Între 25 și 28 septembrie 2026, Papa Leon al XIV-lea efectuează o călătorie apostolică în Franța, întâlnindu-se cu autoritățile civile, cu tinerii, cu reprezentanții Bisericii și cu numeroși oameni implicați în viața socială și culturală. Vizita sa la Paris, la UNESCO, la Lourdes și la Metz se conturează ca un parcurs în care credința, cultura, arta, educația, memoria istorică, pacea și viitorul Europei se întâlnesc într-un singur mare dialog.

Călătoria apostolică a Papei Leon al XIV-lea în Franța se desfășoară într-un moment în care societatea europeană își pune întrebări profunde despre propria identitate, despre raportul dintre credință și rațiune, dintre tradiție și modernitate, dintre progresul tehnologic și demnitatea persoanei umane, dintre memoria trecutului și responsabilitatea față de viitor.  În acest context, vizita Pontifului la Paris, Lourdes și Metz nu este doar o succesiune de întâlniri și ceremonii. Ea poate fi înțeleasă ca un itinerar prin câteva dintre marile teme care privesc omul contemporan: cine suntem, de unde venim, ce ne unește, ce valori dorim să transmitem generațiilor viitoare și cum poate cultura să contribuie la construirea păcii. Una dintre dimensiunile deosebit de semnificative ale călătoriei este întâlnirea cu UNESCO, organizația internațională dedicată educației, științei și culturii. Sediul UNESCO devine astfel un loc simbolic în care credința poate intra în dialog cu lumea culturii, a științei și a educației, într-un spațiu în care umanitatea este chemată să reflecteze asupra propriei istorii și asupra viitorului său.

Potrivit lui Matteo Bruni, directorul Biroului de Presă al Sfântului Scaun, una dintre dimensiunile centrale ale vizitei este întâlnirea Papei cu societatea franceză în complexitatea ei: cu oamenii, cultura, istoria și credința acestei țări, dar și cu provocările pe care Franța le întâmpină în prezent. Este vorba despre o societate care se întreabă asupra sensului vieții, asupra viitorului omului, asupra relației dintre știință și progresul tehnologic, asupra inteligenței artificiale și asupra modului în care toate aceste transformări influențează persoana umană și comunitatea. În același timp, Franța rămâne o țară cu o extraordinară bogăție culturală și spirituală. Catedralele, bisericile, abațiile, operele de artă, literatura, muzica și patrimoniul creștin constituie o memorie vie a Europei. Ele nu sunt doar vestigii ale unei epoci apuse, ci mărturii ale unor generații care au căutat, prin frumusețe, să exprime ceva despre Dumnezeu, despre om și despre sensul existenței.

În acest context se înscrie și mărturia tinerilor parizieni implicați în comunitatea Pierre Vivantes din Saint-Denis. Numele comunității – „pietre vii” – este el însuși sugestiv. În tradiția creștină, Biserica nu este alcătuită doar din ziduri, coloane, vitralii și opere de artă, ci mai ales din oameni. Pietrele catedralei pot păstra memoria credinței unei comunități, însă credința devine cu adevărat vie atunci când este primită, redescoperită și transmisă de persoane concrete. Tinerii care se implică în această misiune încearcă tocmai să redescopere această legătură dintre patrimoniul creștin și viața spirituală. Pentru ei, arta sacră nu trebuie redusă la categoria obiectelor frumoase sau a monumentelor istorice. Ea poate deveni o poartă către întrebările profunde ale omului.

Un simbol deosebit de puternic al acestei perspective poate fi întâlnit în Catedrala din Saint-Denis. Lumina care pătrunde prin vitraliile catedralei și se revarsă asupra spațiului sacru amintește de vechea tradiție medievală a „metafizicii luminii”. În această concepție, lumina nu este doar un fenomen fizic, ci poate deveni o imagine a adevărului, a frumuseții și a prezenței divine. Nu este întâmplător că Parisul a fost numit ville lumière, „orașul luminii”. În contextul acestei călătorii papale, imaginea luminii poate căpăta și o profundă valoare spirituală: lumina care străbate piatra și sticla poate deveni o imagine a unei credințe care traversează timpul. Pentru Pierre-Alexis Le Marchand, voluntar al comunității Pierre Vivantes, vitraliile pot ajuta omul contemporan să „citească” istoria Bisericii. Prin ele se întâlnesc arta, arhitectura, Scriptura, viețile sfinților și memoria comunităților creștine care au construit și au transmis de-a lungul secolelor un anumit mod de a privi lumea.

Vitraliul nu este, în această perspectivă, un simplu ornament. El aparține spațiului bisericii, este legat de lumină și de funcția religioasă a edificiului. Povestește, dar în același timp creează un spațiu interior pentru reflecție. O imagine biblică, o scenă din viața unui sfânt sau chipul unui personaj reprezentat într-un vitraliu pot deveni puncte de pornire pentru întrebări profund personale: Ce caut eu? Ce înseamnă binele? Ce este adevărul? Ce înseamnă sacrificiul? Ce înseamnă speranța? Ce loc are Dumnezeu în viața mea?

Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale experienței Pierre Vivantes este tocmai refuzul de a transforma întâlnirea cu arta într-o simplă lecție de istorie. Vizitele organizate de voluntari nu urmăresc numai să ofere informații despre stiluri arhitecturale, date istorice sau tehnici artistice. Ele pornesc de la persoana care privește. Într-o asemenea abordare, omul nu este un simplu spectator al unei opere de artă. El este invitat să intre într-un dialog cu ceea ce vede și, mai ales, cu propriile întrebări. Spiritualitatea ignațiană, aflată la rădăcina acestei sensibilități, acordă un rol important imaginii și imaginației. Experiența credinței nu este doar intelectuală. Ea implică și afectivitatea, memoria, sensibilitatea, capacitatea de a contempla și de a lăsa o imagine să vorbească inimii.

De aceea, întâlnirea cu o operă de artă sacră poate deveni o experiență profund personală. Un tablou despre un sfânt poate vorbi despre suferință unui om care trece printr-o încercare. O scenă evanghelică poate trezi întrebări despre iertare. O imagine a Crucii poate deveni pentru cineva o meditație asupra sacrificiului și a iubirii. Un vitraliu care reprezintă Învierea poate deschide o reflecție asupra speranței. 

Un alt principiu important prezentat de Pierre-Alexis este acela de a începe nu de la opera de artă, ci de la persoana care o privește. Fiecare om vine cu propria sa poveste. Cu bucurii și dezamăgiri, cu întrebări, cu răni, cu speranțe, cu experiențe familiale și cu un anumit parcurs interior. De aceea, un dialog autentic despre credință poate începe uneori nu printr-o explicație teologică, ci printr-o întrebare simplă: „Ce vezi?” sau „Ce simți privind această imagine?”. De aici se poate construi un drum. Povestea personală a unui om poate întâlni povestea unui sfânt. Povestea unui sfânt poate conduce către povestea lui Cristos. Iar povestea lui Cristos deschide perspectiva asupra istoriei mântuirii și asupra relației dintre Dumnezeu și omenire. Este o formă de evanghelizare care începe prin ascultare. Într-o epocă în care oamenii sunt adesea bombardați cu informații, imagini și opinii, capacitatea de a asculta cu adevărat devine ea însăși o formă de mărturie. Credința nu se transmite numai prin cuvinte, ci și prin disponibilitatea de a-l întâlni pe celălalt acolo unde se află.

Un alt aspect important al vizitei Papei Leon al XIV-lea în Franța îl reprezintă întâlnirea cu tinerii. În Biserica din Franța se întâlnesc astăzi realități diferite. Există familii catolice care au transmis credința de-a lungul mai multor generații, dar există și tineri care redescoperă credința după o perioadă de îndepărtare sau persoane care ajung pentru prima dată la credință. Această diversitate nu trebuie privită doar ca o diferență între grupuri. Ea poate deveni un spațiu al întâlnirii. Tânărul care descoperă pentru prima dată credința poate aduce întrebări noi. Familia care a păstrat credința generație după generație poate aduce memoria unei tradiții. Cel care revine la Biserică poate aduce experiența unei căutări personale. În jurul lui Cristos, aceste experiențe diferite pot deveni parte din aceeași comunitate. Aceasta este și dorința exprimată de Pierre-Alexis în perspectiva întâlnirii cu Papa: ca Pontiful să vorbească despre unitate și, mai ales, despre fundamentul acestei unități.

Vizita Papei Leon al XIV-lea la UNESCO constituie una dintre dimensiunile centrale ale călătoriei. Matteo Bruni a descris UNESCO drept un loc în care „umanitatea reflectă asupra ei însăși, asupra istoriei sale, asupra viitorului său”. Această formulare deschide o perspectivă amplă asupra întâlnirii dintre Biserică și lumea culturii. Educația, știința și cultura nu sunt realități străine de preocuparea creștină. Dimpotrivă, ele privesc direct întrebarea fundamentală despre om: ce fel de persoană vrem să formăm și ce fel de societate dorim să construim? Într-o perioadă în care inteligența artificială și noile tehnologii modifică rapid modul în care oamenii muncesc, comunică și accesează informația, întrebarea despre progres nu poate fi separată de întrebarea despre demnitatea umană. Tehnologia poate extinde posibilitățile omului, însă cultura este cea care îl ajută să se întrebe ce merită făcut și în ce scop. Știința poate explica multe despre univers, despre viață și despre materie, însă omul continuă să își pună întrebări despre sens, responsabilitate, bine, frumusețe și speranță.

În cadrul vizitei la UNESCO, arta și educația vor avea un rol important ca mijloace de promovare a păcii. Această perspectivă este deosebit de relevantă pentru Europa, un continent a cărui istorie este marcată atât de o extraordinară bogăție culturală, cât și de conflicte și diviziuni. Educația îi poate învăța pe oameni să cunoască istoria. Cultura îi poate ajuta să înțeleagă diferențele. Arta poate crea spații în care oamenii se întâlnesc dincolo de barierele limbii, ale originii sau ale experiențelor personale. O catedrală, o operă muzicală, un tablou sau o operă literară pot fi înțelese de oameni diferiți, chiar atunci când provin din contexte culturale distincte. Frumusețea are capacitatea de a crea un limbaj comun.

Vizita Papei nu se limitează însă la cultură și artă. Un alt aspect subliniat de Matteo Bruni este întâlnirea cu o Biserică franceză implicată în slujirea celor mai vulnerabili și a celor săraci. Această dimensiune este esențială pentru înțelegerea misiunii Bisericii. Cultura creștină nu poate fi separată de caritate. Catedralele și operele de artă pot mărturisi frumusețea credinței, însă această credință este chemată să devină concretă în grija față de persoana aflată în nevoie. În acest sens, patrimoniul material al Bisericii și patrimoniul ei spiritual se întâlnesc: frumusețea îl poate conduce pe om către Dumnezeu, iar întâlnirea cu Dumnezeu îl poate conduce către aproapele.

O altă etapă importantă a călătoriei va fi Lourdes. Locul este legat de memoria aparițiilor mariane și, de-a lungul timpului, a devenit un spațiu de rugăciune, de pelerinaj și de întâlnire pentru oameni veniți din numeroase țări. Prezența Papei la Lourdes se înscrie astfel într-o dimensiune profund spirituală a călătoriei: după întâlnirea cu lumea culturii și a educației, după întâlnirea cu tinerii și cu societatea franceză, pelerinajul la Lourdes readuce în centru rugăciunea și încrederea în Dumnezeu.

Ultima mare etapă a călătoriei îl va conduce pe Papa Leon al XIV-lea la Metz, oraș situat în apropierea granițelor europene. Aici, tema Europei va deveni centrală: trecutul și viitorul continentului, unitatea, diversitatea, pacea și deschiderea către alte culturi. Care sunt rădăcinile care pot permite Europei să rămână unită într-o epocă a diversității și a transformărilor rapide? Europa nu este doar o construcție politică sau economică. Ea este și o realitate istorică și culturală formată de întâlnirea mai multor tradiții, limbi, popoare și experiențe. Creștinismul a avut un rol profund în această istorie, contribuind la formarea culturii europene, a instituțiilor educaționale, a artei, a literaturii și a unei anumite înțelegeri a demnității persoanei. A vorbi despre rădăcini nu înseamnă însă întoarcerea nostalgică spre trecut, ci poate însemna asumarea responsabilității pentru viitor.

Călătoria apostolică a Papei Leon al XIV-lea în Franța poate fi privită, în ansamblul ei, ca un drum între memorie și viitor. La Paris, cultura și istoria întâlnesc întrebările lumii contemporane. La UNESCO, educația, știința și arta devin spații de reflecție asupra omului. La întâlnirea cu tinerii, Biserica este chemată să asculte întrebările unei generații care caută sens și autenticitate. La Lourdes, rugăciunea și speranța readuc în centru dimensiunea spirituală a existenței. La Metz, întrebarea despre Europa se leagă de pace, unitate, diversitate și viitor. În toate aceste momente revine aceeași întrebare fundamentală: ce anume îl unește pe om?

Pentru credința creștină, răspunsul nu se află doar într-o idee sau într-un sistem de valori, ci într-o Persoană: Cristos. De aici poate începe și un dialog cu lumea contemporană. Nu prin impunere, ci prin mărturie. Nu prin renunțarea la adevărul credinței, dar nici prin refuzul dialogului cu cultura. Nu prin separarea oamenilor în categorii, ci prin întâlnire.

Poate că tocmai imaginea luminii din Catedrala Saint-Denis oferă una dintre cele mai sugestive chei de lectură pentru întreaga călătorie. Lumina pătrunde prin vitralii, atinge piatra, se schimbă pe măsură ce traversează spațiul și face vizibile formele și culorile. Ea nu distruge ceea ce întâlnește, ci îl luminează. În mod asemănător, credința poate fi chemată să lumineze cultura, istoria și existența umană fără să le anuleze bogăția și diversitatea. Iar cultura, la rândul ei, poate deveni un loc în care omul redescoperă întrebările esențiale despre propria existență.

Pentru tinerii care se vor întâlni cu Papa Leon al XIV-lea la Paris, această experiență poate deveni mai mult decât un eveniment de amploare. Poate fi un moment de întâlnire, de ascultare și de redescoperire. Pentru Biserică, întâlnirea cu generațiile tinere este o invitație de a continua să transmită credința într-un limbaj capabil să vorbească inimii omului contemporan. Pentru Europa, întrebarea rămâne una profund actuală: cum poate transforma memoria trecutului într-o responsabilitate pentru viitor? Iar pentru fiecare om, indiferent de vârstă sau de parcursul său spiritual, rămâne posibilitatea unei întrebări simple: ce lumină caut și care este fundamentul pe care îmi construiesc viața?

În centrul acestei călătorii, răspunsul propus de mărturia tinerilor francezi este unul limpede: unitatea își găsește fundamentul în Cristos.

Totul pornește de aici.

 

Biroul de presă al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea
Andrei Alexa