Puține figuri din secolul al XX-lea au rămas atât de adânc întipărite în memoria credincioșilor precum Sfântul Padre Pio din Pietrelcina, călugărul capucin a cărui viață a fost străbătută de o extraordinară iubire pentru Dumnezeu, de o profundă devoțiune față de Sfânta Euharistie, de o neobosită slujire a sufletelor și de o participare tainică la suferințele lui Cristos. În existența sa se întâlnesc într-un mod impresionant rugăciunea și jertfa, tăcerea și mărturisirea, suferința și speranța, singurătatea și mulțimea pelerinilor care veneau la San Giovanni Rotondo pentru a-l întâlni, a se spovedi și a căuta un cuvânt de întărire.

Padre Pio nu a fost, însă, un om care să-și fi căutat faima, iar extraordinarele daruri mistice care i-au însoțit existența nu reprezintă centrul în jurul căruia trebuie înțeleasă viața sa; centrul a fost Cristos, iar în jurul Lui s-au desfășurat toate celelalte realități: vocația religioasă, preoția, Sfânta Liturghie, Spovada, rugăciunea, suferința și iubirea față de aproapele. Încă din tinerețe, Padre Pio a înțeles că preoția nu înseamnă numai o demnitate, ci mai ales o dăruire totală, o viață pusă la dispoziția lui Dumnezeu și a sufletelor.

La 25 mai 1887, în localitatea Pietrelcina, din provincia și dieceza Benevento, s-a născut Francesco Forgione, al patrulea copil al lui Grazio Forgione și al Mariei Giuseppa De Nunzio. A doua zi după naștere, copilul a fost botezat și a primit numele Francesco, nume sub care avea să înceapă drumul unei existențe care, încă din primii ani, avea să fie orientată în mod deosebit către Dumnezeu. Încă de la vârsta de cinci ani, Francesco a simțit în sufletul său chemarea către viața consacrată și a promis că se va dărui pentru totdeauna Domnului. Pentru un copil atât de mic, această dorință avea o intensitate cu totul aparte, fiind însoțită de o viață de rugăciune și de penitență și de experiențe spirituale pe care avea să le poarte în tăcere de-a lungul anilor.

În copilărie, Francesco a trecut și prin experiențe mistice neobișnuite, fiind confruntat cu ceea ce avea să înțeleagă drept atacuri ale diavolului, dar primind, în același timp, și mângâieri spirituale și experiențe pe care le va considera haruri cerești. Aceste realități, privite retrospectiv în lumina întregii sale vieți, se înscriu într-un drum spiritual care avea să fie caracterizat nu de căutarea fenomenelor extraordinare, ci de dorința de a-I aparține cu totul lui Dumnezeu. Familia Forgione era simplă și credincioasă, însă posibilitățile materiale erau limitate, iar pentru ca Francesco să poată studia și pentru a-și putea întreține familia, tatăl său, Grazio, a decis să emigreze peste ocean pentru a munci. În această perioadă, vocația tânărului se contura tot mai limpede: Francesco voia să devină călugăr capucin.

Un model important pentru el a fost Camillo da Sant’Elia a Pianisi, călugărul capucin cerșetor pe care îl întâlnea adesea în Pietrelcina și care îi oferea imaginea concretă a unui om consacrat lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Dorința lui Francesco nu a fost însă împlinită imediat, deoarece în noviciatul capucinilor nu existau locuri disponibile, iar rudele și prietenii au încercat să-l convingă să aleagă o altă familie religioasă. El a rămas însă statornic. În cele din urmă, la 6 ianuarie 1903, Francesco Forgione a intrat în noviciatul capucinilor din provincia religioasă Sant’Angelo-Foggia, la Morcone, în provincia Benevento. La 22 ianuarie, a îmbrăcat haina de novice și a primit numele de Pio, iar un an mai târziu a făcut profesiunea temporară a voturilor, pe care avea să o confirme definitiv la Sant’Elia a Pianisi, la 27 ianuarie 1907.

Viața religioasă a lui Pio nu a fost lipsită de încercări. Din cauza problemelor de sănătate, tânărul călugăr a fost nevoit de mai multe ori să părăsească mănăstirea și să întrerupă studiile, iar medicii i-au recomandat să se întoarcă la Pietrelcina, unde simptomele sale se diminuau. Boala avea să rămână una dintre marile încercări ale vieții sale, iar trupul fragil al tânărului călugăr avea să devină, de-a lungul anilor, locul unei suferințe tot mai profunde. Pentru Padre Pio, însă, suferința nu avea ultimul cuvânt. Ea putea fi unită cu rugăciunea și oferită lui Dumnezeu pentru binele sufletelor.

La 10 august 1910, tânărul capucin, în vârstă de numai douăzeci și trei de ani, a fost hirotonit preot de arhiepiscopul Paolo Schinosi, beneficiind de o dispensă a Sfântului Scaun. La scurt timp după hirotonire, Padre Pio a început să se ofere lui Dumnezeu pentru „sărmanii păcătoși și sufletele purgatoriului”, iar această dăruire avea să devină una dintre temele centrale ale spiritualității sale. În viața lui, preoția nu a fost separată niciodată de Cruce. El vedea în preot un om chemat să stea înaintea lui Dumnezeu pentru popor, să poarte în rugăciune durerile celor care îi sunt încredințați și să-i conducă pe păcătoși către milostivirea divină. În acest context se înscriu și primele experiențe legate de stigmate. La câteva săptămâni după această oferire de sine, au apărut primele semne vizibile ale stigmatelor, în special la una dintre mâini. Profund tulburat de ceea ce i se întâmpla, Padre Pio s-a rugat ca Dumnezeu să îndepărteze manifestarea vizibilă a acestui fenomen. Semnele exterioare au dispărut, însă durerea profundă a continuat, manifestându-se în anumite zile și împrejurări.

În timpul Primului Război Mondial, Padre Pio a trecut și prin experiența militară, începând serviciul la 6 noiembrie 1915. Starea sa de sănătate s-a agravat însă în mod repetat, astfel încât a trecut prin trei lungi perioade de convalescență, însoțite de episoade de boală și febră extrem de ridicată. La 16 martie 1918, a fost diagnosticat cu bronho-alveolită dublă, încheindu-se astfel experiența sa militară. 

Într-una dintre perioadele de convalescență, Padre Pio a ajuns la conventul din Foggia, însă căldura puternică îi agrava suferințele. La 28 iulie 1916, părintele Paolino da Casacalenda, guardianul conventului din San Giovanni Rotondo, l-a dus cu el în localitatea din Gargano, unde tânărul capucin a găsit un oarecare răgaz. La 4 septembrie 1916, a primit permisiunea de a se întoarce „provizoriu” la San Giovanni Rotondo. Avea să rămână acolo pentru tot restul vieții.

Între 5 și 7 august 1918, Padre Pio a trăit experiența mistică a transverberației, pe care a descris-o ca pe întâlnirea cu un personaj ceresc care i-a străpuns sufletul cu o lamă lungă de fier, ascuțită și înflăcărată. Câteva săptămâni mai târziu, la 20 septembrie 1918, în timp ce se afla în corul vechii biserici conventuale, i-a apărut un personaj misterios, asemănător celui pe care îl văzuse anterior, având mâinile, picioarele și coasta care sângerau.  După această experiență, și mâinile, picioarele și coasta lui Padre Pio au fost, potrivit mărturiei sale, străpunse și au început să sângereze. Astfel, stigmatele au devenit vizibile. Pentru Padre Pio, Crucea nu era însă un simbol exterior, ci realitatea centrală a existenței sale. El nu putea înțelege preoția fără Jertfa lui Cristos și nici iubirea pentru Cristos fără disponibilitatea de a participa, într-un mod tainic, la suferința Sa. De aceea, stigmatele nu trebuie despărțite de viața sa de rugăciune, de celebrarea Sfintei Liturghii, de Spovadă și de dorința constantă de a se oferi pentru suflete.

Vestea despre stigmate s-a răspândit începând din anul următor, iar la San Giovanni Rotondo au început să vină tot mai mulți pelerini. Între 1919 și 1920, Padre Pio a fost examinat, la porunca superiorilor, de trei medici importanți ai epocii: profesorii Romanelli și Bignami și doctorul Festa. Faima sa crescândă a fost însoțită și de controverse, suspiciuni și acuzații, iar au existat tentative de a-l transfera într-un alt convent. În mai 1931, Sfântul Oficiu i-a retras toate facultățile proprii ministerului sacerdotal, cu excepția posibilității de a celebra Sfânta Liturghie în privat, în capela internă a conventului. Pentru un preot a cărui viață era atât de profund legată de celebrarea Liturghiei și de slujirea sufletelor, această perioadă a reprezentat o încercare dureroasă. Totuși, Padre Pio a rămas în ascultare. La 14 iulie 1933, restricțiile au fost ridicate, iar el a putut reveni la activitatea sa obișnuită.

După revenirea la activitatea sacerdotală, Padre Pio și-a reluat misiunea cu aceeași intensitate, celebrând Sfânta Liturghie dimineața, petrecând apoi nenumărate ore în confesional și continuând să se roage până târziu în noapte. Ajungea să petreacă până la șaisprezece ore pe zi în confesional, ascultând păcatele, durerile, frământările și căderile celor care veneau la el. Pentru Padre Pio, Spovada nu era o simplă conversație între doi oameni, ci întâlnirea dintre sufletul păcătos și milostivirea lui Dumnezeu. El se considera un instrument al harului și un slujitor al lui Cristos, chemat să-i ajute pe oameni să rupă lanțurile păcatului și să se întoarcă la Dumnezeu. În confesional, nu căuta să cucerească oamenii prin cuvinte frumoase, ci să-i conducă spre adevăr, pocăință și împăcare cu Dumnezeu. Pentru mulți dintre cei care l-au întâlnit, spovada la Padre Pio a reprezentat începutul unei adevărate schimbări de viață.

În jurul anului 1940, în sufletul lui Padre Pio a început să prindă contur ideea unei opere menite să ofere alinare celor suferinzi: Casa Sollievo della Sofferenza, Casa Alinării Suferinței. Prima piatră a fost pusă la 16 mai 1947, iar în aceeași perioadă au început să se formeze și primele Grupuri de Rugăciune. Proiectul exprima în mod concret ceea ce Padre Pio trăise întreaga sa viață: iubirea față de Dumnezeu trebuie să se transforme în iubire față de om. Un creștin nu poate rămâne indiferent în fața durerii aproapelui, iar credința trebuie să devină milostivire, slujire și disponibilitate. La 5 mai 1956, Casa Sollievo della Sofferenza a fost inaugurată. Un an mai târziu, Padre Pio i-a cerut Papei ca administrarea spitalului să fie încredințată Congregației Terțului Ordin Franciscan.

La începutul lunii aprilie 1948, printre pelerinii care au venit la San Giovanni Rotondo s-a aflat un tânăr preot polonez pe nume Karol Wojtyła, care s-a spovedit la Padre Pio. Ani mai târziu, Karol Wojtyła avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea, iar întâlnirea dintre cei doi preoți a rămas una dintre cele mai cunoscute pagini ale istoriei spirituale legate de Padre Pio.

În anii care au urmat, numărul credincioșilor care participau la Liturghiile lui Padre Pio a crescut atât de mult, încât biserica conventului a devenit neîncăpătoare. În 1954, Padre Pio a început să celebreze Sfânta Liturghie în aer liber pentru ca mulțimea tot mai numeroasă să poată participa. În ianuarie 1955 au început lucrările pentru construirea unei noi biserici, mai mari, consacrată la 1 iulie 1959 de episcopul de Foggia – Paolo Carta. Padre Pio nu a putut fi prezent la consacrare, deoarece se afla internat în spital. În jurul lui se formase deja o adevărată familie spirituală de credincioși, iar Grupurile de Rugăciune începeau să se răspândească tot mai mult, ducând mai departe spiritualitatea sa centrată pe rugăciune, Euharistie, Cruce și caritate.

În 1960, noi acuzații au determinat o vizită apostolică la conventul din San Giovanni Rotondo și la Casa Sollievo della Sofferenza, vizita fiind încredințată monseniorului Carlo Maccari. Au fost impuse anumite restricții referitoare la celebrarea Sfintei Liturghii a lui Padre Pio și la participarea altor preoți și episcopi, însă aceste limitări aveau să fie anulate câteva luni mai târziu de noul Papă, Paul al VI-lea. Aceste încercări arată și o altă dimensiune importantă a sfințeniei lui Padre Pio: aceea a răbdării și a ascultării. Un om care se bucură de o extraordinară popularitate poate fi ispitit să se considere deasupra judecății oamenilor și chiar deasupra autorității Bisericii, însă Padre Pio a rămas călugăr și preot, supus superiorilor săi și Bisericii.

Începând din 1966, starea de sănătate a lui Padre Pio s-a agravat, iar el a primit permisiunea de a celebra Sfânta Liturghie stând pe scaun. În martie 1968, a fost nevoit să se deplaseze într-un scaun cu rotile. Trupul care purtase ani întregi stigmatele, care suportase boli, dureri și oboseală, devenea tot mai fragil, însă dorința sa de a rămâne aproape de altar nu se stingea. La ora cinci dimineața, în ziua de 22 septembrie 1968, Padre Pio a celebrat ultima sa Sfântă Liturghie. În timpul celebrării, a fost aproape de a-și pierde cunoștința din cauza unui colaps, iar după ce a fost dus în sacristie a repetat cu afecțiune și cu glas stins: „Fiii mei, fiii mei!” Mai târziu, la ora 18, a binecuvântat mulțimea adunată în biserică. Aceasta avea să fie ultima sa apariție în public.

În zorii zilei de 23 septembrie 1968, la ora 2:30, Padre Pio a murit. Pe buzele sale s-au repetat numele Isus și Maria. Astfel se încheia viața pământească a unui om care își consacrase întreaga existență lui Dumnezeu și care, încă din tinerețe, își dorise să fie un preot sfânt și o victimă oferită Domnului. În timpul examinării trupului său după moarte, s-a constatat că stigmatele dispăruseră fără să lase urme. Pentru cei care au privit întreaga sa existență în lumina credinței, acest moment a devenit imaginea unei misiuni ajunse la capăt: semnele care îi amintiseră în trup de Patima lui Cristos nu mai erau necesare, deoarece călătoria sa pământească se încheiase.

După moartea lui Padre Pio, devoțiunea credincioșilor față de el a continuat să crească, iar Biserica a început cercetarea oficială a vieții și virtuților sale. La 20 martie 1983, în Sanctuarul „Santa Maria delle Grazie” din San Giovanni Rotondo, a fost deschis oficial procesul  privind viața și virtuțile lui Francesco Forgione, Padre Pio, proces încheiat la 21 ianuarie 1990. La 12 februarie 1990, la Roma, în sala „San Lorenzo da Brindisi” a Curiei Generale a Fraților Minori Capucini, a fost deschis procesul de beatificare și canonizare. La 18 decembrie 1997, în sala Consistoriului din Vatican, în prezența Papei Ioan Paul al II-lea, a fost promulgat decretul privind eroicitatea virtuților lui Padre Pio, care a primit astfel titlul de Venerabil. La 2 mai 1999, în Piața Sfântul Petru, Papa Ioan Paul al II-lea l-a proclamat Fericit pe Padre Pio din Pietrelcina. Trei ani mai târziu, la 16 iunie 2002, în aceeași Piață Sfântul Petru, Ioan Paul al II-lea l-a proclamat Sfânt. Astfel, drumul lui Francesco Forgione, copilul din Pietrelcina care dorise încă de la cinci ani să-I aparțină lui Dumnezeu, se încheia prin recunoașterea oficială a sfințeniei sale de către Biserică.

Biroul de Presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea 

Andrei Alexa