„Vor schimba săbiile în fiare de plug și sulițele lor în seceri” (Isaia 2,4)

 

Dragi frați și surori, 

Domnul nostru Isus Cristos a venit în lume pentru ca noi să avem viață și să o avem din belșug (cf. Ioan 10,10). Acest dar se află în centrul misiunii noastre de ucenici și al vocației noastre comune de a construi o civilizație a iubirii. În timp ce sărbătorim această Zi mondială de rugăciune pentru îngrijirea creației, suntem chemați încă o dată să contemplăm darul vieții și să avem la inimă pământul care o susține, aducând astfel laudă concretă Creatorului nostru.

În prezent, suntem martori ai diverselor crize și ai atâtor suferințe umane. În același timp, se pare că distrugerea echilibrului armonios al creației se accelerează. Aceste fenomene nu sunt separate; ele constituie o unică invocare a vindecării și a păcii care se înalță dintr-o lume rănită.

Dumnezeul vieții, care s-a revelat în Isus Cristos, oferă o pace pe care lumea nu o poate da: „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă” (Ioan 14,27). Aceasta nu este nici superficială, nici trecătoare; izvorăște din iubirea veșnică a lui Cristos și din grija Sa pentru fiecare persoană umană.

Și totuși, această promisiune de pace se află în contrast evident cu realitățile pe care le vedem în diverse părți ale lumii. Profetul Isaia a vorbit despre un timp în care națiunile „își vor schimba săbiile în pluguri” (Isaia 2,4), transformând ceea ce distruge viața în ceva care o susține. Astăzi, însă, vedem prea des că se întâmplă exact contrariul, în timp ce eforturile continuă să fie orientate spre violență și război.

Războiul produce răni care depășesc cu mult câmpul de luptă. Face victime, destramă familii și obligă milioane de oameni să-și părăsească casele, alimentând frica, nedreptatea și diviziunea (cf. Conc. Ecum. Vat. II, constituția pastorală Gaudium et spes, 77-82); lasă în urmă o distrugere socială și ecologică care durează generații întregi. De asemenea, interacțiunea dintre conflictele armate și degradarea mediului creează adesea un cerc vicios care distruge ecosistemele, contaminează resurse esențiale precum aerul și apa și subminează securitatea alimentară. Acest lucru alimentează sărăcia, inegalitatea și noi tensiuni sociale, care pot contribui, la rândul lor, la apariția unor noi conflicte.

Mai mult decât atât, războiul provoacă răni care afectează întregul țesut vital, lovind nu doar persoanele și comunitățile, ci și rețeaua lor mai largă de relații cu întreaga familie umană, precum și armonia lor cu creația. El dezvăluie un eșec profund în a trăi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în a respecta viața și în a avea grijă de pământul care ne-a fost încredințat. Nu este doar un eșec politic, ci și unul moral și spiritual. Înrădăcinat în dorințe distorsionate și într-o folosire greșită a libertății și a puterii umane, războiul se ridică ca o contra-mărturie a Evangheliei păcii.

Crizele menționate necesită, pe lângă responsabilitate, și o schimbare a inimii, care să se concretizeze într-o fidelitate mai profundă față de Dumnezeu, în iubire reciprocă și în respect pentru darul creației. De fapt, dizarmoniile pe care le vedem în lume, precum violența, nedreptatea și degradarea ecologică, nu sunt pur și simplu rezultatul unor sisteme sau structuri imperfecte; ele „sunt legate de acel dezechilibru mai profund care este înrădăcinat în inima omului” (ibid., 10). De fapt, inima omului este locul în care se duc cele mai profunde lupte și în care se revelează starea noastră decăzută. Ea, pe lângă faptul că este sediul emoțiilor, este centrul persoanei, în care converg rațiunea, dorința, voința și conștiința. Acolo ne luptăm cu dorințele contradictorii care ne locuiesc: iubirea și indiferența, adevărul și iluzia, dreptatea și nedreptatea (cf. Iacob 1,14-15).

Rănile războiului și degradarea pământului sunt, așadar, strâns legate de starea inimii omenești. Conflictele care chinuie omenirea sunt, în multe privințe, o expresie exterioară a contradicțiilor și diviziunilor interioare. Când inima este rătăcită, relațiile au de suferit, iar structurile pe care le construim încep să reflecte această dezordine.

Papa Benedict al XVI-lea ne-a amintit că „deșerturile exterioare se înmulțesc în lume pentru că au devenit atât de vaste deșerturile interioare” (Omilie pentru Începutul slujirii petrine, 24 aprilie 2005). Acest fapt ne îndeamnă să recunoaștem că, într-un anume fel, ceea ce s-a rupt în jurul nostru este rupt și înăuntrul nostru. Din acest motiv, ca să construim o societate pașnică, nu trebuie să reformăm doar structurile, dar trebuie să reînnoim inimile noastre. Cauzele cele mai radicale de conflict și exploatarea creației sunt consecințe ale unei crize etice și culturale care include pierderea simțului limitei, dorința de dominare, căutarea profitului imediat și incapacitatea de a recunoaște demnitatea pe care Dumnezeu a dăruit-o oricărei persoane.

Chemarea profetică de „a schimba săbiile în fiare de plug” (cf. Isaia 2,4) nu este, așadar, doar un vis pentru națiuni, ci un apel adresat oricărei persoane. Ne îndeamnă să transformăm ceea ce este rău în viață. Cu toate acestea, o astfel de schimbare nu poate fi realizată numai printr-o schimbare exterioară. Ea cere, în conlucrare cu harul lui Dumnezeu, o convertire mai profundă, atât personală cât și comunitară: o întoarcere la Domnul care va readuce ordine în dorințele noastre, va vindeca rănile noastre și ne va ajuta să creștem în virtute.

Fără această transformare interioară, pacea rămâne fragilă și de scurtă durată. Dar acolo unde inimile se reînnoiesc, încep să se deschidă noi posibilități. Ceea ce a fost folosit pentru distrugere poate fi reorientat către viață pentru îngrijirea celor săraci, hrănirea celor înfometați și salvgardarea creației. Aceasta este calea unei autentice convertiri ecologice în care efectele întâlnirii cu Isus Cristos se arată în mod evident în relația cu lumea înconjurătoare (cf. Francisc, scrisoarea enciclică Laudato si, nr. 217). Pacea, așadar, începe în inimă și se răsfrânge în exterior în relațiile noastre, în comunități și, mai amplu, în lume.

Cu toate că provocările care ne așteaptă sunt enorme, Domnul nu ne lasă fără mijloacele de vindecare și transformare. În locul armelor de război, Dumnezeul păcii ne dăruiește tăria de a vindeca, a reconcilia și a construi civilizația iubirii. În acest fel, suntem chemați să tutelăm numeroasele „ecosisteme” care ne-au fost încredințate: al creației, al relațiilor umane și al inimii omului.

Să ne imaginăm o lume în care energiile folosite actualmente în război ar fi destinate dezvoltării umane integrale, ieșirii din sărăcie, apărării demnității umane și împăcării între popoarele despărțite. O viziune de acest fel oglindește credința în venirea Împărăției lui Dumnezeu.

Adevăratele instrumente de construcție a păcii nu sunt armele de distrugere, ci mai degrabă adevărul, dialogul, răbdarea, bunătate, dreptatea, milostivirea, înțelegerea, îngrijirea și iubirea. Acestea izvorăsc din inimi plăsmuite de Evanghelie și susținute de harul lui Dumnezeu. Numai aceste calități au puterea de a transforma oamenii, de a reînnoi comunitățile și de a vindeca rănile omenirii noastre.

Dragi frați și surori, drumul pe care-l avem în față este clar, chiar dacă nu este ușor. Suntem chemați să lăsăm ca inimile noastre să fie reînnoite pentru ca să putem căuta pacea și să avem grijă de creație. Scriptura ne recomandă să păzim inimile noastre pentru că de acolo provine tot ceea ce facem (cf. Proverbe 4,23).

Dacă ne asumăm această îndatorire cu smerenie și credință, vom deveni colaboratori în lucrarea de reînnoire a lui Dumnezeu. Vom trece, încet dar fără întoarcere, de la deșert la grădină, de la dezbinare la comuniune și de la violență la pace.

Domnul să ne dea curajul de a parcurge această cale pentru ca în acest timp ”săbiile” să fie realmente „schimbate în fiare de plug”, promisiunea Evangheliei să se înrădăcineze mai adânc în lumea de astăzi și pacea lui Cristos să domnească în toată creația.

 

Din Vatican, 

15 august 2026, 

Înălțarea cu trupul și sufletul la cer a Fericitei Fecioare Maria 

Leon pp. XIV

Sursa: www.vaticannews.va

Foto: © Vatican Media