Dragi frați și surori,
Astăzi continuăm să reflectăm asupra misterului Sâmbetei Mari. Este ziua Misterului Pascal, când totul pare liniștit și tăcut, în timp ce, în realitate, are loc un act invizibil de mântuire: Cristos coboară în împărăția morților pentru a aduce vestea Învierii tuturor celor care se aflau în întuneric și în umbra morții.
Acest eveniment, transmis nouă prin liturghie și tradiție, reprezintă gestul cel mai profund și radical al iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. De fapt, nu este suficient să spunem sau să credem că Isus a murit pentru noi: trebuie să recunoaștem că fidelitatea iubirii sale ne-a căutat acolo unde noi înșine eram pierduți, acolo unde numai puterea unei lumini capabile să pătrundă în împărăția întunericului poate ajunge.
În concepția biblică, lumea subterană nu este atât un loc, cât o condiție existențială: acea condiție în care viața este slăbită și domnesc durerea, singurătatea, vina și separarea de Dumnezeu și de ceilalți. Cristos ne ajunge chiar și în acest abis, trecând porțile acestui regat al întunericului. El intră, ca să spunem așa, chiar în casa morții, pentru a o goli, pentru a-i elibera locuitorii, luându-i de mână unul câte unul. Este umilința unui Dumnezeu care nu se oprește în fața păcatului nostru, care nu se teme în fața respingerii extreme a ființelor umane.
Apostolul Petru, în scurtul pasaj din prima sa Epistolă pe care l-am ascultat, ne spune că Isus, înviat în Spiritul Sfânt, a mers să aducă mesajul mântuirii „chiar și sufletelor din închisoare” (1 Petru 3,19). Este una dintre cele mai emoționante imagini, care nu se găsește în Evangheliile canonice, ci într-un text apocrif numit Evanghelia lui Nicodim. Conform acestei tradiții, Fiul lui Dumnezeu a pătruns în întunericul cel mai dens pentru a ajunge chiar și la ultimii dintre frații și surorile sale, pentru a aduce lumina sa chiar și acolo. Acest gest întruchipează toată puterea și tandrețea proclamării pascale: moartea nu este niciodată ultimul cuvânt.
Dragi prieteni, această coborâre a lui Cristos nu privește numai trecutul, ci atinge viața fiecăruia dintre noi. Lumea subterană nu este numai condiția celor care au murit, ci și a celor care experimentează moartea din cauza răului și a păcatului. Este, de asemenea, iadul zilnic al singurătății, rușinii, abandonului și luptei vieții. Cristos pătrunde în toate aceste realități întunecate pentru a da mărturie despre iubirea Tatălui. Nu pentru a judeca, ci pentru a elibera. Nu pentru a condamna, ci pentru a mântui. El face acest lucru în tăcere, pe vârfuri, ca cineva care intră într-o sală de spital pentru a oferi mângâiere și ajutor.
Părinții Bisericii, în pagini de o frumusețe extraordinară, au descris acest moment ca o întâlnire: cea dintre Cristos și Adam. O întâlnire simbolică pentru toate întâlnirile posibile dintre Dumnezeu și om. Domnul coboară acolo unde omul s-a ascuns din frică, îl cheamă pe nume, îl ia de mână, îl ridică și îl aduce înapoi la lumină. El face acest lucru cu deplină autoritate, dar și cu infinită blândețe, ca un tată cu un fiu care se teme că nu mai este iubit.
În icoanele orientale ale Învierii, Cristos este înfățișat spărgând porțile iadului și, întinzând brațele, apucând încheieturile lui Adam și Eva. El nu se salvează doar pe sine, nu revine la viață singur, ci atrage întreaga umanitate după el. Aceasta este adevărata glorie a Celui Înviat: este puterea iubirii, este solidaritatea unui Dumnezeu care nu vrea să se salveze fără noi, ci numai împreună cu noi. Un Dumnezeu care nu învie decât dacă îmbrățișează mizeriile noastre și ne ridică la o viață nouă.
Sâmbăta Mare este, așadar, ziua în care cerul vizitează pământul cel mai profund. Este momentul în care fiecare colț al istoriei umane este atins de lumina Paștelui. Și dacă Cristos a fost capabil să coboare atât de jos, nimic nu poate fi exclus din răscumpărarea sa. Nici măcar nopțile noastre, nici măcar greșelile noastre cele mai vechi, nici măcar legăturile noastre rupte. Nu există un trecut atât de ruinat, o istorie atât de compromisă încât să nu poată fi atinsă de milă.
Dragi frați și surori, coborârea, pentru Dumnezeu, nu este o înfrângere, ci împlinirea iubirii sale. Nu este un eșec, ci modul prin care El arată că niciun loc nu este prea îndepărtat, nicio inimă prea închisă, niciun mormânt prea sigilat pentru iubirea sa. Acest lucru ne consolează, ne susține. Și dacă uneori ni se pare că am ajuns la fundul prăpastiei, să ne amintim: acela este locul de unde Dumnezeu poate începe o nouă creație. O creație alcătuită din oameni care au fost ridicați, din inimi care au fost iertate, din lacrimi care au fost șterse. Sâmbăta Mare este îmbrățișarea tăcută cu care Cristos prezintă toată creația Tatălui pentru a o repoziționa în planul său de mântuire.
Adresez salutul meu cordial persoanelor de limba română și de limba maghiară, în special credincioșilor Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, celor din Brașov, precum și Delegației de senatori, avocați, profesori și reprezentanți ai societății civile din România. Vă urez ca vizita voastră în orașul apostolilor Petru și Paul să întărească în voi credința astfel încât să fiți mărturisitori tot mai credibili ai Evangheliei în familie și în societate! Pe voi toți, vă binecuvântez!
Sursa: www.vatican.va
