ivascu). Samuil Micu Klein a fost primul, deschizatorul unui drum greu… . La 210 ani de la intrarea în eternitate a marelui nostru preot si carturar, îi aducem omagiul si recunostinta noastra si, stânjeniti, îi cerem iertare pentru pacatul de a-l fi uitat de atâtea ori.