Papa Leon al XIV-lea la Audiența Generală din 19 august 2026: „Muzica este parte a acțiunii liturgice și nu o simplă ornamentare a celebrării.”

Documentele Conciliului Vatican al II-lea II. Constituția Sacrosanctum Concilium 6. Muzica sacră

Dragi frați și surori,

Capitolul al VI-lea al Constituției Sacrosanctum Concilium (SC) a Conciliului Vatican al II-lea este dedicat muzicii sacre. Acesta afirmă: „Tradiția muzicală a Bisericii constituie un tezaur de neprețuit, care se distinge între celelalte expresii ale artei, mai ales prin faptul că muzica sacră, unită cu textul, este parte necesară și integrantă a liturgiei solemne” (SC, 112) și precizează: „Muzica sacră va fi cu atât mai sfântă cu cât va fi mai strâns unită cu acțiunea liturgică, fie dând rugăciunii o expresie mai plăcută, fie favorizând unanimitatea, fie conferind o mai mare solemnitate riturilor sacre” (ibid.).

Găsim aici nucleul învățăturii conciliare, care confirmă și aprofundează funcția ministerială a muzicii în liturgie, pusă deja în lumină de Sfântul Pius al X-lea în Motu Proprio Inter sollicitudines (22 noiembrie 1903). Muzica este, într-adevăr, parte a acțiunii liturgice și nu o simplă ornamentare a celebrării. În liturgie, a cânta și a interpreta la un instrument înseamnă a te ruga, armonizându-ți propria inimă cu aceea a surorilor și fraților și cu Dumnezeu, prin participarea activă la misterul celebrat. În mod deosebit, muzica exprimă dimensiunea afectivă a rugăciunii, așa cum afirmă Sfântul Augustin: Cantare amantis est, adică „a cânta este propriu celui care iubește” (Sermo 336, 1). Acest lucru este foarte important, deoarece ajută la deschiderea inimii față de lucrarea harului lui Dumnezeu și la lăsarea ei să fie modelată de acesta.

Cântul favorizează, de asemenea, comuniunea. Prin armonia vocilor, el contribuie la unirea sufletelor, depășind diferențele dintre persoane și reunindu-i pe toți în lauda adusă lui Dumnezeu. Astfel, el devine o epifanie a Bisericii, o manifestare sensibilă a comuniunii care aparține însăși naturii sale.

Din profunda valoare teologică a cântului sacru, ca parte integrantă a acțiunii liturgice, decurg câteva exigențe. Prima dintre ele este aceea că, dincolo de mode sau de sensibilitățile particulare ale autorilor, acesta trebuie să răspundă, la toate nivelurile, exigențelor proprii momentului celebrativ. În plus, forma sa, mai ales în dimensiunea melodică, trebuie să fie în același timp nobilă și simplă, de înaltă calitate muzicală și ușor de interpretat, mai ales atunci când este destinată să fie cântată de întreaga adunare (cf. SC, 121).

Din același motiv, Conciliul recomandă ca și textele să fie potrivite, profunde și, în același timp, ușor de înțeles, inspirate în principal din Sfânta Scriptură, din cărțile liturgice și din Tradiția spirituală a Bisericii. Asupra acestui aspect trebuie să se vegheze cu atenție, pentru ca dinamica exprimată în vechiul principiu lex orandi, lex credendi – adică legea rugăciunii este și legea credinței – să rămână vie și să se dezvolte.

Sacrosanctum Concilium acordă un spațiu amplu temei participării active a credincioșilor (cf. nr. 114). Aceasta „trebuie înțeleasă […] pornind de la o conștiință tot mai profundă a misterului care este celebrat și a raportului său cu existența de fiecare zi” (Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Sacramentum caritatis, 52), într-un „spirit de convertire continuă, care trebuie să caracterizeze viața tuturor credincioșilor” (ibid., 55). În ceea ce privește modul concret în care aceasta poate fi realizată prin rolul specific al muzicii sacre, Constituția oferă un răspuns limpede: „Să fie cultivate aclamațiile credincioșilor, răspunsurile, cântarea psalmilor, antifonele și cântările”, precum și „tăcerea sacră” (SC, 30), îndemnând pe fiecare, fie slujitor, fie credincios, să îndeplinească „tot și numai ceea ce, potrivit naturii ritului și normelor liturgice, îi revine” (SC, 28), într-un echilibru armonios între diferitele slujiri, intervenții și momente de tăcere.

Conciliul acordă, de asemenea, o mare valoare cântului gregorian, fără a exclude însă din celebrare alte genuri de muzică sacră. O atenție deosebită este rezervată și orgii (cf. SC, 120), în timp ce folosirea altor instrumente este admisă „cu condiția să fie potrivite pentru uzul sacru sau să poată fi adaptate acestuia, să corespundă demnității templului și să favorizeze cu adevărat edificarea credincioșilor” (SC, 120).

O temă dragă reformei conciliare este aceea a înculturării, inclusiv în domeniul muzicii sacre. Se subliniază, în special în raport cu tradițiile muzicale ale diferitelor culturi, importanța de a le lua în considerare cu seriozitate, ca parte a vieții religioase și sociale a oamenilor. De aceea se recomandă, pe de o parte, promovarea unei autentice „educații a simțului religios” (SC, 119), iar pe de altă parte, „pe cât este posibil […], promovarea muzicii tradiționale a acelor popoare, atât în școli, cât și în acțiunile sacre” (ibid.).

În contextul liturgic este recunoscut un rol deosebit schola cantorum-ului, instrument pastoral a cărui promovare este recomandată, având misiunea „de a asigura executarea corectă a părților care îi sunt proprii, potrivit diferitelor genuri de cântări, și de a favoriza participarea activă a credincioșilor la cânt” (Sf. Congregație a Riturilor, Instrucțiunea Musicam sacram, 19).

În acest scop, compozitorul de muzică sacră este chemat să cunoască și să păstreze patrimoniul muzical al Bisericii, lăsându-se inspirat de acesta pentru a da naștere unor noi compoziții în slujba liturgiei, cu respect față de sensibilitatea contemporană și de diferitele tradiții culturale, astfel încât să „purifice cultul de neglijențe stilistice, de forme neîngrijite de exprimare, de muzici și texte mediocre și puțin potrivite măreției actului celebrat, pentru a asigura muzicii liturgice demnitatea și noblețea formelor” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Chirograf despre muzica sacră, 22 noiembrie 2003, 3).

Din toate aceste motive, Părinții conciliari recomandă promovarea formării și practicii muzicii sacre „în seminarii, în noviciatele călugărilor și călugărițelor, în casele de studii, precum și în celelalte institute și școli catolice” (SC, 115), precum și asigurarea unei solide formări liturgice pentru muzicieni și cântăreți (cf. ibid.).

Dragi frați și surori, Părinții Bisericii au acordat o mare prețuire cântului liturgic, simbol al comuniunii ecleziale. De aceea putem încheia cu aceste frumoase cuvinte ale Sfântului Ignațiu din Antiohia:

„Voi, unul câte unul, alcătuiți un cor, pentru ca, în armonie desăvârșită și luând tonul lui Dumnezeu în unitate, să cântați într-un singur glas, prin Isus Cristos, Tatălui, astfel încât El să vă asculte și, prin faptele bune pe care le săvârșiți, să recunoască faptul că sunteți mădulare ale Fiului Său.” (Scrisoarea către Efeseni, 4, 2)