Secretarul de Stat al Vaticanului a deschis miercuri, 28 octombrie 2026, la Universitatea Gregoriana, prin discursul său inaugural, conferința științifică internațională intitulată „Sfântul Scaun în fața sistemelor totalitare în secolul al XX-lea. Noi perspective și direcții de cercetare”, care se încheie azi, 29 octombrie. Alături de papa Leon al XIV-lea, acesta a denunțat faptul că există încă persoane care doresc să „controleze modul de viață și de gândire al omenirii” și să-i „impună propriile convingeri ideologice”.

Dacă regimurile istorice „totalitare”, precum național-socialismul, comunismul și fascismul, aparțin deja trecutului, „nu același lucru se poate spune despre fenomenul în sine, care izvorăște din tentația omului de a dori să «fie precum Dumnezeu», să controleze modul de viață și de gândire al omenirii și să-i impună propriile convingeri ideologice”. Acest lucru a fost subliniat de cardinalul secretar de stat Pietro Parolin în discursul inaugural prin care a deschis, în dimineața zilei de 28 octombrie, în aula mare a Universității Pontificale Gregoriena, conferința științifică internațională intitulată „Sfântul Scaun în fața sistemelor totalitare în secolul al XX-lea. Noi perspective și direcții de cercetare”.

Evenimentul, organizat de Universitatea Gregoriana și de Comitetul Pontifical pentru Științe Istorice, continuă până azi, 29 octombrie.

Daunele provocate de această tentație umană de a „fi precum Dumnezeu”, simbolizate de Turnul Babel din Biblie, sunt semnalate și de papa Leon al XIV-lea în scrisoarea sa enciclică Magnifica humanitas. În acest document, amintește cardinalul Parolin, pontiful subliniază că „libertatea și democrația nu trăiesc «doar din reguli și proceduri»”, ci se bazează pe „o relație onestă cu faptele și pe o orientare reală către binele oamenilor și al corpului social” și, prin urmare, „pe fidelitatea față de adevăr”.

În discursul său inaugural, secretarul de stat al Vaticanului a trecut în revistă poziția Sfântului Scaun față de sistemele totalitare din secolul al XX-lea, în timpul pontificatelor cuprinse între cel al papei Pius al XI-lea și cel al Sfântului Ioan Paul al II-lea. Acesta a reconstituit apariția regimurilor totalitare, „care promiteau realizarea unei utopii sociale în această lume”, alimentate de laicism, care „înlăturase religia din sfera publică, nu-L mai respecta pe Dumnezeu ca centru și autoritate supremă a istoriei și Îl înlocuia cu omul”.

„Ridicând clasa socială, rasa sau statul pe altar, în locul lui Dumnezeu”, își amintește cardinalul originar din Vicenza, aceste regimuri „și-au sacralizat propriile concepte ideologice și au dat naștere unor religii politice, cu propriile «liturghii», profeți, martiri și norme etice, care dizolvau persoana umană în colectivitatea atotcuprinzătoare”.

Ideologiile de inspirație pseudo-religioasă, precum comunismul și național-socialismul, subliniază el, „se aflau într-o contradicție ireconciliabilă cu creștinismul și au declanșat, încă de la început, un val de persecuții împotriva Bisericii Catolice”.

În încercarea de a-i proteja pe catolicii europeni care trăiau sub aceste regimuri, Pius al XI-lea a ales, inițial, „calea negocierii”: în Uniunea Sovietică, în relația cu Italia fascistă, prin Pactele de la Lateran, și cu Germania nazistă, prin Concordat. Relațiile au continuat numai cu Italia, însă au rămas fragile, având în vedere că partenerii erau „aserviți ideologiilor ostile creștinismului”. Prin urmare, în martie 1937, Pius al XI-lea a publicat trei enciclice care condamnau național-socialismul, comunismul și regimul liberal-socialist anticatolic din Mexic. În opinia cardinalului Parolin, pontiful a exprimat limpede ideea că „toate aceste devieri eretice proveneau din același materialism care, negându-L pe Dumnezeu, pretindea că aduce lumii o nouă mântuire prin mijloace revoluționare omenești”.

Succesorul său, Pius al XII-lea, a păstrat această perspectivă fundamentală. În prima sa enciclică, Summi Pontificatus, publicată la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, el a denunțat faptul că rădăcina ultimă a conflictului se afla „în îndepărtarea societății de doctrina lui Cristos, care odinioară dăduse Europei coeziune spirituală, în uitarea legii naturale și în respingerea unei norme universale de moralitate”.

De asemenea, a susținut că numai întoarcerea la Dumnezeu „și la ordinea întemeiată pe valorile creștine” putea readuce omenirea la adevărata pace, bazată pe dreptate și echitate.

După eșecul încercărilor de mediere pentru obținerea păcii între părțile aflate în război, papa Pacelli, amintește cardinalul Parolin, a inițiat „o diplomație a carității fără precedent”, venind în ajutorul celor persecutați și al persoanelor aflate în nevoie, „din toate categoriile sociale”.

Totodată, el a elaborat „o viziune programatică pentru perioada postbelică, menită să garanteze o pace dreaptă și durabilă, ancorată în inspirația creștină și întemeiată pe solidaritatea internațională, precum și pe respectarea demnității și a drepturilor naturale ale oamenilor și ale națiunilor, inclusiv ale celor mici și ale celor învinse”. Pius al XII-lea a condamnat crimele de nedescris comise în timpul conflictului, însă a făcut-o într-un mod care să nu provoace „persecuții și mai grave”.

Anticomunismul ferm al lui Pius al XII-lea, subliniază secretarul de stat, nu l-a împiedicat ca, după încheierea războiului, să încerce să ajungă la un acord cu „democrațiile populare”, pentru a alina suferințele catolicilor persecutați. Papa a încercat să negocieze cu Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, însă regimurile comuniste au fost cele care au întrerupt orice dialog. Printre evenimentele care au marcat această ruptură s-au numărat condamnarea cardinalului József Mindszenty în Ungaria și lansarea „Acțiunii Catolice” schismatice în Cehoslovacia. Aceste evoluții au condus la decretele de excomunicare emise între 1949 și 1951, prin care era condamnată orice colaborare cu ideologia comunistă. În același timp, pontiful și-a exprimat solidaritatea spirituală și concretă cu „Biserica Tăcerii”.

Ulterior, cardinalul Parolin a explicat că „noutatea «dialogului» cu țările Europei de Est, în climatul rigid al Războiului Rece, a reprezentat, fără îndoială, unul dintre aspectele cele mai complexe ale acțiunii diplomatice a Sfântului Scaun în timpul pontificatelor lui Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea”. Amândoi pontifii, dar mai ales papa Montini, au căutat calea dialogului și a destinderii, „având ca obiectiv prioritar asigurarea unor condiții mai bune pentru existența și activitatea Bisericii Catolice” în acea parte a Europei.

Această strategie pornea de la convingerea că regimurile politice comuniste aveau să dureze mult timp și că Biserica Catolică putea îndeplini rolul unei „forțe morale” autonome, independente de logica blocurilor politice.

Aceasta este politica definită drept „Ostpolitik a Vaticanului”, al cărei obiectiv prioritar „era, în primul rând, religios, nu politic, deși atingerea lui trebuia urmărită prin instrumentele tradiționale ale politicii și diplomației”.

Unul dintre principalii arhitecți ai acestui dialog a fost cardinalul Agostino Casaroli, confruntat cu dilema „de a rezista sau de a negocia”. În 1965, amintește secretarul de stat, Paul al VI-lea a declarat că „Sfântul Scaun se abține să ridice mai frecvent și mai vehement glasul legitim al protestului și al dezaprobării”, în apărarea Bisericii care suferă „în țările cu regim ateu și totalitar”, „pentru a nu provoca rele și mai mari”. În opinia cardinalului Parolin, politica orientală a Sfântului Scaun „a contribuit în mod semnificativ la destinderea relațiilor internaționale”. În pofida succeselor limitate, „această alegere a fost una corectă, potrivit aprecierii unanime a istoriografiei”.

În cele din urmă, cardinalul Parolin a vorbit despre Sfântul Ioan Paul al II-lea, papa asociat cu „căderea Zidului Berlinului”. Acesta nu a dispus suspendarea negocierilor cu țările Europei de Est, însă, fiind „convins de slăbiciunea regimurilor comuniste”, și-a concentrat energiile „asupra mobilizării conștiințelor creștine, asupra consolidării identității istorice și culturale a popoarelor europene, ancorată în creștinism, și asupra reînnoirii unității continentului, care trebuia să respire din nou cu ambii plămâni”. Scopul său nu era doar căderea comunismului, „ci mai degrabă reîncreștinarea popoarelor europene”. Această speranță a papei, a concluzionat secretarul de stat al Vaticanului, „a rămas însă neîmplinită”.

Traducere de pe Vatican News