„A fost o îmbrățișare care mi-a dat alinare. Ca atunci când ești obosit și cineva te cuprinde în brațe, iar povara pe care o porți dispare pentru o clipă. A fost un moment de odihnă pentru suflet.”: așa își amintește Carmina Santamaría Tejada întâlnirea cu Papa Leon al XIV-lea, petrecută în urmă cu aproape două luni, pe Stadionul Olimpic din Barcelona. Pentru tânăra profesoară spaniolă, acel moment nu a fost doar o întâlnire cu Succesorul Sfântului Petru, ci confirmarea că povestea durerii sale putea deveni un izvor de speranță pentru alți tineri.

La doar 35 de ani, Carmina a ales să vorbească public despre un subiect despre care mulți încă se tem să vorbească: sănătatea mintală. În fața Papei și a miilor de tineri prezenți la întâlnire, ea și-a deschis sufletul și a mărturisit că depresia, începută încă din adolescență, a împins-o până la tentativa de sinucidere.

Astăzi vorbește cu seninătate despre acea perioadă, însă nu uită cât de adâncă poate fi suferința. „Ajungi să crezi că valorezi mai puțin decât o piatră de lângă tine și uiți complet de tine însuți. Mintea începe să-ți joace feste. Îți spune că nu ești suficient de bun, că îi încurci pe ceilalți, că nu ai nicio valoare.”

Pandemia a accentuat o rană pe care nu o vindecase niciodată pe deplin. Încerca să împace studiile universitare cu un loc de muncă solicitant, iar epuizarea fizică și psihică a făcut ca întunericul să devină tot mai apăsător: „Continui să muncești, să te străduiești, până când ajungi complet epuizat. Și atunci mintea începe să te saboteze. Ajungi să te întrebi cum ai putut să cazi atât de jos.”

Privind în urmă, Carmina spune că Dumnezeu nu a încetat niciodată să fie prezent în viața ei, chiar dacă ea nu reușea să-I simtă apropierea. „Pentru mine, mâna lui Dumnezeu era deja acolo înainte de acel gest disperat. Am rezistat atât de mult… și nu doar datorită terapiei, care m-a ajutat enorm.”

În perioada pandemiei, fiecare după-amiază avea aceeași destinație: biserica: „Aveam o întâlnire cu Domnul la Sfânta Liturghie. Stăteam aproape tot timpul și plângeam, pentru că nu mai puteam. Dar, înainte să plec, Îi spuneam: «Doamne, ne vedem mâine. Mă voi întoarce și voi mai rezista încă o zi». Și astfel am continuat.”

Alături de credință, muzica a devenit un adevărat refugiu. Profesoară de limba engleză și muzică și dirijoare a corului Sent la Creu, Carmina spune că fiecare cântec era o rugăciune: „În zilele în care eram copleșită, luam chitara și cântam cântece dedicate Maicii Domnului sau cântece creștine. Când terminam, eram mult mai liniștită. Muzica a fost un balsam pentru sufletul meu.”

Experiența personală a făcut-o să privească altfel lumea adolescenților și tinerilor pe care îi întâlnește în fiecare zi la școală. Dincolo de telefoane, rețele sociale și sute de contacte, vede o generație care suferă adesea în tăcere: „Suntem foarte conectați, dar foarte superficial. Altădată aveai câțiva prieteni adevărați. Astăzi poți avea sute de prieteni online și, totuși, să fii singur. Când doare, nu știi cui să-i vorbești. Îți este teamă că vei fi judecat sau că cineva va râde de tine.”

De aceea, spune ea, depresia rămâne ascunsă mult timp: „Nimeni din jurul meu nu știa că sufeream. Eu zâmbeam mereu. Zâmbetul poate deveni un zid. Oamenii văd că zâmbești și cred că totul este în regulă.”

Carmina mărturisește îngrijorarea pentru adolescenții de astăzi, elevii săi. Observă presiunea continuă de a fi perfecți, apreciați și populari, într-o cultură care vorbește mult despre succes, dar prea puțin despre fragilitate: „Văd multă suferință tăcută. Tinerii simt că trebuie să fie frumoși, perfecți, interesanți, mereu la modă. Încercăm să-i învățăm cât de important este să ai o inimă sănătoasă, o minte sănătoasă și o viață sănătoasă.”

În dialogul cu tinerii de la Barcelona, Papa Leon al XIV-lea i-a îndemnat să nu fugă de neliniștile din inimă, ci să le privească în lumina lui Dumnezeu, amintindu-le că lumea oferă adesea „anestezice pentru conștiință”, în timp ce Cristos redă mereu speranța și viața. Mesajul Sfântului Părinte a confirmat ceea ce Carmina descoperise deja în propria experiență: durerea nu trebuie ascunsă, iar credința nu înlocuiește ajutorul de specialitate, ci îl însoțește și îl luminează.

Astăzi, tânăra profesoară spaniolă vorbește despre depresie fără teamă, pentru ca nimeni să nu ajungă să creadă că este singur sau fără valoare. „Am cerut ajutor prea târziu”, spune ea cu sinceritate.

De aceea, mesajul ei pentru tineri este: să nu ascundă ceea ce trăiesc, să aibă curajul de a cere ajutor și să nu uite că valoarea unei persoane nu este dată de performanțe, de popularitate sau de imaginea pe care o afișează în fața lumii.

Povestea Carminei este, în cele din urmă, o mărturie despre faptul că lumina poate răsări chiar și după cea mai întunecată noapte. Uneori începe cu o conversație, alteori cu o rugăciune, cu un terapeut, cu un prieten care știe să asculte sau cu o îmbrățișare primită la momentul potrivit. Pentru ea, acea îmbrățișare a venit din partea Papei Leon al XIV-lea. Pentru mulți alți tineri, ea poate începe cu un singur pas: curajul de a spune „am nevoie de ajutor”.

Vatican Media – Biroul de Presă EGCO