La cateheza audienței generale de miercuri, 8 octombrie a.c. din Piața „San Pietro”, Papa Leon a reamintit episodul ucenicilor din Emaus pentru a evidenția modul umil în care se manifestă Învierea lui Cristos și faptul că El se lasă găsit tocmai în cele mai dificile momente ale vieții. „Nimic din ceea ce suntem, niciun moment al existenței noastre nu îi este străin.” Oricât de „departe, rătăciți sau nevrednici” ne-am simți – afirmă Pontiful – iubirea lui Dumnezeu este mai puternică.

Nu există poveste atât de marcată de dezamăgire sau de păcat încât să nu poată fi vizitată de speranță. Nicio cădere nu este definitivă, nicio noapte nu este eternă, nicio rană nu este destinată să rămână deschisă pentru totdeauna. Sunt cuvinte de consolare și încurajare cele prin care Papa, ne invită la regăsirea lui Cristos cel înviat în toate urcușurile și coborâșurile vieții. „Oricât de departe, rătăciți sau nevrednici ne-am simți, nu există nicio distanță care să stingă forța de neclintit a iubirii lui Dumnezeu”.

Limbajul apropierii

De pe scena amplasată pe esplanada bazilicii, Papa Leon al XIV-lea a rostit apoi cateheza audienței generale, care continuă ciclul jubiliar pe tema „Isus Cristos, speranța noastră”. În mod special, Papa s-a oprit asupra Evangheliei după Luca, care relatează episodul ucenicilor din Emaus, care își dau seama abia ulterior că au vorbit cu Cel Înviat. Așa cum s-a întâmplat cu ei, notează Papa Leone al XIV-lea, și „ne-am fi așteptat la efecte speciale, semne de putere, dovezi zdrobitoare” ale Învierii. Poate că L-am fi confundat pe Cristos cu un grădinar, ca Maria Magdalena, sau am fi crezut că e „un trecător oarecare”, ca Petru și ceilalți pescari. Dar, continuă el, Isus este smerit, „se apropie cu discreție, ca un călător oarecare” și „preferă limbajul apropierii, al normalității, al mesei împărtășite”, pentru a ne face „să descoperim că orice durere, dacă este locuită de iubire, poate deveni loc de comuniune”.

A-l recunoaște pe Cristos în viața de zi cu zi

Papa a subliniat faptul că „există un obstacol care ne împiedică adesea să recunoaștem” prezența lui Cristos în cotidian, și anume „pretenția ca bucuria să fie lipsită de răni”. De fapt, ucenicii din Emaus „merg triști”, fără să zâmbească, deși mormântul era gol, „pentru că sperau într-un alt final, într-un Mesia care să nu cunoască crucea”. „Dar Isus se alătură lor și cu răbdare îi ajută să înțeleagă că durerea nu este negarea promisiunii, ci calea prin care Dumnezeu și-a arătat măsura iubirii Sale”, explică Episcopul Romei. Sanctitatea Sa reamintește că exact aceasta dorește Domnul să facă cu fiecare dintre noi:

„Domnul Înviat se alătură fiecăruia dintre noi, tocmai în timp ce parcurgem drumurile noastre – ale muncii și ale angajamentului, dar și ale suferinței și ale singurătății – și cu o delicatețe infinită ne cere să-L lăsăm să ne încălzească inimile.”

Nimic din ceea ce suntem nu-I este străin lui Dumnezeu

De fapt, Dumnezeu „nu se impune cu zgomot, nu pretinde să fie recunoscut imediat”, ci cunoaște slăbiciunile umane și „cu răbdare așteaptă momentul în care ochii noștri se vor deschide pentru a-I vedea chipul prietenos, capabil să transforme dezamăgirea în așteptare încrezătoare, tristețea în recunoștință, resemnarea în speranță”. Papa Leon al XIV-lea recunoaște că „uneori credem că Domnul vine să ne viziteze doar în momentele de reculegere sau de fervoare spirituală, când ne simțim vrednici, când viața noastră pare ordonată și luminoasă”. Dar Cristos vrea să răstoarne această logică, continuă Papa, pentru a arăta că tocmai în crucile vieții descoperim iubirea Sa:

„Cel Înviat se apropie tocmai în locurile cele mai întunecate: în eșecurile noastre, în relațiile uzate, în oboseala zilnică ce ne apasă umerii, în îndoielile care ne descurajează. Nimic din ceea ce suntem, niciun fragment al existenței noastre nu-i este străin.”

Învierea schimbă gustul vieții

„Învierea nu este o întorsătură teatrală, este o transformare tăcută care umple de sens fiecare gest uman”, insistă din nou Pontiful. „Domnul Înviat nu face nimic spectaculos pentru a se impune credinței ucenicilor Săi. Nu se prezintă înconjurat de cete de îngeri, nu face gesturi zgomotoase, nu rostește discursuri solemne pentru a dezvălui secretele universului.” Dimpotrivă, explică Papa, „mănâncă o bucată de pește în fața ucenicilor Săi” pentru a confirma că „trupul nostru, istoria noastră, relațiile noastre nu sunt un ambalaj de aruncat. Sunt destinate plinătății vieții.” Pentru Papa Leon, a învia „nu înseamnă a deveni spirite efemere”, ci a intra „într-o comuniune mai profundă cu Dumnezeu și cu frații, într-o umanitate transfigurată de iubire.”

„În Paștele lui Cristos, totul poate deveni har. Chiar și cele mai obișnuite lucruri: a mânca, a lucra, a aștepta, a îngriji casa, a susține un prieten. Învierea nu scoate viața din timp și din efort, ci îi schimbă sensul, ‘gustul’. Fiecare gest făcut cu recunoștință și comuniune anticipează Împărăția lui Dumnezeu.”

Există întotdeauna posibilitatea de a o lua de la capăt

Când ucenicii din Emaus se așază la masă cu Isus „și frâng pâinea, li se deschid ochii” și „își dau seama că inimile lor deja ardeau, chiar dacă nu știau”, afirmă din nou Pontiful. „Aceasta este surpriza cea mai mare: să descoperim că sub cenușa dezamăgirii și a oboselii există mereu un jar viu, care așteaptă doar să fie reaprins.” De aici, invitația adresată credincioșilor de a cere „harul de a recunoaște” prezența „smerită și discretă” a lui Cristos și „de a nu pretinde o viață fără încercări”. „Cel Înviat dorește doar să-Și manifeste prezența, să devină tovarășul nostru de drum și să aprindă în noi certitudinea că viața Lui este mai puternică decât orice moarte”, încheie Papa.

„Asemenea ucenicilor din Emaus, să ne întoarcem și noi acasă cu o inimă care arde de bucurie. O bucurie simplă, care nu șterge rănile, ci le luminează. O bucurie care se naște din certitudinea că Domnul este viu, merge alături de noi și ne oferă, în fiecare clipă, posibilitatea de a o lua de la capăt.”

 

Isabella H. de Carvalho (Vatican News)– Cristian Ciulea (Biroul de Presă EGCO)

Foto: © Vatican Media