Fostul seminarist orădean Paul Marincean trăiește, începând cu luna martie, o experiență profundă de misiune în Dakar, capitala Senegalului, unde a ales să petreacă un an în slujba comunității locale. După primele cinci săptămâni, acesta a transmis  o serie de impresii care conturează atât provocările, cât și bogăția spirituală a acestei experiențe:

„Aș dori să vă transmit o primă impresie, câteva gânduri după primele 5 săptămâni în Senegal. Am ajuns aici cu mult entuziasm, cu multe binecuvântări, mai ales că înainte, cu o zi de plecare, am avut parte de o Liturghie de plecare cu totul specială, acasă la Șimleu Silvaniei, unde au fost prezenți 17 preoți și peste 200 de persoane, care au venit să se roage împreună cu mine, la intenția acestui an, la intenția acestei misiuni. Și am simțit că acest drum pe care l-a pregătit Dumnezeu în acest an nu îl voi parcurge singur și voi fi acompaniat de atâta lume care mă vor purta zi de zi în rugăciunile lor. Așa a lucrat Dumnezeu: prin bunăvoința oamenilor, am reușit să strâng cu mult peste suma necesară pentru misiune, încât alți voluntari care doresc să meargă în misiune și nu au prieteni sau cine să îi ajute vor putea beneficia de acești bani.

Ajuns în Senegal, am descoperit o altă lume… timpul se scurge diferit, oamenii, deși sunt foarte săraci, sunt foarte bucuroși, lumea luptă zi de zi pentru a supraviețui, peste tot este mizerie, dezordine, nimic nu seamănă cu tabloul de acasă. Ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai tare a fost credința oamenilor. Nicăieri în această lume nu am văzut ca oamenii să își organizeze viața în funcție de credință, de rugăciune, de programul parohial. Și aici mă refer atât la musulmani, cât și la creștini. Am ajuns chiar în timpul Ramadanului, iar aici, unde 90 la sută din oameni sunt musulmani, pe unul nu l-am văzut să mănânce în perioada Ramadanului în timpul zilei. Inclusiv cei mai săraci oameni care veneau în vizită la noi refuzau să ia masa cu noi, din această cauză, cu toate că spre seară probabil nu mai aveau ce mânca, dar pentru ei credința este totul. Ceea ce este frumos este armonia între musulmani și creștini. Chiar dacă în Nigeria, Gambia și alte țări din Africa creștinii sunt persecutați de musulmani, aici există un respect reciproc. La finalul Ramadanului, aici ei numesc acea sărbătoare Korité, am fost invitați la 5 mese, la prieteni de-ai noștri, să sărbătorim cu ei ruperea postului. În ziua de Paște, peste 30 de prieteni musulmani au fost la noi la prânz. În Miercurea Mare, am făcut Calea Crucii în cartier, cu comunitatea parohială, printre musulmani, iar ei au apreciat acest lucru. Ceea ce mă impresionează pe mine cel mai tare, căci dacă ies pe stradă, în mijlocul zilei, peste tot musulmanii au acele mărgele pe care se roagă; aproape toată lumea, în timp ce conduc, se plimbă sau fac alte activități, se roagă încontinuu. Același exemplu îl dau și creștinii, peste tot sunt cu rozariul în mână. Musulmanii, în fiecare moment al zilei, când sună acele clopote ale lor, își scot covorul și se închină, indiferent unde ar fi. La fel și creștinii își organizează mereu ziua după Liturghie. Duminica, în parohia noastră sunt 5 Liturghii, fiecare a 1000 de persoane, iar fiecare dintre aceste 5 slujbe este acompaniată de un alt cor. Peste săptămână sunt 300–400 de persoane zilnic. Senegalul este numit și Țara ospitalității din Africa, iar acest lucru se observă la tot pasul. Peste tot oamenii se oferă să te ajute și sunt foarte bucuroși atunci când o fac. Un exemplu din multe câte am văzut am să vă relatez. Am fost într-o zi cu autobuzul și a urcat un domn orb, care nu avea bani să plătească. Controlorul nu i-a cerut niciun ban, din contră, fiecare persoană din autobuz i-a dat un bănuț acestui om, deoarece ei știau că el nu poate să lucreze. Și aceste exemple ar putea continua… Bucuria pe care o au copiii la fiecare întâlnire te încarcă, îți aduce o fericire greu de descris, pentru că prezența ta în mijlocul lor, chiar dacă nu pot vorbi, chiar dacă nu poți explica un joc, dar fiind acolo și fiind nevoit să te descurci, să improvizezi, pentru ei este maxim, iar acele momente poate banale se transformă într-o mulțumire sufletească, care nu se poate compara cu niciun câștig material. Bunătatea și ospitalitatea sunt la ea acasă aici, seninătatea oamenilor și simplitatea prin care trăiesc acești oameni. Străzile sunt foarte populate, peste tot este nisip, puține străzi asfaltate, copiii sunt afară de dimineață până seara, mașinile nu respectă nicio regulă de circulație, este un haos rutier, la fiecare colț este o tarabă, deoarece fiecare om ca să trăiască vinde câte ceva, îmbrăcămintea colorată peste tot, plus sunetul rugăciunilor musulmane în boxe, care acompaniază atmosfera.

Am să vă prezint pe scurt puține aspecte din viața comunitară. În acest moment suntem 5 voluntari: Sam (Statele Unite, este de doi ani aici, în următoarea lună se întoarce), Margherita (Italia, este de 6 luni aici, iar în august se întoarce), iar în zilele trecute au mai ajuns 2 fete, care vor fi aici pentru 3 luni să ne ajute: Selma (Italia) și Anais (Franța, este voluntar permanent la o casă de misiune din Grecia de peste 10 ani).

Programul nostru este următorul: începem ziua cu Liturghia de la ora 7:00, urmată de Laudele de dimineață și micul dejun. Apoi avem o oră de studiu, pentru a învăța limba franceză sau wolof, urmată de o oră de adorație. Apoi ne punem să pregătim prânzul, unde avem aproape în fiecare zi invitați prieteni din cartier. De la ora 15:00 ne rugăm rozariul zilei, împreună cu prietenii și copiii din cartier, iar apoi urmează cel mai frumos moment al zilei: vizitele. Avem 3 ore în care ne grupăm în echipă și vizităm prieteni aflați în nevoi, vizite la spital, vizite la săraci, acolo unde este nevoie. O altă echipă rămâne în fiecare zi acasă pentru a face ateliere și jocuri cu copiii din cartier, care așteaptă toată ziua acest moment. Avem peste 20–30 de copii zilnic. Ne întoarcem pe la ora 19:30 să ne rugăm Vecernia, iar apoi avem cina, urmată de puțină curățenie prin casă, iar finalul zilei îl marcăm prin rugăciunea Completoriului. Acesta este, în mare, programul general de zi cu zi. Dar avem și 3 apostolate fixe în fiecare săptămână. Marțea este apostolatul meu preferat. Mergem câte doi la o școală de copii cu dizabilități (sunt 150 de copii, jumătate cu sindrom Down, jumătate cu autism), unde avem trei ore cu trei clase diferite de muzică și ritmică. Unde pregătim câteva cântece, activități, jocuri în care încercăm să îi ajutăm să descopere muzica, simțurile, ritmul, dansul. Și este fascinant să vezi câtă bucurie aduci acestor copii. Ce m-a impresionat foarte tare este că, în pauze, ieșim afară în curte unde sunt toți acești 150 de copii și fiecare vine către tine să te îmbrățișeze, să dea mâna cu tine — acest sentiment te încarcă de o energie incredibilă. Al doilea apostolat este cel mai dur: în fiecare miercuri vizita la groapa de gunoi din Dakar. Aceasta este cea mai mare groapă de gunoi din toată Africa. În groapa de gunoi s-a format un mic sătuleț, unde trăiesc câteva mii de oameni. Și-au făcut casele din gunoaie, lemne, nailoane și își duc viața acolo, în mizerie, fără apă, canalizare, reciclând gunoaie, căutând printre ele și încercând să reutilizeze acele gunoaie pentru a crea alte lucruri, pentru a fi vândute. Aici este o experiență foarte dură, pentru că oamenii aceștia nu au nimic și trăiesc în cele mai grele condiții. Al treilea apostolat este joia, la închisoarea de bărbați. În fiecare joi dimineața mergem la o închisoare, unde ne întâlnim în capela închisorii cu peste 30 de deținuți. Este un moment în care se citesc lecturile și Evanghelia de duminica următoare, urmat de un ecou, în care fiecare împărtășește ceea ce le-a transmis acel cuvânt, urmat de rozariul zilei și de scurte discuții între noi. Săptămâna Mare a fost cu totul specială. La Vigilia Pascală din noaptea Învierii, peste 150 de copii și tineri au fost botezați, miruiți și apoi au primit Prima Împărtășanie. Iar la final, 10 cupluri au primit Taina Cununiei. Partea mai dificilă este alimentația. Avem aceeași mâncare în fiecare zi. Dimineața avem o baghetă cu unt și cu dulceață, la amiază mereu gătim orez cu legume sau pește, pentru că este mâncarea lor de zi cu zi, iar seara mai diversificăm câte puțin, câte o porție de paste, cartofi, fasole. Problema este că mâncarea este puțină și foarte uscată și de acolo intervin și problemele cu stomacul, dar și aceasta este o purificare, iar când o să mă întorc acasă o să știu să prețuiesc fiecare masă pe care o voi mânca. Ca și concluzie, am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu să mă adaptez destul de repede, momentan singura dificultate este cu limba franceză, pentru că este o limbă destul de grea, dar încet-încet, cu multă încredere, sper să învăț cât mai mult. Este dificil pentru că la început, în primele luni, atât în vizite cât și cu musafirii, nu poți exprima foarte multe, ești mai tăcut. Dar atunci ai ocazia să privești diferit lucrurile, să vezi alte detalii, să înveți să dai o îmbrățișare sau să faci un gest care poate valora mai mult decât cuvintele.

Bineînțeles, ca și în perioada seminarului, după ce am ajuns, am avut o mulțime de întrebări: De ce oare sunt aici? De ce am ales totuși un an? De ce trebuie să facem zilnic câte 2 ore de curățenie… să măturăm, să spălăm, zi de zi? De ce am lăsat viața de lux dinainte, pentru o viață atât de monotonă și simplă? Aici am avut câteva vulnerabilități, deoarece și cel rău își dorește să îți ia liniștea, iar el mă atacă acolo unde sunt eu mai vulnerabil, în egoul meu. Apoi au urmat alte întrebări asupra viitorului: ce se va întâmpla când mă întorc? Oare o să îmi găsesc de lucru? Oare o să întâlnesc persoana potrivită pentru a întemeia o familie? … și tot așa, dar în aceste momente de criză interioară, am experimentat un lucru pe care eu nu l-am mai experimentat acasă în asemenea fel. Când îmi era greu, mergeam în fața Sfântului Sacrament și puneam totul acolo, la picioarele lui Isus, toate neputințele, toate limitele mele, fricile, grijile… Și ieșeam de acolo cu încredere și îl rugam pe Isus să mă ajute să trăiesc fiecare moment cu bucurie, în prezent, slujindu-i pe alții ca și cum L-aș sluji pe El. Chiar dacă am de măturat și de spălat de 3 ori pe zi, de tot atâtea ori să îmi repet: O fac pentru Isus!… Iar aici, în momentele dificile, cu dorul de casă, de prieteni, de activități, L-am descoperit pe Dumnezeu mult mai aproape în fiecare rugăciune pe care o făceam. A ajuns o alinare momentul de rugăciune. După o lună aici am înțeles de ce Dumnezeu m-a vrut aici, de ce a ales acest loc pentru mine, pentru ca să mă pot dezbrăca de eul meu, de mine și de orgoliul meu. Pentru că până nu fac acest lucru va fi foarte greu să mă abandonez și să văd ce a pregătit Dumnezeu pentru viața mea. De acum trebuie să învăț să îl las pe El să îmi îndrume pașii și viața. Iar dacă El m-a chemat aici, înseamnă că El a pregătit totul, ca și pașii premergători misiunii, așa și de acum încolo, doar trebuie să am răbdare ca să văd pas cu pas lucrarea Lui. Vă mulțumesc pentru susținere și rugăciunea Preasfinției Voastre! Vă port și eu zilnic în rugăciuni! Cristos a înviat!”

Paul Marincean