Acest text reprezinta un instrument de îndrumare pentru o prima lectura a enciclicei, care sa-l ajute pe cititor sa-i înteleaga desfasurarea pe ansamblu si liniile principale. Primele doua pagini cuprind o prezentare generala a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagina corespunde câte unui capitol, aratând tema principala a acestuia si reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele doua pagini prezinta cuprinsul integral.

O privire de ansamblu
„Ce fel de lume dorim sa le transmitem acelora care vor veni dupa noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Aceasta întrebare este de importanta centrala pentru Laudato si’, asteptata enciclica a Papei Francisc despre grija pentru casa comuna. Pontiful continua: „Aceasta întrebare nu se refera doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusa în discutie în mod partial” si acest lucru ne face sa ne punem întrebari legat de sensul existentei si de valorile fundamentale ale vietii sociale: «Care este scopul pentru care am venit la aceasta viata? Pentru ce scop lucram si luptam? De ce acest pamânt are nevoie de noi?» „Daca nu ne punem aceste întrebari de fond”, scrie Suveranul Pontif, ”nu cred ca preocuparile noastre ecologiste ar putea sa obtina efecte importante” .

Numele enciclicei vine din invocatia sfântului Francisc din Assisi, „Laudat sa fii, Domnul meu…”, care în Cântarea creaturilor aminteste ca pamântul, casa noastra comuna, „este si ca o sora cu care împartasim existenta, si ca o mama frumoasa care ne primeste în bratele sale” (1). Noi însine ”suntem pamânt” (cf Gen 2,7). Însusi trupul nostru este alcatuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respiram si apa ei ne tine în viata si ne învigoreaza” (2).

Acest pamânt, maltratat si pradat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonati ai lumii. Papa Francisc ne îndeamna sa le ascultam, cerând de la toti si de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivitati locale, natiuni si comunitate internationala –o „convertire ecologica”, dupa expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adica o „schimbare a directiei”, asumându-ne frumusetea si raspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comuna”. În acelasi timp, Papa Francisc recunoaste ca „se observa o sensibilitate din ce în ce mai mare fata de mediu si ocrotirea naturii, si se maturizeaza o preocupare sincera si dureroasa pentru ceea ce se întâmpla cu planeta noastra” (19), îndreptatind o privire de speranta care marcheaza întreaga enciclica si transmite tuturor un mesaj clar si plin de speranta: „Omenirea înca mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „fiinta umana înca mai este capabila sa intervina în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru ca fiintele umane, capabile sa se degradeze pâna la extrem, pot sa se depaseasca, pot sa aleaga din nou binelui si sa renasca” (205).

Papa Francisc se adreseaza, desigur, credinciosilor catolici, preluând cuvintele Sfântului Ioan Paul al II-lea: „crestinii, în particular, simt ca angajamentul lor fata de creatie, datoriile lor fata de natura si de Creator, sunt parte a credintei lor” ( 64), dar îsi propune „de a intra în dialog în mod deosebit cu toti oamenii în ce priveste casa noastra comuna” (3): dialogul strabate întregul text, iar în cap. 5 devine instrumentul preferat pentru abordarea si rezolvarea problemelor. Înca de la început, Papa Francisc aminteste ca „si celelalte Biserici si Comunitati crestine – ca si celelalte religii – au manifestat o profunda preocupare si o reflectie pretioasa” pe tema ecologiei (7). Mai mult, Papa îsi asuma în mod explicit contributia acestora, începând cu cea a „dragului Patriarh ecumenic Bartolomeu” (7), pe care îl citeaza pe larg la numerele 8-9. Totodata, Pontiful aduce multumiri în repetate rânduri protagonistilor acestui demers – atât persoanelor, cât si asociatiilor si institutiilor –, recunoscând ca „reflectia oferita de numerosi oameni de stiinta, filosofi, teologi si organizatii sociale a îmbogatit cugetarea Bisericii asupra acestor chestiuni” (7) si îi îndeamna pe toti oamenii sa recunoasca „bogatia pe care religiile o pot oferi pentru o ecologie integrala si pentru un progres deplin al neamului omenesc” (62).

Itinerarul enciclicei este trasat la nr. 15 si se desfasoara pe sase capitole. Se trece de la aflarea situatiei actuale pornind de la cele mai bune cuceriri stiintifice disponibile astazi (cap. 1), la compararea cu Biblia si traditia iudeo-crestina (cap. 2), identificând radacina problemelor (cap. 3) în tehnocratie si în excesiva repliere autoreferentiala a fiintei umane. Propunerea enciclicei (cap. 4) este o „ecologie integrala, care sa îmbratiseze în mod clar dimensiunile umane si sociale” (137), strâns legate de chestiunea ambientala. În aceasta perspectiva, Papa Francisc propune (cap. 5) lansarea, la fiecare nivel al vietii sociale, economice si politice, a unui dialog onest, care sa structureze procese decizionale transparente, si aminteste (cap. 6) ca niciun proiect nu poate avea eficacitate daca nu este însufletit de o constiinta formata si responsabila, sugerând propuneri pentru o maturizare în aceasta privinta pe plan educational, spiritual, eclezial, politic si teologic. Textul se încheie cu doua rugaciuni: una oferita împartasirii cu toti cei care cred într-un „Dumnezeu creator” (246), si cealalta propusa celor care marturisesc credinta în Isus Cristos, ritmata de refrenul „Laudat sa fii”, cu care enciclica începe si se termina.

Textul este strabatut de la un capat la altul de câteva linii tematice, abordate din perspective diferite, care îi confera un pronuntat caracter unitar: „relatia strânsa dintre cei saraci si fragilitatea planetei; convingerea ca lumea traieste într-o relatie profunda; criticarea noii paradigme si a celorlalte forme de putere care provin din tehnologie; îndemnul de a cauta noi modalitati de întelegere a economiei si a progresului; valoarea proprie a fiecarei creaturi; sensul ecologiei pentru om; necesitatea unor dezbateri sincere si oneste; responsabilitatea grava a politicilor internationale si locale; cultura rebutului si propunerea unui nou stil de viata” (16).

Capitolul I. Ce se întâmpla cu casa noastra comuna

Primul capitol prezinta cele mai recente descoperiri stiintifice din domeniul mediului ca modalitate de ascultare a strigatului creatiei pentru „a transforma în suferinta personala ceea ce se întâmpla cu lumea si pentru a recunoaste astfel care este contributia pe care o poate aduce fiecare” (19). Se abordeaza în acest fel „diferite aspecte ale crizei ecologice actuale” (15).

Schimbarile climatice. ”Schimbarile climatice sunt o problema globala cu grave implicatii de mediu, sociale, economice, distributive si politice, si constituie una dintre principalele provocari actuale pentru omenire” (25). Daca „clima este un bun comun, al tuturor si pentru toti oamenii” (23), impactul cel mai apasator al alterarii radicale a acesteia se rasfrânge asupra celor saraci, dar multi dintre cei „care detin mai multe resurse si puterea economica sau politica par sa se concentreze mai ales pe mascarea problemelor sau pe ascunderea simptomelor acestora” (26): ”lipsa de reactie în fata acestor drame ale surorilor si fratilor nostri este un semn al pierderii acelui simt de raspundere fata de semenii nostri pe care se întemeiaza orice societate civila” (25).

Chestiunea apei. Pontiful afirma în mod clar ca „accesul la apa potabila si sigura este un drept esential, fundamental si universal, pentru ca determina supravietuirea persoanelor si de aceea este o conditie pentru exercitarea celorlalte drepturi ale omului”. A-i priva pe cei saraci de accesul la apa înseamna a nega „dreptul la viata înradacinat în demnitatea lor inalienabila” (30).

Ocrotirea biodiversitatii. „Anual dispar mii de specii vegetale si animale pe care nu vom mai avea posibilitate de a le cunoaste, pe care fiii nostri nu vor putea sa le mai vada, fiind pierdute pentru totdeauna” (33). Acestea nu sunt doar eventuale „resurse” exploatabile, dar au o valoare în sine. În aceasta perspectiva „sunt demne de lauda si, uneori, admirabile eforturile oamenilor de stiinta si ale tehnicienilor care cauta sa rezolve problemele provocate de fiinta umana”, dar interventia omului, când se pune în slujirea finantelor si a consumului, „face astfel încât pamântul pe care traim devine mai putin bogat si frumos, din ce în ce mai limitat si trist” (34).

Datoria ecologica. În cadrul unei etici a relatiilor internationale, enciclica arata ca exista o adevarata „datorie ecologica” (51), mai ales din partea Nordului fata de Sudul lumii. În fata schimbarilor climatice exista „responsabilitati diversificate” (52), iar cele care revin tarilor dezvoltate sunt mai mari.

Cu constiinta acestor divergente profunde în fata unor asemenea problematici, Papa Francisc se arata profund impresionat de „slabele reactii” fata de dramele atâtor persoane si populatii. Cu toate ca nu lipsesc exemplele pozitive (58), el semnaleaza „o anumita amorteala si o iresponsabilitate nepasatoare” (59). Lipsesc, astfel, o cultura adecvata (53) si disponibilitatea de a modifica stilurile de viata, de productie si de consum (59), în timp ce este urgenta „înfiintarea unui sistem normativ care (…) sa asigure protectia ecosistemelor” (53).

Capitolul al II-lea. Evanghelia creatiei

Pentru a înfrunta problematicile ilustrate în capitolul precedent, Papa Francisc reia naratiunile Bibliei, ofera o viziune de ansamblu care provine din traditia iudeo-crestina si exprima „înfricosatoarea responsabilitate” (90) a fiintei umane fata de creatie, legatura strânsa dintre toate creaturile si faptul ca „mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri si responsabilitate a tuturor oamenilor” (95).

În Biblie, „Dumnezeu care elibereaza si mântuieste este acelasi care a creat universul. (…) În El afectiunea si puterea merg împreuna” (73). Un loc central îl ocupa naratiunea crearii lumii pentru a medita la raportul dintre fiinta umana si celelalte creaturi si la modul în care pacatul distruge echilibrul întregii creatii: „Aceste naratiuni sugereaza ca existenta umana se întemeiaza pe trei relatii fundamentale strâns legate între ele: relatia cu Dumnezeu, cea cu aproapele si cea cu pamântul. Potrivit Bibliei, aceste trei relatii vitale s-au rupt, nu doar în afara, dar si înauntrul nostru. Aceasta ruptura este pacatul” (66).

De aceea, chiar daca „uneori crestinii au interpretat Scriptura într-un mod incorect, astazi trebuie sa respingem cu tarie ca din faptul de a fi creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si din porunca de a supune pamântul s-ar putea deduce o stapânire absoluta asupra celorlalte creaturi” (67). Fiintei umane îi revine responsabilitatea de a „cultiva si pazi” gradina lumii (cf Gen 2,15)” (67), stiind ca „scopul final al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb, toate înainteaza, împreuna cu noi si prin noi, spre telul comun, care este Dumnezeu” (83).

Faptul ca omul nu este stapânul universului „nu înseamna a pune pe acelasi plan toate fiintele vii si a-i sterge acea valoare particulara” care îl caracterizeaza; si ”nici nu comporta o divinizare a pamântului, care ne-ar priva de chemarea de a colabora cu acesta si de a-i proteja fragilitatea” (90). În aceasta perspectiva, „orice maltratare a unei creaturi «este contrara demnitatii umane» (92) si ”sentimentul de intima uniune cu celelalte fiinte ale naturii nu poate fi adevarat daca în acelasi timp nu exista în inima blândete, compasiune si preocupare pentru fiintele umane” (91). Este nevoie de constientizarea unei comuniuni universale: „creati de acelasi Tata, noi, toate fiintele universului suntem unite prin legaturi nevazute si formam un fel de familie universala (…) care ne îndeamna la un respect sacru, iubitor si smerit” (89).

Capitolul se încheie cu nucleul revelatiei crestine. „Isus pamântesc”, prin „relatia sa atât de concreta si iubitoare fata de lume”, este „cel înviat si glorios, prezent în întreaga creatie cu stapânirea sa universala” (100).

Capitolul al III-lea. Radacina umana a crizei ecologice

Acest capitol prezinta o analiza a situatiei actuale, pentru a fi „notate nu doar simptomele acesteia dar si cauzele sale cele mai profunde” (15), instaurând un dialog cu filosofia si stiintele umaniste.

Primul punct central al capitolului îl reprezinta reflectia asupra tehnologiei: se recunoaste cu gratitudine aportul acesteia la îmbunatatirea conditiilor de viata (102-103), dar aceasta ofera însa „celor care detin cunoasterea si, mai ales, puterea economica pentru a o exploata o dominatie impresionanta asupra întregului neam omenesc si a lumii întregi” (104). Însasi logica stapânirii tehnocratice este cea care duce la distrugerea naturii si la exploatarea persoanelor si a populatiilor mai slabe. „Paradigma tehnocratica tinde sa exercite propria stapânire si asupra economiei si a politicii” (109), împiedicând recunoasterea faptului ca „piata, de una singura, (…) nu garanteaza dezvoltarea umana integrala si incluziunea sociala” (109).

La radacina crizei este diagnosticata în epoca moderna o forma excesiva de antropocentrism (116); fiinta umana nu-si mai recunoaste propria pozitie în raport cu lumea si asuma o pozitie autoreferentiala, centrata exclusiv pe sine si pe propria putere. Decurge de aici logica de genul „foloseste si arunca” prin care se justifica orice fel de rebut, indiferent ca este ambiental sau uman, care considera ca celalalt si natura ar fi simple obiecte si conduce la mii de forme de stapânire. Este logica care duce la exploatarea copiilor, la abandonarea persoanelor în vârsta, la reducerea celorlalti în sclavie, la supraestimarea capacitatii pietei de a se auto-reglementa, la practicarea traficului de fiinte umane, la comertul cu piei de animale pe cale de disparitie si cu „diamante însângerate”. Este aceeasi logica a multor organizatii mafiote, a traficantilor de organe, a traficului de droguri si a eliminarii celor pe cale de a se naste pentru ca nu corespund cu planurile parintilor (123).

În aceasta optica enciclica abordeaza doua probleme cruciale pentru lumea de astazi. Mai întâi de toate, munca: „în orice abordare a ecologiei integrale, care sa nu excluda fiinta umana, este indispensabil a integra valoarea muncii” (124), dupa cum „renuntarea la investitia în oameni, pentru a obtine un profit mai mare, este una din cele mai paguboase afaceri pentru o societate” (128). În al doilea rând, limitele progresului stiintific, cu referinta directa la organismele modificate genetic (OMG: 123-136), care reprezinta o „chestiune cu caracter complex” (135). Cu toate ca „în unele regiuni folosirea acestora a produs o crestere economica care a contribuit la rezolvarea unor probleme, se noteaza dificultati semnificative care nu trebuie sa fie minimalizate” (134), începând cu „concentrarea terenurilor productive în mâinile câtorva oameni” (134). Papa Francisc se refera în mod particular la micii producatori si la lucratorii rurali, la biodiversitate, la reteaua de ecosisteme. Este, de aceea, necesara „o dezbatere stiintifica si sociala care sa fie responsabila si ampla, capabila sa tina cont de întreaga informatie disponibila si sa spuna lucrurilor pe nume”, pornind de la „liniile de cercetare autonoma si interdisciplinara” (135).

Capitolul al IV-lea. Ecologia integrala

Propunerea principala a enciclicei este ecologia integrala ca noua paradigma de dreptate; o ecologie care „sa integreze locul specific pe care fiinta umana îl ocupa în aceasta lume si relatiile ei cu realitatea înconjuratoare” (15). Într-adevar, nu putem „considera natura ca pe ceva separat de noi sau ca pe o simpla rama a vietii noastre” (139). Aceasta este mereu valabila, chiar daca traim în sectoare diferite ale vietii: în economie si în politica, în culturi diverse, în mod particular în cele mai amenintate, si chiar în orice moment al vietii noastre de fiecare zi.

Perspectiva integrala pune în joc si o ecologie a institutiilor. „Daca totul este în relatie, atunci si starea de sanatate a institutiilor unei societati comporta consecinte pentru mediu si calitatea vietii umane: «Orice lezare a solidaritatii si a prieteniei civice provoaca pagube ambientale»” (142).

Papa Francisc recurge la numeroase exemple concrete pentru a-si exprima convingerea ca între chestiunile ambientale si chestiunile sociale si umane exista o legatura care nu poate fi distrusa niciodata. Astfel, „analizarea problemelor ambientale nu poate fi separata de analizarea contextelor umane, familiale, de munca, urbane si de relatia fiecarei persoane cu sine însasi” (141), pentru ca „nu exista doua crize separate, una ambientala si una sociala, ci numai o singura si complexa criza socio-ambientala” (139).

Aceasta ecologie integrala „este inseparabila de notiunea binelui comun” (156), care trebuie înteleasa, însa, de o maniera concreta: în contextul de astazi, în care „se întâlnesc numeroase inechitati si tot mai multe persoane sunt date deoparte, private de drepturile umane fundamentale”, a se angaja pentru binele comun înseamna a face optiuni solidare pe baza unei „optiuni preferentiale pentru cei mai saraci” (158). Acesta este si modul cel mai bun prin care putem lasa generatiilor viitoare o lume sustenabila, nu prin lozinci ci printr-un angajament de îngrijire a celor saraci de astazi, cum subliniase deja Benedict al XVI-lea: „alaturi de o solidaritate loiala inter-generationala, este necesar sa se afirme necesitatea morala urgenta a unei solidaritati reînnoite intra-generationala” (162).

Ecologia integrala priveste si viata de zi cu zi, careia enciclica îi acorda o atentie specifica, în particular celei din mediul urban. Fiinta umana are o mare capacitate de adaptare si sunt „admirabile creativitatea si generozitatea persoanelor si grupurilor capabile sa depaseasca limitele ambientului (…) învatând sa-si orienteze existenta în mijlocul dezordinii si al situatiei precare” (148). Cu toate acestea, dezvoltarea autentica presupune o îmbunatatire integrala a calitatii vietii umane: spatii publice, locuinte, transporturi, etc. (150-154).

Chiar si „trupul nostru se situeaza într-o relatie directa cu ambientul si cu celelalte fiinte vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesara pentru a primi si a accepta lumea întreaga ca dar al Tatalui si casa comuna; în schimb, o logica de dominare a trupului se transforma într-o logica, uneori subtila, de stapânire” (155).

Capitolul al V-lea. Linii de orientare si actiune

Acest capitol abordeaza întrebarea legata de ce putem si ce trebuie sa facem. Analizele nu pot fi suficiente: este nevoie de propuneri „de dialog si de actiune care sa implice atât fiecare persoana cât si politica internationala” (15) si care „sa ajute la iesirea din spirala autodistrugerii în care ne afundam” (163). Pentru Papa Francisc este ferma convingerea potrivit careia construirea de cai concrete nu trebuie abordata în mod ideologic, superficial sau reductionist. De aceea este indispensabil dialogul, cuvânt prezent în titlul fiecarei sectiuni a acestui capitol: „Exista discutii, asupra chestiunilor legate de ambient, în care e greu sa se ajunga la un consens. (…) Biserica nu pretinde sa defineasca chestiuni stiintifice, nici sa ia locul politicii, dar (eu) îndemn la o dezbatere onesta si transparenta, pentru ca necesitatile particulare sau ideologiile sa nu lezeze binele comun” (188).

Pornind de la aceasta, Papa Francisc nu ezita sa exprime o judecata severa asupra dinamicii internationale recente: „Summit-urile mondiale despre mediu din ultimii ani nu au raspuns la asteptari pentru ca, în lipsa unei decizii politice, nu au ajuns la acorduri ambientale globale cu adevarat semnificative si eficace” (166). Si se întreaba „de ce se doreste astazi pastrarea unei puteri care va fi amintita pentru incapacitatea acesteia de a interveni când era urgent si necesar sa o faca?” (57). Sunt necesare, în schimb, dupa cum au amintit Suveranii Pontifi de mai multe ori, începând cu «Pacem in terris», forme si instrumente eficiente de governance globala (175): „Avem nevoie de un acord asupra regimurilor de governance pentru toata gama asa ziselor bunuri comune globale” (174), din moment ce „ocrotirea mediului nu poate fi asigurata numai pe baza calcularii financiare a costurilor si beneficiilor. Ambientul este unul din acele bunuri pe care mecanismele pietei nu sunt capabile sa le apere sau sa le promoveze în mod adecvat” (190, care preia cuvintele din Compendiul de Doctrina Sociala a Bisericii).

Tot în acest capitol, Papa Francisc insista asupra desfasurarii unor procese decizionale oneste si transparente, pentru a putea „discerne” care politici si initiative antreprenoriale vor reusi sa duca „la o adevarata dezvoltare integrala” (185). În particular, studiul impactului asupra mediului al unui nou proiect „cere procese politice transparente si supuse dialogului, în timp ce coruptia care ascunde adevaratul impact asupra mediului al unui proiect în schimbul unor favoruri duce deseori la acorduri ambigue care evita obligatia de a informa si dezbaterile aprofundate” (182).

Deosebit de incisiv este apelul adresat celor care îndeplinesc functii politice, de a se feri de „logica «eficientista» si «imediatista»” (181), care astazi este dominanta: „daca va avea curajul sa o faca, va putea sa recunoasca din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoana si va lasa, dupa trecerea lui în aceasta istorie, o marturie de responsabilitate generoasa” (181).

Capitolul al VI-lea. Educatie si spiritualitate ecologica

Ultimul capitol atinge nucleul convertirii ecologice la care îndeamna întreaga enciclica. Radacinile crizei culturale actioneaza în profunzime, iar obiceiurile si comportamentele nu se modifica cu usurinta. Educatia si formarea ramân provocarile centrale: „orice schimbare are nevoie de motivatii si de un parcurs educativ” (15); sunt chemate în cauza ambientele educative, în primul rând „scoala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza” (213).

Înca de la început trebuie urmarita asumarea „unui alt stil de viata” (203-208), care deschide si posibilitatea de „a exercita o presiune sanatoasa asupra celor care detin puterea politica, economica si sociala” (206). Este ceea ce se întâmpla când optiunile consumatorilor reusesc „sa modifice comportamentul întreprinderilor, fortându-le sa tina cont de impactul asupra mediului si de modelele de productie” (206).

Nu se poate subestima importanta unui parcurs de educatie despre mediu capabil sa influenteze gesturile si obisnuintele de fiecare zi, de la reducerea consumului de apa si colectarea diferentiata a deseurilor pâna la „stingerea luminilor inutile” (211): „o ecologie integrala este facuta din gesturi zilnice în care frângem logica violentei, exploatarii si egoismului” (230). Toate acestea vor fi mai simple pornind de la o privire contemplativa care vine din credinta: „Pentru cel care crede, lumea nu se contempla din afara, ci din interiorul ei, recunoscând legaturile prin care Tatal ne-a unit cu toate celelalte fiinte. În plus, ducând la cresterea capacitatilor particulare pe care Dumnezeu le-a dat fiecarui credincios, convertirea ecologica duce la dezvoltarea creativitatii si entuziasmului” (220).

Revine linia propusa în Evangelii gaudium: „Sobrietatea, traita în mod liber si constient, este eliberatoare” (223), astfel ca „fericirea ne cere sa stim a limita unele necesitati care ne asurzesc, ramânând astfel disponibili pentru multiplele posibilitati pe care viata le ofera” (223); în acest fel, putem „sa simtim din nou ca avem nevoie unii de altii, ca avem o responsabilitate fata de ceilalti si fata de lume, ca merita sa fim buni si onesti” (229).

Pe aceasta cale ne bucuram de compania sfintilor. Sfântul Francisc, pe care Pontiful îl citeaza de mai multe ori, este „exemplul prin excelenta pentru grija fata de ceea ce este slab si pentru o ecologie integrala, traita cu bucurie” (10), model care arata ca „preocuparea pentru natura, dreptatea fata de cei saraci, angajarea în societate si pacea interioara sunt inseparabile” (10). Enciclica mentioneaza, însa, si alti sfinti, cum ar fi Benedict, Tereza de Lisieux si Fericitul Charles de Foucauld.

Dupa cântarea Laudato Si’, examinarea constiintei, instrumentul pe care Biserica l-a recomandat dintotdeauna pentru orientarea vietii în lumina relatiei cu Dumnezeu, va trebui sa includa o noua dimensiune, luând în considerare nu numai cum este traita comuniunea cu Dumnezeu, cu ceilalti si cu sine, dar si cu toate creaturile si cu natura.

CUPRINS

«FII LAUDAT, DOMNUL MEU» [1-2]

Nimic din aceasta lume nu rezulta indiferent pentru noi [3-6]
Uniti de aceeasi preocupare [7-9]
Sfântul Francisc din Assisi [10-12]
Apelul meu [13-16]

Capitolul I
CE SE ÎNTÂMPLA CU CASA NOASTRA COMUNA [17-61]

I. POLUAREA SI SCHIMBARILE CLIMATICE [20-26]
Poluarea, deseurile si cultura rebutului [20-22]
Clima ca bun comun [23-26]
II. CHESTIUNEA APEI [27-31]
III. PIERDEREA BIODIVERSITATII [32-42]
IV. DETERIORAREA CALITATII VIETII UMANE SI DECADENTA SOCIALA [43-47]
V. INECHITATEA PLANETARA [48-52]
VI. SLABICIUNEA REACTIILOR [53-59]
VII. DIVERSITATEA DE OPINII [60-61]

Capitolul II
EVANGHELIA CREATIEI [62-100]

I. LUMINA OFERITA DE CREDINTA [63-64]
II. ÎNTELEPCIUNEA NARATIUNILOR BIBLICE [65-75]
III. MISTERUL UNIVERSULUI [76-83]
IV. MESAJUL ORICAREI CREATURI ÎN ARMONIA ÎNTREGII CREATII [84-88]
V. O COMUNIUNE UNIVERSALA [89-92]
VI. DESTINATIA COMUNA A BUNURILOR [93-95]
VII. PRIVIREA LUI ISUS [96-100]

Capitolul III
RADACINA UMANA A CRIZEI ECOLOGICE [101-136]

I. TEHNOLOGIA: CREATIVITATE SI PUTERE [102-105]
II. GLOBALIZAREA PARADIGMEI TEHNOCRATICE [106-114]
III. CRIZA SI CONSECINTELE ANTROPOCENTRISMULUI MODERN [115-136]
Relativismul practic [122-123]
Necesitatea de a apara munca [124-139]
Inovatia biologica pornind de la cercetare [130-136]

Capitolul IV
O ECOLOGIE INTEGRALA [137-162]

I. ECOLOGIA AMBIENTALA, ECONOMICA, SOCIALA [138-142]
II. ECOLOGIA CULTURALA [143-146]
III. ECOLOGIA VIETII DE FIECARE ZI [147-155]
IV. PRINCIPIUL BINELUI COMUN [156-158]
V. DREPTATEA DINTRE GENERATII [159-162]

Capitolul V
LINII DE ORIENTARE SI DE ACTIUNE [163-201]

I. DIALOGUL DESPRE MEDIU ÎN POLITICA INTERNATIONALA [164-175]
II. DIALOGUL SPRE NOILE POLITICE NATIONALE SI LOCALE [176-181]
III. DIALOG SI TRANSPARENTA ÎN PROCESELE DECIZIONALE [182-188]
IV. POLITICA SI ECONOMIA ÎN DIALOG PENTRU PLINATATEA UMANA [189-198]
V. RELIGIILE ÎN DIALOG CU STIINTELE [199-201]

Capitolul VI
EDUCATIE SI SPIRITUALITATE ECOLOGICA [202-246]

I. A CONDUCE SPRE UN ALT STIL DE VIATA [203-208]
II. A EDUCA ÎN SPIRITUL LEGAMÂNTULUI DINTRE UMANITATE SI MEDIU [209-215]
III. CONVERTIREA ECOLOGICA [216-221]
IV. BUCURIE SI PACE [222-227]
V. IUBIREA CIVILA SI POLITICA [228-232]
VI. SEMNELE SACRAMENTALE SI ODIHNA CELEBRATIVA [233-237]
VII. TRINITATEA SI RELATIA DINTRE CREATURI [238-240]
VIII. REGINA ÎNTREGII CREATII [241-242]
IX. DINCOLO DE SOARE [243-246]

Rugaciune pentru pamântul nostru
Rugaciune crestina cu creatia