„I.Introducere

1.O privire în viitor

Doresc sa încep aceasta conferinta facându-va voua tuturor, dragi frati aici prezenti, o scurta relatare despre viata mea, care mi-a venit foarte spontan cu ocazia celor 50 de ani de la hirotonirea mea preoteasca.
Cu câtiva ani în urma, aproape de împlinirea celor 70 de ani, a avut loc în mine o schimbare de perspectiva. Pâna atunci eram obisnuit sa privesc aproape exclusiv în viitor. Dar începând de atunci, am fost purtat a privi în trecut. Înainte eram atras de viitor, dar de un pic de timp de trecut si de amintiri.
În timpul studiilor din Seminarul din Bobbio priveam mereu spre obiectivul meu, care era hirotonirea preoteasca, dar anii nu mai treceau. Apoi în anul 1965 imediat dupa hirotonirea preoteasca, la 23 de ani am fost trimis sa lucrez în Vatican si am continuat sa privesc în viitor atras de frumusetea reformei liturgice. Într-un deceniu tot ritul roman a fost restabilit dupa dispozitiile Conciliului: în fiecare an era un scop de atins si noi carti liturgice de publicat. Probabil acesti ani au fost cei mai interesanti din viata mea. Dupa anii de schimbare a reformei liturgice a început în mine un nou stimul pentru a privi înainte: au început anii petrecuti în preajma Papilor ca si responsabil pentru celebrarile pontificale: 18 ani alaturi de Ioan Paul al II-lea si alti doi ani alaturi de Papa Benedict al XVI-lea. În acei 20 de ani evenimentele au trecut foarte repede, fara a-mi lasa macar un timp de reflectare: o celebrare era urmata de o alta, în timp ce terminam o calatorie deja trebuia gândita urmatoarea. Unicul eveniment care mi-a atras atentia într-un mod deosebit a fost Marele Jubileu din 2000. Imediat dupa terminarea Jubileului se lucra intens pentru reînnoirea ritualului înmormântarii Pontifului Roman, ritualului Conclavului si cel a începerii Pontificatului. Da, pâna în 2007 eram împins sa privesc înainte.

2.O privire în trecut
Apoi încetul cu încetul circumstantele au îndrumat privirea mea asupra timpului trecut al vietii traite.
Asupra acestei priviri în trecut a contribuit cu siguranta comemorarea marilor evenimente din viata Bisericii.
Îmi amintesc comemorarea celor 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican al II-lea, facuta la 11 octombrie 2012 în Piata Sfântul Petru din Roma.
Aniversarea celebrata prin diverse comemorari si în diverse momente, au facut sa redescoperim particularitatile Conciliului Vatican al II-lea, fata de toate celelalte concilii ale istoriei.
Îmi amintesc apoi a 50 aniversare de la promulgarea Constitutiei Sacrosanctum Concilium, din 4 decembrie 2013, document care a aratat locul privilegiat al liturgiei în viata Bisericii.
Îmi amintesc la final a 50 aniversare de la intrarea în vigoare a punerii în aplicare a reformei liturgice, dorita Parintilor conciliari, la 7 martie 1965. Cu acea ocazie a fost posibila sublinierea semnificatiei si valentei ecleziale extraordinare a acelui început.
Alte evenimente din acesti ani m-au purtat sa iau în considerare trecutul: canonizarea Papei Ioan al XXII-lea si Papa Ioan Paul al II-lea si beatificarea Papei Paul al VI-lea.
În 2015 o alta împingere spre trecut: al 50-lea an de la hirotonirea preoteasca si acum câteva zile 50 de ani de la terminarea Conciliului Vatican II.
Acum dorim sa ne fixam atentia noastra asupra Papei Ioan Paul al II-lea. Recenta sa canonizare, este o invitatie pe care Biserica o adreseaza tuturor noua pentru a-l întâlni din nou pe acest mare Papa, pentru a reflecta asupra vietii si actiunii sale, pentru a întelege mai bine sensul cuvintelor sale, recitind din nou gesturile sale si evenimentele care au acompaniat pontificatul sau, dar mai ales valorile pe care le-a transmis. Se vorbeste despre o invitatie la a face valorile noastre si a le transpune în viata de zi cu zi.

II.Câteva aspecte din viata Sfântului Ioan Paul al II-lea în Polonia

Pentru a întelege mai profund Pontificatul Sfântului Ioan Paul al II-lea, este necesar dupa parerea mea, sa avem prezente doua aspecte din viata sa care au precedat si au pregatit Pontificatul: câteva evenimente din viata sa în Polonia si participarea ca si episcop la Conciliul Vatican II.
La 9 ani, îsi pierde mama, la 12 ani îsi pierde fratele si Karol ramâne singur cu tatal sau. La 21 de ani îi moare si tatal si ramâne singur pentru a înfrunta viata. Pentru asta trebuie sa lucreze, prima data într-o cariera de piatra, apoi în fabrica de la Solvei. Asadar, viitorul Papa a experimentat prin aceste evenimente din viata sa, valorile fondamentale ale vietii: prietenia, munca si solidaritatea, valori care au fost vazute si în timpul celor cinci ani de razboi.
Dragostea sa pentru patrie este datorata evenimentelor istorice ale Poloniei. Natiune tulburata pentru faptul de a se gasi în mijlocul a doua mari puteri, Germania si Rusia. Polonia a putut sa supravietuiasca ca si natiune multumita atasamentului fata de credinta catolica si datorita propriei limbi. Sanctuarul Doamnei de la Czestokhowa cu imaginea Fecioarei este simbolul unitatii tuturor polonezilor. Acel castel-Biserica este simbolul rezistentei împotriva invaziilor. De aici se întelege Totus tuus al lui Ioan Paul al II-lea, si dragostea sa pentru Sfânta Fecioara Maria si dorinta sa de a vizita sanctuarele mariane.
Îmi repeta adesea Ioan Paul al II-lea faptul ca Polonia a fost stearsa pentru 200 de ani de pe harta Europei si pentru acest fapt nu a putut sa-si exprime la nivelul eclezial fructele propriei sfintenii. De aici se întelege tendinta Papei de a proclama numerosi Sfinti si Fericiti în general, dar si din Tara sa. Comunismul defapt, pentru multi ani a dorit sa oblige Biserica sa-si limiteze propria activitate între zidurile edificiilor de cult. Acest lucru explica tendinta Papei Ioan Paul al II-lea de a celebra în locuri deschise si în afara zidurilor Vaticanului, pentru a întâlnii variatele comunitati ecleziale raspândite în lumea întreaga.
În sfârsit apropierea Poloniei pentru Bisericile reformei si a celor ortodoxe, prezenta unei numeroase comunitati ebraice l-au obisnuit pe viitorul Papa pentru contactul si dialogul ecumenic.

III.Participarea la Conciliu: experienta unica si irepetabila

Printre cei peste 2500 de Parinti Conciliari care la 11 octombrie 1962, cu ocazia ritualurilor de început ale Conciliului Vatican II, se perindau în procesiune timp de aproape o ora de la palatul apostolic vatican la Basilica Sfântul Petru se gasea si Karol Wojtyla, Episcop titular de Ombi si Vicar Capitular de Cracovia din data de 16 iulie 1962. Wojtyla era atunci un tânar Episcop de 42 de ani, cu toate ca erau alti 24 de participanti mai tineri decât el.
Participarea la evenimentul conciliar ,,din prima pâna în ultima zi”, asa cum a tinut dânsul sa sublinieze , a marcat profund viata Episcopului Wojtyla.
“Conciliul… are o valoare si o semnificatie unica si irepetabila pentru toti cei care au luat parte si l-au dus la îndeplinire, mai ales pentru episcopi, Parintii conciliari. Participând activ, timp de patru ani , la Conciliul Vatican II si elaborându-i textele, acestia s-au îmbogatit în acelasi timp din punct de vedere spiritual în virtutea Conciliului pe care îl traiau. Aceeasi experienta a unei comunitati universale era pentru fiecare dintre ei un mare bine, cu însemnatate istorica. Istoria Conciliului care doar în viitor va putea fi scrisa în mod exhaustiv, era deja prezenta ca si un eveniment extraordinar în sufletele tuturor episcopilor care au participat la acesta în timpul perioadei cuprinse între anii 1962 si 1965; le domina complet gândurile, le stimula responsabilitatea, era o experienta remarcabila si o realitate traita în profunzime.”
Episcopul Karol considera Conciliul nu numai o ,, o mareata experienta a Bisericii” si o ,, lectie a Spiritului Sfânt” ci si un moment important în formarea propriei credinte.
,,Trebuie sa marturisesc – spunea odata devenit Papa- ca cel care m-a ajutat sa realizez sinteza credintei personale a fost Conciliul Vatican II.” Experienta unica si irepetabila a participarii la Conciliu, la ,, aceea experienta împlinita deja din punct de vedere istoric dar vesnic vie din punct de vedere spiritual”, a facut sa izvorasca în Wojtyla ,,nevoia de a plati datoria.”
De aceea Wojtyla ,, dorea într-un anumit mod sa se revanseze fata de ceea ce i-a oferit Conciliul Vatican II. A se revansa fata de ceea ce i-a oferit Conciliul însemna – pentru el – sa-l puna în practica”.
Astfel, a trai ,,împlinind cu toate puterile ceea ce recomanda Conciliul Vatican II ” va fi unul dintre pilastri activitatii sale pastorale atât ca Episcop de Cracovia cât si ca Pastor al Bisericii Universale. Conciliul a fost cu adevarat busola care a calauzit stradania Papei Ioan Paul al II-lea pe parcursul tuturor celor 27 de ani a-i pontificatului sau.
Actuala reflectie despre raportul dintre Papa Ioan Paul al II-lea si Conciliul Vatican II doreste sa evidentieze mai ales contributia data de Wojtyla Conciliului prin participarea sa ca Parinte conciliar, si pe urma prin angajamentul sau în punerea în practica a Conciliului atât în Polonia în special la Cracovia, cât si la Roma ca Episcop al Bisericii Universale.
Doresc astfel sa evidentiez relatia dintre dorinta lui Karol Wojtyla de a lega datoria pe care el o simtea în raport cu maretul eveniment din viata Bisericii la care a participat si activitatea sa pastorala care consta în a pune în practica prevederile conciliare.
În cele din urma as dori sa subliniez un aspect asupra caruia s-a reflectat putin, acela al efectului educational pe care actul de a celebra al Papei l-a avut în Bisericile particulare din întreaga lume.
De-a lungul celor 27 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul al II-lea, în timpul numeroaselor vizite apostolice, a plasmuit si a facut vizibila, prin intermediului actului de a prezida celebrarile liturgice, imaginea Bisericii pe care documentele Conciliului au schitat-o.
În acest fel el a daruit nenumaratelor comunitati raspândite pe întregul pamânt demnitatea si bucuria de a exercita preotia universala pe care însusi Conciliul a redescoperit-o si evidentiat-o.
Nu numai cu ajutorul numeroaselor documente scrise ci si prin intermediul activitatii pastorale de vestire a Evanghelie si a celebrarii Sfintelor Taine Papa Ioan Paul al II-lea a devenit martorul cel mai însemnat si celebrantul cel mai staruitor al liturgiei, deci a icoanei autentice a Bisericii dorita de Conciliu.

IV.Punerea în practica a Conciliului în dieceza de Cracovia

Conform Arhiepiscopului de Cracovia Karol Wojtyla scopul Conciliului nu a fost acela de a elabora o serie de documente doctrinare ci acela de a reusi sa formeze credinta si de a o transpune practic în viata credinciosilor.
,,Îmbogatirea credintei în învatatura Conciliului consta în a gândi si a da sens. Îmbogatirea credintei în realitatea Bisericii consista într-o initiere ajunsa la plinatate si într-o maturitate a constiintei si a atitudinilor din partea tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu.”
Convingerea sa era în acord cu directivele pe care Papa Ioan al XXIII-lea le-a dat în discursul de deschidere al Conciliului: ,, Punctul central al acestui Conciliu nu este deci discutarea unei teme sau a alteia din doctrina fundamentala a Bisericii… spiritul crestin, catolic si apostolic al lumii întregi asteapta un salt înainte catre… o formare a constiintelor…” . Wojtyla dorea deci formarea constiintelor dupa învatatura Conciliului dar dorea deasemenea sa puna efectiv în practica Conciliul. ,, Dorim cu ardoare sa aplicam învatatura Conciliului enuntând cu exactitate ritmul acestei puneri în practica.
,,Pe de o parte, este clar ca aceasta aplicare nu trebuie sa fie pripita pentru a nu parea superficiala; dar, pe de alta parte nu trebuie sa fie amânata nici stavilita ci trebuie mers înainte tinând seama de ,,semnele timpului”; e de dorit sa se tina cont de ceea ce este esential.”
Punerea în practica a Conciliului vazuta din perspectiva unei datorii de platit ghideaza activitatea pastorala a lui Wojtyla.
Acest proces este pus în practica cu precadere în Arhidieceza de Cracovia, când Conciliul era înca în curs. În predica din 8 martie 1964, rostita cu ocazia întronizarii în Catedrala de pe dealul Wawel ca si nou Arhiepiscop de Cracovia, Wojtyla afirma: ,, Conciliul este înca în curs de desfasurare dar Conciliul merge înainte mai întâi de toate cu acest gând [ca binele Conciliului sa devina binele fiecaruia]. Si eu doresc sa reînflacarez Arhidieceza de Cracovia cu acest gând, astfel încât aceasta sa experimenteze Spiritul Conciliului si Spiritul Bisericii ”. Arhiepiscopul dorea sa îi faca pe credinciosii diecezei sale sa traiasca experienta pe care el însusi o traia în Vatican ca Parinte conciliar.
În vremurile trecute un Conciliu era cunoscut de credinciosi prin intermediul Episcopilor care se întorceau de la acel Conciliu. Pentru prima data în istorie la începutul Conciliului Vatican II Conciliul este facut cunoscut credinciosilor în primul rând prin intermediul mijloacelor de informare în masa si doar apoi prin intermediul propriilor episcopi. Dar Wojtyla fiind dintr-o tara a Europei rasaritene în care mijloacele de comunicare sociala ale Bisericii nu aveau aceleasi posibilitati ca în occident, doreste sa îsi informeze preotii si credinciosii prin intermediul scrierilor sale si a propriilor propuneri.
În Polonia ,, opinia publica nu primea în acea epoca stiri exacte despre viata religioasa. Acestea nu puteau fi oferite de presa catolica ( supusa cenzurii si având un tiraj limitat), nici de mijloacele publice de comunicare care deformau gândirea conciliara, prezentând acest mare eveniment asemeni unui câmp de batalie pentru putere între traditionalisti si fauritorii progresului.”
Karol Wojtyla simte obligatia de a-si face arhidieceza sa experimenteze Spiritul Conciliului si Spiritul Bisericii chiar si prin intermediul scrierilor. El scrie cinci scrisori pastorale pentru a comunica preotilor si credinciosilor ceea ce se desfasura în Conciliu zi de zi: doua în 1962, una în 1964 înainte de a pleca pentru cea de a treia sesiune pentru a enumera problemele care se vor discuta în Conciliu si doua în 1965. Scrie deasemenea diverse articole în ziare . Terminându-se Conciliul activitatea pastorala a Arhiepiscopului de Cracovia trece de la informare la punerea în practica a normelor conciliare. Se gândeste la îndeplinirea dispozitiilor Conciliului în toata Polonia si în 1971, ca si Vicepresedinte al Conferintei Episcopale redacteaza o scrisoare catre Cardinalul primat în care propune deschiderea unui sinod national pentru a transmite tuturor polonezilor cunostintele si Spiritul Conciliului. Sinodul national nu este deschis dar el organizeaza un sinod diecezan inaugurat în 8 mai 1972 si încheiat de el însusi ca Papa în 6 mai 1979. Tocmai pentru a favoriza celebrarea sinodului Wojtyla în anul 1972 a scris volumul: ,, La izvoarele reînnoirii. Studiu despre punerea în practica a Conciliului Vatican II”.
Aceasta carte – scria Wojtyla în introducere – ar putea sa fie considerat un vademecum (un ghid) care ne introduce în studiul documentelor Conciliului Vatican II, întotdeauna din punct de vedere al punerii lor în practica în viata si în credinta Bisericii.” ,, Într-un colt de lume pecetluit de regimul comunist polonez alegerea de a face Conciliul sa devina realitate în dieceza de Cracovia reprezinta un act de vointa la care nimeni si nimic nu ar fi putut sa îl oblige pe Arhiepiscop, în anii în care protestele tinerimii si contestarea se confunda cu primirea Conciliului Vatican II si pun la încercare fidelitatea multora fata de Conciliu.” Wojtyla credea ca sinodul de la Cracovia ar fi putut sa fie încheiat de Papa Paul al VI-lea, dar providenta a vrut sa fie chiar el care l-a început, devenit succesorul lui Petru, cel care va încheia Sinodul în 6 mai 1979 în a noua suta aniversare a martiriului Sfântului Stanislau.

V.Conciliul busola pontificatului

Datoria fata de Conciliu si angajamentul de a-l pune în practica a fost liniile care au ghidat pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. A confirmat el însusi la sfârsitul ministerului sau eclezial: ,, Odata închis Jubileul simt mai mult ca niciodata datoria de a arata spre Conciliu ca si spre marele har de care Biserica a beneficiat în secolul al XX-lea: în acesta ne-a fost oferita o calauza pentru a ne orienta în drumul veacului ce se deschide.” Pentru Papa odata cu Conciliul a început un nou anotimp pentru Biserica. ,, Un nou anotimp se deschide în fata ochilor nostri: este timpul aprofundarii învataturilor conciliare, timpul recoltei a tot ceea ce Parintii conciliari au semanat si generatia acestor ani a îngrijit si asteptat.”
În ceea ce priveste punerea în practica a Conciliului în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea ma limitez la a cita câteva texte si la a indica câteva evenimente.

1.TEXTE
a)Discursul din 17 octombrie 1978, ziua dupa alegere.
« Nu este oare Conciliul un indicator în istoria de doua milenii a Bisericii si un eveniment demn de reflectie în istoria religioasa si chiar culturala a lumii? Dar acesta, asa cum nu e doar continut în documente, asa nu se sfârseste cu punerile în practica care s-au facut în acesti ani asa-zisi postconciliari. De aceea consideram o sarcina principala promovarea, prin actiuni prudente dar în acelasi timp stimulante, punerea în practica cu exactitate a normelor si orientarilor aceluiasi conciliu, favorizând înainte de toate dobândirea unei mentalitati corespunzatoare.».
b)Anuntarea Sinodului Episcopilor din 1985 la douazeci de ani de la încheierea Conciliului. Predica rostita în Bazilica San Paolo fuori le Mura, 25 ianuarie 1985.
«Pentru mine – care am avut harul special de a participa si de a colabora în mod activ la desfasurarea sa – Conciliul Vatican II a fost întotdeauna, si în mod particular în acesti ani a-i pontificatului meu, punctul de referinta constant al oricarei actiuni pastorale, în angajamentul constient de a transpune normele în vederea aplicarii concrete si fidele, la nivelul fiecarei Biserici si a întregii Biserici. Trebuie sa se faca neîncetat referire la acel izvor. Cu atât mai mult când date atât de semnificative, ca si aceea din acest an, se apropie si reaprind amintiri si emotii ale acelui eveniment cu adevarat istoric. Astfel azi, în sarbatoare convertirii Sfântului Pavel, cu profunda bucurie si emotie fac cunoscuta o adunare generala extraordinara a Sinodului Episcopilor, care va avea loc între zile de 25 noiembrie si 8 decembrie ale anului curent, la care vor participa patriarhii si câtiva arhiepiscopi a-i Bisericilor Orientale si presedintii tuturor Conferintelor episcopale de pe cele cinci continente. Telul acestei initiative nu este doar acela de a comemora Conciliul Vatican II la douazeci de ani de la încheierea sa, ci mai ales: sa retraim într-un oarecare mod acea atmosfera de comuniune ecleziala care a caracterizat marea adunare ecumenica, în reciproca participare la suferintele si bucuriile, la luptele si sperantele, care sunt proprii Trupului lui Hristos în diferitele parti ale lumii; schimbând si aprofundând experiente si noutati ce privesc punerea în practica a Conciliului la nivel de Biserica universala si de Biserici particulare; favorizând o viitoare aprofundare si o constanta introducere a Conciliului Vatican II în viata Bisericii, în lumina noilor cerinte».
Prin aceasta initiativa Papa a dorit sa propuna organismului sinodal convocat în forma extraordinara, nu o tema, ci punctul crucial al Conciliului. În acest mod el a dorit sa aiba o evaluare generala a conciliului însusi si asupra punerii sale în practica din partea întregului episcopat.
c)Din Testamentul lui Ioan Paul al II-lea.
,, Doresc înca o data sa-mi manifest multumirea fata de Spiritul Sfânt pentru marele dar al Conciliului Vatican II, fata de care împreuna cu întreaga Biserica – si mai ales cu întreg episcopatul – ma simt dator. Sunt convins ca înca pentru mult timp le va fi dat noilor generatii sa culeaga bogatiile pe care acest Conciliu al secolului al XX-lea le-a revarsat asupra noastra. Ca si episcop care am participat la evenimentul conciliar din prima pâna în ultima zi doresc sa încredintez acest mare patrimoniu tuturor acelora care sunt sau vor fi chemati în viitor sa îl desavârseasca. Din partea mea îi multumesc vesnicului Pastor care mi-a permis sa slujesc aceasta mareata cauza pe parcursul tuturor anilor pontificatului meu”.

2.EVENIMENTE SI GESTURI

Se amintesc doar câteva exemple.
a)Întâlnirea de la Assisi din 1986.
Întâlnirea poate fi înteleasa doar din perspectiva Costitutiei conciliare Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporana si aceea a Declaratiei Nostra Aetate despre relatiile Bisericii cu religiile necrestine.
b)De o deosebita importanta sunt doua gesturi facute de Ioan Paul al II-lea în timpul Jubileului din 2000:
,,Ziua iertarii” duminica 12 martie 2000. Papa a dorit sa înfrunte problema sfinteniei si a pacatului în Biserica. A fost vorba de un gest ,,de devotament” si “de curaj” si deci de adevar, pentru ca astfel Biserica, purificata de milostivirea Domnului, sa straluceasca mai mult de sfintenia daruita prin convertire si în împacare, la lumina iconomiei mântuirii schitata în Lumen Gentium si în Gaudium et Spes;
,,Comemorarea marturisitorilor credintei” din 7 mai 2000, ca si declaratie de unitate reala între diferite Biserici si comunitati ecleziale mereu profetita de Marturisitorii credintei ca urmare a învataturii Domnului ,,ca toti sa fi una”. ,,Împartasirea Sfintilor – spunea Ioan Paul al II-lea – vorbeste cu glas mai înalt decât factorii de diviziune”
Din aceste putine exemple pare evident ca punerea în practica a Conciliului pentru Ioan Paul al II-lea nu privea atât aprofundarea teologica a doctrinei fundamentale a Bisericii cât mai ales practica comunitatii crestine.

VI. Papa, prin intermediul celebrarilor liturgice, a dat forma Bisericii

1. Actiunea de a conducere

Ioan Paul al II-lea credea si sustinea ca „reînnoirea liturgica, realizata într-un mod corect, în spiritul conciliului Vatican II, este, într-un anume sens, masura si conditia cu care se poate pune în practica învatatura acelui Conciliu si pe care dorim sa o acceptam cu o credinta profunda, convinsi fiind ca prin aceasta Spiritul Sfânt „a spus Bisericii” adevarul (Ap. 2,7.11.17.29; 3, 6.13.22) si i-a dat indicatiile necesare împlinirii misiunii sale în ceea ce priveste umanitatea de azi si de mâine. Prin urmare, pe durata lungului sau pontificat, el a vrut sa puna în practica Conciliul prin nenumaratele celebrari prezidate în multe comunitati crestine din întreaga lume.
Pentru a întelege actiunea sa, de a pune în practica ceea ce ne spune Conciliul, este necesar sa ne amintim marturia lui în ceea ce priveste celebrarea.
Chiar în acest mod de a celebra Sfintele Mistere, Papa Ioan Paul al II-lea este, pentru Biserica de azi, icoana episcopului asa cum o descrie Conciliul: „Episcopul trebuie considerat ca fiind marele preot al turmei sale: de la el provine si de el depinde, într-un anumit sens, viata credinciosilor sai în Cristos” (Sacrosantum Concilium, 41). El nu a fost doar un Episcop al Conciliului ci a si actionat dupa imaginea de Pastor dorita de Conciliu.
Exercitiul Ministerului petrin al lui Ioan Paul al II-lea nu poate sa nu ne aminteasca de marturia sa în ceea ce priveste celebrarea. Vorbim de un aspect fara de care nu se poate întelege influenta formativa, pe care el a avut-o asupra multor comunitati ecleziale si asupra întregii Biserici. Numai în acest fel se poate întelege cât de profund s-a inserat Ioan Paul al II-lea în comunitatile locale din întreaga lume si astfel în Biserica universala. Gândindu-ma la el si la activitatea sa liturgico-pastorala, îmi revin în minte cuvintele Conciliului despre poporul crestin care este „descendenta aleasa, preotie regala, natiune sfânta, popor salvat” care are dreptul si datoria, prin botez, de a fi format printr-o participare deplina, constienta si activa la celebrarile liturgice (cf. SC, 14). Preotii – spune mai departe Conciliul – „sunt chemati la sfintenie în virtutea ministerului si a operelor de sfintenie pe care le desfasoara zi de zi” (Presbyterorum Ordinis, n.12). Papa Ioan Paul al II-lea a devenit sfânt nu numai pentru sine însusi cât mai ales pentru comunitate, deoarece s-a dedicat servirii întregii comunitati ecleziale.

2.Liturgia în slujba evanghelizarii si a comuniunii

Ioan Paul al II-lea a observat bine legatura strânsa care apare între Liturgie si viata Bisericii. „Exista, într-adevar, o legatura foarte strânsa si organica între reînnoirea liturgiei si reînnoirea întregii vieti a Bisericii”. Biserica nu doar actioneaza, ci se si exprima prin liturgie, traieste din liturgie si adauga acesteia fortele vitale. Tocmai de aceea, reînnoirea liturgica, realizata într-un mod corect, în spiritul Conciliului Vatican II, este, într-un fel, masura si conditia cu care se poate pune în practica învatatura Conciliului si pe care dorim sa o acceptam cu o credinta profunda, convinsi fiind ca prin aceasta Spiritul Sfânt „a spus Bisericii” adevarul (Ap. 2,7.11.17.29; 3, 6.13.22) si i-a dat indicatiile necesare împlinirii misiunii sale în ceea ce priveste umanitatea de azi si de mâine.
De aceea, el a vrut întotdeauna si a favorizat, în timpul celebrarilor prezidate de el, aplicarea unuia dintre principiile fundamentale ale reformei liturgice: participarea activa a credinciosilor în toate momentele sale. Papa a promovat, în diferite forme, aceasta participare, urmarind ca în acest mod sa trezeasca în credinciosi constiinta de a fi un popor ales, chemat de Dumnezeu, preotie regala si popor sfânt (cf. 1Pt 2, 9) (cf. Lumen Gentium, n.10).
Mai mult, Ioan Paul al II-lea era convins ca celebrarea liturgiei este cel mai bun mijloc de evanghelizare: „ Noi, succesorii apostolilor, nu încetam a auzi îndemnul Domnului: „Mergeti si evanghelizati!”. Mijlocul, prin excelenta, al acestei evanghelizari este, fara nici un dubiu, activitatea liturgica: „Lex orandi lex credendi” (Legea rugaciunii este legea credintei). Cum vor fi celebrarile voastre liturgice în Biserica … la fel va fi si capacitatea si creativitatea voastra de a provoca, de a mentine si de a dezvolta adevarata credinta apostolica”.
Totusi, participarea activa presupune, în sine însasi, adaptarea la cultura locala. În consecinta, participarea activa a devenit, mai ales in diferitele comunitati vizitate de Papa în Africa, în Asia si în America Latina, adaptarea liturgiei la diversele culturi. În liturgie, într-adevar, participarea activa, care îsi are fundamentul în preotia universala, este, în mod indisolubil, legata de aceasta adaptare la diversele culturi: „Adaptarea la diferitele limbi a fost rapida, chiar daca uneori au fost greu de realizat. A urmat adaptarea la diversele rituri, un lucru mai delicat, dar la fel de necesara. Ramâne foarte important acel efort de a continua sa înradacineze liturgia în anumite culturi, preluând din acestea acele expresii care se pot armoniza cu aspectele spiritului autentic al liturgiei, respectând unitatea substantiala al ritului roman, exprimata în cartile liturgice. (cf. Sacrosantum Concilium, nn. 37-40)”.
În acest sens, a continua efortul de a incultura liturgia în diversele culturi, reprezenta, în viziunea sa, sarcina fundamentala pentru a continua în viitor opera de aplicare a reformei liturgice voita de Conciliu. Mai mult, a aprofunda întelegerea a ceea ce poate însemna participarea activa, a diverselor popoare, reprezenta pentru el si o mai buna întelegere a formelor concrete care pot exprima mai bine comuniunea: notiunea de participare activa, într-adevar, ne trimite mereu, în mod obligatoriu, la comuniune.
Actiune de înculturalizare a fost pusa în practica si la Roma, în Piata Sfântul Petru si în Bazilica Vaticana cu ocazia celebrarilor cu caracter misionar, ca de exemplu, în cadrul unor beatificari sau canonizari de Fericiti sau Sfinti proveniti din tarile de misiune (beatificarea lui Daniele Comboni si a lui Guido Maria Conforti în 17 martie 1996), cu ocazia Sinodurilor continentale, când majoritatea participantilor proveneau de pe un anumit continent si cu ocazia deschiderii Portii Sfinte din timpul Marelui Jubileu din anul 2000, tinând cont de caracterul multicultural al Ritului propriu în functie de Sinoadele de pregatire.
Papa Ioan Paul al II-lea era de acord cu înculturalizarea deoarece considera liturgia un izvor de comuniune, nu numai în interiorul Bisericii Catolice dar si cu celelalte Biserici surori si cu alte Comunitati ecleziale. Acesta este motivul care l-a împins pe Ioan Paul al II-lea sa prezideze multe celebrari ecumenice de-a lungul pontificatului sau.
„Conciliul a facut din acest pelerinaj al Papei o datorie precisa, în vederea îndeplinirii rolului de Episcop al Romei, în serviciul comuniunii. Aceste vizite ale mele au fost, aproape întotdeauna, o întâlnire ecumenica si o rugaciune comuna a fratilor care cauta unitatea în Cristos si în Biserica Sa. Nu numai Papa a fost pelerin. În acesti multi si frumosi ani, reprezentanti ai altor Biserici si comunitati ecleziale m-au vizitat la Roma, unde ne-am putut ruga împreuna. Cu adevarat, Domnul ne tine de mâna si ne conduce. Aceste schimburi, aceste rugaciuni au scris pagini si pagini în Cartea unitatii, o carte pe care trebuie sa o rasfoim mereu si sa o recitim pentru a ne oferi inspiratie si speranta.”
Cu adevarat, Ioan Paul al II-lea, prin modul sau de a prezida, adica prin forma exemplara de a celebra liturgia dorita de Conciliu, a dat forma pentru multi ani la nenumarate comunitati ecleziale si prin urmare, Biserici universale însasi. El, mai mult decât prin învatatura sau prin cuvinte, a format prin intermediul celebrarii concrete a liturgiei, preoti si credinciosi care sa participe la misterul credintei cu întreaga lor fiinta: trup, sentimente, inteligenta si i-a educat pe toti la catolicitate. El a demonstrat, în realitate, ca „Biserica face Euharistia si Euharistia face Biserica”.

VII.Concluzie

1.Trupul – semn al comuniunii
De-a lungul întregii sale vieti de pastor al Bisericii universale, Ioan Paul al II-lea vrut sa fie prezent fizic în cât mai multe comunitati ecleziale, în asa fel încât nici o Biserica particulara sa nu se simta exclusa de la comuniunea cu Episcopul Romei. Fermentum-ul, adica pâinea consacrata trimisa ca si semn de comuniune cu propriul episcop, – ritual prezent în primele secole în Biserica romana – a fost înlocuit de însasi prezenta în persoana a Papei. În acest sens se întelege continua prezenta fizica a papei Ioan Paul al II-lea de-a lungul îndelungatului sau pontificat. Acel trup care, nu numai de-a lungul vizitelor sale apostolice, dar si în timpul bolii si chiar dupa moarte nu a încetat sa fie un semn de comuniune pentru Biserica universala.

2.Reîntâlnirea cu un prieten
Figura lui Ioan Paul al II-lea, amintirile unei experiente traite cu el, participarea sa si dragostea sa pentru Conciliu Vatican al II-lea, entuziasmul sau pentru celebrari si pentru anuntul Evangheliei, sunt o invitatie pentru toti, credinciosi si necredinciosi, a-l întâlni din nou pe Karol Wojtyla, a reflecta asupra vietii si a activitatii sale pentru a întelege sensul cuvintelor sale, a reciti gesturile sale precum si evenimentele care au însotit existenta sa.
Trebuie sa-l vedem din nou traind, actionând, reactionând, retraind patimile sale si idealurile pe care le-a propus. Da, trebui sa-l lasam pe Ioan Paul al II-lea sa ne vorbeasca din nou, întrebându-ne: Cine a fost? Ce a reprezentat pentru noi? Ce ne învata si astazi? Fiecare dintre noi, asadar, trebuie sa reflecteze asupra valorilor pe care ni le-a transmis, pentru care s-a luptat ca si om, ca si crestin si ca si episcop. Canonizarea sa este o invitatie de a face din aceste valori propriile noastre valori si a le fixa în viata noastra de zi cu zi.
Pentru a întelege marturia pe care Ioan Paul al II-lea ne-a lasat-o, fiecare dintre noi trebuie sa-l considere pe Karol ca si pe un prieten, deoarece numai prin intermediul prieteniei îl putem întelege pâna în capat pe acela care a vrut sa fie prietenul tuturor.
Papa Ioan Paul al II-lea a fost pentru mine nu numai un prieten ci un al doilea tata. Mi-a dat posibilitatea de a împartasi cu el bucurii, dureri, munci istovitoare, satisfactii si sperante. Toate acestea au fost un dar pentru mine însa astazi sunt, mai presus de toate, un angajament, o obligatie.

3.Un Sfânt care ne provoaca
Vreau sa atrag atentia, în mod particular, asupra exemplului pe care Ioan Paul al II-lea ni l-a lasat în prezidarea, ca si Pastor calator, nenumaratele celebrari din întreaga lume. Asadar, el ne provoaca pe toti la aceasta celebrare a liturgiei, cea mai autentica imagine a Bisericii, pe care noi, ca si credinciosi, o putem oferi oamenilor din timpul nostru. Totusi, stim bine ca liturgia este incompleta daca nu conduce la reînnoirea comunitatilor noastre si a întregii Biserici. Ioan Paul al II-lea ne provoaca, prin urmare, si la spiritul sau misionar, la iubirea sa pentru vestirea evangheliei, la sinceritatea sa în apararea adevarului, a vietii si a pacii. Ne provoaca la a avea curajul sau în a ne pune mereu în serviciul celor saraci si a celor slabi.
Ce am facut cu idealurile pe care ni le-a lasat în dar? Am învatat marturia iubirii pentru oamenii de orice rasa si conditie? Respectul pentru toate religiile si pentru toate culturile? Am învatat sa fim oameni carora nu le este frica de a trai cu simplitate propria credinta? Stim sa purtam în suflet speranta pe parcursul dificil al vietii de zi cu zi?
Am început acest discurs despre Ioan Paul al II-lea schitând anumite imagini pascale legate de viata sa, de anumite evenimente legate de moartea si canonizarea sa. Mi-ar placea, acum la începutul Anului Milostivirii sa închei cu o alta imagine pascala, aceea a Feciorei Maria, Regina milostivirii, asa cum apare ea într-o rugaciune adresata de Ioan Paul al II-lea Maicii lui Dumnezeu:

„Sfânta Maria, Regina milostivirii
Tu, chiar daca esti cufundata în gloria lui Dumnezeu
Te apleci asupra durerii si chinurilor omului.

Coroana ta, Fecioara, este iubirea
Tatalui, a Fiului si a Spiritului Sfânt
Si încrederea devotata a credinciosilor.

Întinde asupra noastra, Mama Regelui maririi
Mantia milostivirii
Si implora pentru noi pace si iertare.

Obtine-ne harul de a trai
Paradoxul întelept al Împaratiei:
„Este mare acela care este mic,
Primul cine este ultimul,
Placut lui Dumnezeu cel care îsi petrece viata în slujire
Împarateste cel ce slujeste”.

Fecioara, Doamna îndurarii
Primeste umila noastra ofranda
Al laudei plina de recunostinta si al iubirii filiale.

R: Amin.