„Avem cu toții un port salvator în Dumnezeu și orice comunitate creștină este chemată să fie pe pământ o răsfrângere a acestuia”: a spus Papa Leon al XIV-lea la omilia Sfintei Liturghii celebrată în aer liber sâmbătă, 4 iulie a.c., la Lampedusa, cu ocazia vizitei sale pastorale de o zi pe cunoscuta și mult vizata insulă italiană din Marea Mediterană.
La finalul vizitei sale pastorale de o zi la Lampedusa, Papa Leon al XIV-lea a celebrat Sfânta Liturghie în aer liber, pe terenul de sport „Arena” din Localitatea Salina. Leon al XIV-lea a ajuns la Lampedusa cu câteva minute înainte de ora 9.00. Vizita la cimitir, pentru un omagiu de rugăciune și de flori, întâlnirea cu mai mulți migranți, și ceremonia de dedicare a docului Favaloro papei Francisc, care a venit aici în 2013, au precedat Sfânta Liturghie, care a început la ora 10.30. După celebrarea euharistică, papa a salutat autoritățile, copiii bolnavi și voluntarii, apoi s-a întors cu avionul la Roma.
Vă oferim aici în traducerea noastră de lucru omilia papei de la Sfânta Liturghie celebrată sâmbătă, 4 iulie 2026, pe terenul de sport „Arena” din Localitatea Salina, pe insula italiană Lampedusa:
Dragi frați și surori, Dumnezeu ne iubește întotdeauna cel dintâi. Frumusețea mării, a acestei insule și a chipurilor voastre este o răsfrângere a inițiativei sale gratuite: iubirea ne precedă, ne înconjoară și ne adună. Îi sunt recunoscător Domnului pentru că pot să vizitez, pe urmele papei Francisc, care în 8 iulie 2013 a vrut să vină la Lampedusa în prima sa călătorie ca Succesor al lui Petru. După cum știți, apostolii au călătorit în Marea Mediteraneeană și au simțit ospitalitatea locuitorilor de pe insulele și coastele acesteia, care de milenii sunt răspântii de civilizații. Evanghelia răsună acolo unde popoarele se întâlnesc, oamenii se primesc unii pe alții, unde se încrucișează evenimentele vieții lor, unde culturile diferite se dispun la dialog. Devine mută, în schimb, acolo unde fiecare face din el însuși o insulă, unde contactul este evitat, schimbul este întrerupt. În acest sens, parabola Bunului samaritean, proclamată mai înainte, descrie o poveste care continuă (cf. Luca 10,25-37), iar enciclica „Fratelli tutti” ne-a ajutat să o recitim în circumstanțele istorice dramatice în care suntem în continuare cufundați. Cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna pentru prezent și ne conduce la o conversație din care să ieșim schimbați la față. Cum vom răspunde, așadar, la iubirea Celui care ne-a iubit mai întâi?
Preaiubiților, Lampedusa și Linosa se află astăzi pe un drum periculos asemenea celui care cobora de la Ierusalim la Ierihon (cf. Lc 10, 30). Voi ați văzut aici nu unul, ci mii de oameni căzuți în mâinile tâlharilor care le iau totul, îi lovesc până la sânge și pleacă, lăsându-i pe jumătate morți (cf. v. 30). Marea i-a primit pe ceilalți, pe cei care n-au reușit să ajungă unde sperau. Simțim, însă, prezența lor care ne interpelează nu mai puțin decât a celor care au ajuns la țărm, nevoiași de atenție și de ajutorare. Într-adevăr, mai înainte de orice considerare intelectuală și convingere ideologică, impactul celui care zace la pământ înaintea noastră, despuiat de toate, ne cheamă la proximitate. Scrisoarea către evrei ne-a spus: „Aduceţi-vă aminte (…) de cei maltrataţi ca unii care sunteţi şi voi în trup!” (Evrei 13,3). Acesta este centrul parabolei din Evanghelie: apropiați ne facem noi, apropiați devenim noi (cf. Lc 10,36-37).
Am venit ca să vă mulțumesc, frați și surori din Lampedusa, pentru apropierea pe care mulți dintre voi ați ales să o puneți în practică. S-a împlinit din nou miracolul compasiunii – „a văzut și i s-a făcut milă” (v.33) – o revoluție interioară care face să iasă la iveală în noi simțirea lui Dumnezeu și lărgește gândirea, inima și viața. Le mulțumesc voluntarilor, asociațiilor – unite în Forumul Lampedusa Solidară – instituțiilor civile, Pazei de Coastă, primarilor și administrațiilor care s-au succedat în decursul timpului. Mulțumesc diaconilor, preoților, călugărițelor, medicilor, psihologilor, educatorilor. Mulțumesc forțelor de siguranță și tuturor celor care, cu ori fără darul credinței, au ales să iubească împreună. Da, pentru că printre voi iubirea este cea care s-a organizat, acea iubire față de care compasiunea, care îl vede pe fratele în mare, este ca primul freamăt, chemarea profundă de a îndrăzni ceea ce nu te-ai fi gândit vreodată. Salut migranții care sunt aici: ei înșiși nu doar au primit, dar de multe ori au exercitat solidaritatea în călătoria lor, asemenea săracilor care îi ajută pe cei mai săraci decât ei. Vă mulțumesc, frați și surori, pentru că nu este nimic scontat în faptul de a vă face apropiați, nimic automat.
Ne spune aceasta parabola Evangheliei: iubirea este întotdeauna în libertate, iar libertatea constă în decizii. Unii aleg să nu se facă apropiați și alții decid să nu decidă. În această mare, morții sunt victime atât ale unor decizii luate, cât și ale unor decizii neluate. Dezinteresul pentru binele comun și corupția din locurile de proveniență, un sistem economic mondial care generează sărăcie și excluziune, teama care alimentează prejudecata și disprețul, ideea că unele probleme nu ne privesc, calculele criminale ale celor care câștigă din drama celuilalt, trecerea lentă și anevoioasă de la simpla gestiune a urgențelor la elaborarea unor politici organice și concertate, toate acestea reproduc astăzi, în lumina relatării din Evanghelie, graba celui care „trece mai departe” (cf. vv. 31.32).
În parabolă, un preot se afla acolo „din întâmplare” (v. 31), iar în urma lui, un levit. Amândoi văd, dar trec mai departe. Din nefericire, în orice timp, nu lipsesc cei care se tem să se spurce în contactul cu ceilalți, negând astfel – chiar în fața suferinței și a morții – originea comună în Dumnezeu, demnitatea infinită a ființei umane și chemarea la iubirea fără limite. Este timpul să recunoaștem și să afirmăm că apartenența religioasă nu trebuie să devină niciodată un motiv de discriminare, ca și cum credința ar avea granițe și nu ar fi o chemare universală la mântuire. Acolo unde existau ziduri de separare, Cristos le-a abătut (cf. Efeseni 2,14). Nu există iubire a lui Dumnezeu fără iubire de aproapele și nu există aproape de care eu să nu mă apropii. A se opri, a se lăsa mișcat, a coborî și a plânge în fața suferinței celuilalt – cum a făcut Isus – înseamnă a intra în mișcarea de iubire, în care Dumnezeu s-a revelat.
Preaiubiților, cine se lasă dus de această dinamică a compasiunii, a milostivirii, începe să trăiască altfel, să fie cetățean altfel, să muncească altfel. Atunci poate să izvorască într-adevăr civilizația iubirii, prospectată de sfinții mei predecesori Ioan al XXIII-lea, Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea. Împreună cu un mare număr de profeți și de martiri din secolul trecut, ei au înțeles că, la abisurile inimii omului și la ororile războiului, numai milostivirea știe să răspundă cu noi începuturi. Acum, pe umerii acestor giganți, am intrat într-un mileniu în care trebuie să dăm o formă spirituală, culturală, juridică, politică și economică la civilizația iubirii. Enormitatea suferinței pe care o vedem să ne facă să înțelegem radicalitatea acestei chemări.
Asemenea samariteanului, putem schimba programul și direcția. Noi avem resurse și șanse mai mult decât samariteanul pentru a da concretețe istorică speranței. El «apropiindu-se, i-a legat rănile turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară, l-a dus la un han şi i-a purtat de grijă» (Lc 10,34). Și noi trebuie să recunoaștem că „civilizația iubirii nu se naște dintr-un gest unic și spectaculos, ci dintr-o sumă de fidelități mărunte și tenace, care fac un baraj în fața dezumanizării” (Magnifica humanitas, nr. 213). Voi sunteți martori ai acestor lucruri, prieteni din Lampedusa! Aici, în fața voastră, se înțelege mai bine timpul nostru și fiecare poate să verifice direcția vieții sale. „Desigur, nu toți au aceeași putere de influență asupra realității. Cu toate acestea, nimeni nu este lipsit de responsabilitate. Fiecare dispune de un domeniu propriu de acțiune și acolo, nu în altă parte, este chemat să aleagă dacă vrea să alimenteze logica puterii, chiar și numai prin indiferență, cinism, minciună și ură, ori să păstreze logica păcii, prin adevăr, sobrietate, proximitate și îngrijire” (ibid., nr. 212).
De aceea, din acest ultim petic de pământ al Europei din Marea Mediterană, se vede mai bine chemarea epocală pe care fenomenul migratoriu o adresează societăților europene. Pentru acest aspect, precum și pentru cele privitoare la tranziția ecologică și promovarea păcii, Europa are un potențial unic care îi provine din istoria și cultura ei și, de aceea, o responsabilitate corespunzătoare. Prin poziția ei geografică și prin organizarea ei instituțională, Europa este în măsură, în această zonă, să înfrunte criza de o manieră organică, introducând primul ajutor într-un plan strategic pe termen lung, capabil să primească, să ocrotească, să promoveze și să integreze migranții și lucrând, în același timp, pentru dezvoltare, astfel încât nimeni să nu fie constrâns să emigreze. Toate acestea, veghind la respectarea demnității oricărei persoane. Este o îndatorire a instituțiilor publice, dar și a întregii societăți civile și a Bisericii.
Surori și frați, cum spuneam recent în Tenerife cu ocazia călătoriei apostolice în Spania, cultura primirii are și la Lampedusa o vocație turistică ce, din păcate, poate să se simtă amenințată de rutele migratorii și să se dezvolte într-un climat de indiferență ori chiar de împotrivire față de aspectele lor dramatice. Vacanța, într-adevăr, este pentru mulți doar o distracție, o realitate lejeră și lipsită de preocupări. Atunci se pare că trebuie să se ridice un zid invizibil între marea naufragiaților și marea celor din vacanță. Îndrăzniți să gândiți altfel! Încetul cu încetul, prin creativitate, veți reuși să faceți în așa fel încât oricine petrece o perioadă de timp, chiar și de odihnă, pe această insulă, va putea să devină mai uman raportându-se la caritatea voastră, la ceea ce marea v-a învățat, la întâlnirile care v-au educat. Există o adevărată odihnă acolo unde, într-adevăr, sensul vieții este regăsit și o adevărată bunăstare atunci când economia este justă și fraternă. În această economie, grija pentru creație și prietenia socială se contopesc într-o sinteză pe care o caută omenirea de astăzi.
Prima lectură biblică ne-a amintit că, practicând ospitalitatea, „unii, fără a-și da seama, i-au găzduit pe îngeri!” (Evrei 13,2). Fiți, așadar, în miniatură, o profeție pentru cele la care putem năzui împreună la o scară largă. Cei dintâi care vor beneficia de aceasta veți fi chiar voi și familiile voastre, depășind dezbinările și divergențele pe care numai caritatea le poate dizolva. Parohia, în mod deosebit, să fie o comunitate în care, la școala Evangheliei, se învață împreună a primi, a însoți și a integra, într-un stil de comuniune.
Avem aici, alături de altar, imaginea Fecioarei Maria din Porto Salvo, ocrotitoarea cerească a Lampedusei. Știți, probabil, că Sfântului Augustin îi plăcea să descrie viața omului ca o navigare pe mare în furtună și destinul său ca un port salvator și sigur. Să nu ne lăsăm învinși de teamă, ci să privim la eforturile de fiecare zi ca la un timp de oportunități și de mărturie. Credința voastră, preaiubiților, să fie intensificată de acești ani de încercare și de angajare generoasă. Fie ca această venerată imagine să vă vorbească din nou cu puterea de odinioară, când cel care v-a transmis devoțiunea față de ea se încredința mijlocirii Fecioarei cu o sinceritate radicală. Avem cu toții în Dumnezeu un port salvator și orice comunitate creștină este chemată să fie o răsfrângere a acestuia pe pământ. Iar vouă, celor din comunitatea de la Lampedusa și Linosa, să nu lipsească niciodată respirația credinței, a speranței și a carității. „O’scià!” (salutul tipic al locuitorilor din Lampedusa – n.r.).
Adrian Dancă
Sursa: www.vaticannews.va
Foto: © Vatican Media
