150 DE ANI ȘI-AU SUCCEDAT PARCURSUL DE CÂND MARELE EPISCOP MARTIR, PREAFERICITUL

VALERIU TRAIAN FRENȚIU A VĂZUT LUMINA ZILEI,

CEL CARE ÎNTREAGA VIAȚĂ A FOST LUMINĂ

.

„Vă cer cinstea, cinstea și credința în Dumnezeu. Cu cinstea învingeți lumea, cu credința vă apropiați de Dumnezeu”

„ În anul acesta sfânt și noi, iubiților, trebue să ne curățim sufletele de toate păcatele”

„Zi de zi, făcând fapte bune și deprinzând virtuțile, ne vom întări sufletele și vom scăpa pentru totdeauna din sclăvia păcatului. Spre scopul acesta, trebue să ne strângem rândurile și să ne îmbărbătăm unul pe altul, să ne întrecem în zel și fapte bune”

Registrul funcţiunilor sacre, al spovedaniilor şi al cuminecărilor, era considerat „barometrul vieţii spirituale dintr-o localitate”

    .

.

  Despre Episcopia Greco-Catolică de Oradea, Părintele profesor Ioan Lucăcel afirma: „Asistată de Isus Christos, Mântuitorul nostru, prin conducătorii ei, în cursul vremii, și-a îndeplinit chemarea. S-a lucrat cu avânt și multă dârzenie pentru propășirea ei. Dumnezeu a trimis la vremea potrivită oameni potriviți pentru înălțarea ei: episcopi deosebiți, prelați, preoți de mir și laici atașați bisericii, care împreună au lucrat cu multă dăruire la înflorirea ei.”

  Data binecuvântată de 25 aprilie 1875, când Valeriu Traian Frențiu a văzut lumina zilei, a oferit una dintre valoroasele premise care în timp au condus la formularea acestei fericite afirmații, viitorul episcop devenind unul dintre cei mai de frunte Arhierei români greco-catolici, care s-a străduit cu toată puterea să lase în urmă o lume mai bună, înviorată spiritual, a însoțit sufletele și a consolidat Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică pe de-o parte, iar pe de altă parte a căutat binele poporului român, contribuind din plin la ridicarea morală, culturală și națională prin educație, fiind el însuși un bun român și un demn apărător al drepturilor neamului întreaga sa viață.

  Acest mare OM, atât de iubit și prețuit în timpul vieţii pentru puterea credinţei, spiritul practic și promovarea valorilor autentice, care era impunător, cu o mină impresionantă, aparent severă, distins prin expresie și mers, foarte pedant în fastul ritual, a fost întreaga sa viață un om blând, milostiv, smerit, sincer, drept, plin de râvnă și determinat să facă voia Domnului. Cu inima sa bună, a căutat mereu pacea.

Este binecunoscută biografia Arhiereului martir, însă de fiecare dată este bine-venită o parcurgere din nou, cu ochiul minții, a etapelor care au definit în timp această personalitate remarcabilă, care a susținut la un înalt și demn nivel spiritualitatea celor care au avut norocul să se afle în apropierea dânsului, ori a lucrărilor și mesajelor sale.

Din păcate, societatea de acum se află atât de departe de deziderate spirituale, este atât de surdă la spiritele înalte, este atât de diferită și lipsită de resorturile care odinioară înălțau sufletul și acțiunea omului, în perioada marilor realizări și a marilor personalități ale acestei țări, care au culminat cu Marea Unire de la 1918 prin sprijinul crucial al reprezentanților Bisericii Unite, încât nu ne putem permite să gândim că nu mai avem nevoie de amintirea înaltelor repere ale poporului nostru.

Conștiința, credința autentică, strădania, iubirea de țară și demnitatea în societate noastră de astăzi sunt atât de șterse, de palide, de derizorii și de subiective, încât țara noastră se simte tot mai mult ca și un copil nedorit și neiubit de proprii părinți. Oare care ar fi fost astăzi, pentru noi, mesajul episcopului martir, care a renunțat la tot pentru Biserica și țara sa, Valeriu Traian Frențiu? Ar fi un mesaj al Omului care a fermecat cu puterea modestiei, a iubirii, a dedicării, a blândeții, a profunzimii, și a sacrificiului suprem.

Cu siguranță ne-am dori să auzim răsunând acest mesaj, însă nu este cu putință. Totuși, amintirile și mărturiile unora dintre cei care l-au cunoscut pe distinsul Arhiereu, apostol al acelor vremuri de înflorire spirituală și morală, care a rămas demn chiar și în vremurile de maximă restriște, există și ne bucură sufletul.

.

  Pentru început, pentru o împrospătare a memoriei, atât la propriu cât și la figurat, ne amintim câteva aspecte legate de biografia Fericitului ierarh, care s-a născut la data de 25 aprilie 1875 în Reșița, din părinții Ioachim Frențiu (preot la Valea-Lungă, apoi la Reșița) și Rozalia Frențiu (născută Demeter), a fost botezat în biserica din Reșița la data de 23 mai 1875, de către Părintele Protopop Mihail Gianu, a absolvit gimnaziul superior apoi Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj în anul in care întreaga conștiință românească din Transilvania era zguduită de procesul „memorandiștilor”, a urmat studiile teologice la Universitatea din Budapesta, unde tinerimea clericală greco-catolică își păstra tradițiile ei, întrunirile clandestine și suficiente mijloace pentru a nu pierde legătura sufletească cu cei de acasă, cu limba și cultura românească; a fost hirotonit ca preot celib în data de 20 septembrie 1898, dorind să-și continue studiile, obţinând o bursă, a urmat vreme de încă 4 ani Institutul „Sfântul Augustin” din Viena, iar în anul 1902, după ce și-a obținut doctoratul în teologie, s-a întors acasă și a fost numit Vice-notar consistorial, arhivar si bibliotecar la Episcopia de Lugoj, în anul 1904, la vârsta de 29 de ani, a fost numit paroh si protopop la Orăștie, unde timp de 8 ani s-a ostenenit pentru întărirea credincioșilor și pentru bunul mers al protopopiatului, predicând uneori chiar și de 5 ori pe zi, vizitând anual parohiile afiliate, după care în anul 1912, la vârsta de 37 de ani, a fost numit vicar foraneu al Hațegului, apoi ridicat la înalta treaptă a Arhieriei, prin numirea din 4 noiembrie 1912 și consacrarea ca Episcop al Eparhiei de Lugoj din 14 ianuarie 1913, în Catedrala „Sfânta Treime” din Blaj, prin punerea mâinilor IPSS Victor Mihali de Apşa, Mitropolitul Bisericii Române Unite și a Episcopilor Demetriu Radu de la Oradea și Vasile Hossu de la Gherla, unde a început vizitele canonice și a înregistrat nevoile imediate ale eparhiei, după care în 25 februarie 1922; Preasfinția Sa a fost transferat la Episcopia de Oradea Mare, în scaunul rămas vacant prin tragica moarte în Senat a Episcopului Demetriu Radu, predecesorul său, iar Valeriu Traian Frențiu a fost instalat ca Episcop de Oradea Mare, în 3 mai 1922, până la arestarea sa din anul 1948 (cu excepția a șapte ani, între 1941-1947, când episcopul Valeriu Traian Frențiu a fost mutat, după decesul mitropolitului Alexandru Nicolescu în 1941, în funcția de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului și lăsându-l la Oradea în calitate de episcop auxiliar pe Ioan Suciu), a anunțat că programul său urmărește să restaureze profilul moral-religios al credincioșilor din Eparhie, zdruncinat de război și de urmările sale, în vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii a mijlocit pentru „ridicarea”, din 1922, a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie Teologică, a decis construirea și repararea multor biserici și case parohiale și nu în ultimul rând modernizarea stațiunii climaterice „Stâna de Vale”, astfel mai vechile proiecte de modernizare și-au găsit împlinirea, prin construirea diverselor clădiri emblematice, precum masivul edificiu de piatră, cu o capelă şi 20 de paturi, care servea inclusiv ca Reședință episcopală, autentic Centru pastoral al vremii, construirea unei frumoase biserici de piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist, amenajarea unei grădini botanice alpine cu sprijinul renumitului profesor Alexandru Borza, sau darea în folosință a unei căi ferate înguste de aproximativ 42 de kilometri, care a devenit o nouă cale de acces către stațiunea modernă, europeană, dotată cu lumină electrică, încălzire centrală, telefonie, sală de proiecție cinematografică, apeduct, baie, ghețărie, terenuri de sport (tenis, popice, patinaj, schi), alei şi parcuri, dar mai ales hoteluri, dintre care se remarcă locația de lux Excelsior, o adevărată bijuterie cu 56 de camere, bază de tratament, dar și vile turistice, gara căii ferate forestiere, marea vilă a ofiţerilor, bazar, frizerie, atelier fotografic, post de jandarmi, poştă, telefon şi telegraf, cabinet medical, inclusiv construirea de alte căi ferate, ateliere și gatere pentru exploatarea lemnului, amenajări piscicole, căsuțe turistice din lemn, mori pentru producerea electricității, construirea unor cabane pentru armată. În anul 1923 a efectuat o călătorie ad-limina la Roma, unde a fost distins cu titlul de „Asistent la Tronul Papal”, la fel în 1925, an jubiliar, a efectuat o nouă vizită ad-limina, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Nicolescu, de această dată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini; a fondat, sprijinind inclusiv financiar tipărirea revistei „Vestitorul”, care a apărut la Oradea din 1925 până în 1948, apoi „Observatorul” în Beiuș, între 1928 și 1934, la Catedrala „Sfântul Nicolae” l-a adus pe profesorul şi compozitorul Francisc Hubic, căruia i-a încredinţat înfiinţarea şi dirijarea corului catedralei, care, cu timpul s-a bucurat de un frumos renume şi a concertat în multe oraşe ale ţării, dar și la Roma, artist care a introdus muzica bisericească cu acompaniament de orchestră; în anul 1926 Episcopul Frențiu a fost apreciat de Guvernul României, care i-a acordat distincțiile „Mare ofițer al Ordinului Coroana României” și „Răsplata muncii pentru biserică”, iar în zilele de 15-16 iunie 1927, la sărbătorirea aniversară a celor 150 de ani de la întemeierea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, papa Pius al XI-lea i-a acordat Fericitului episcop Valeriu Traian Frențiu Paliumul arhiepiscopal; în 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului confesional „Samuil Vulcan” din Beiuș, între participanți numărându-se generalul francez Henri Berthelot, a avut inclusiv renumele de mare Mecena al Culturii, prin susținerea „Teatrului de Vest” din Oradea, prin interesul pentru carte pe care l-a manifestat, în paralel cu grija pentru școală, sprijinind ieșirea la lumină inclusiv prin suportul său financiar a numeroase manuale de teologie, broșuri religioase, studii, poezii, susținând presa bună și promovarea culturii, iar după atâția ani de slujire binecuvântată, în data de 28 octombrie 1948 a fost arestat din sediul Episcopal de la Oradea de către noua putere comunistă, fără judecare și condamnare, a fost dus în lagărul de la Dragoslavele care era improvizat prin transformarea vilei patriarhale de vară a Bisericii Ortodoxe, după care, din cauza refuzului de a trece la Biserica Ortodoxă, în februarie 1949, a fost dus la Mănăstirea Căldărușani, în anul 1950 ajungând la Penitenciarul din Sighet, unde din cauza regimului sever, Înalt Preasfinția Sa a murit în data de 11 iulie 1952, la 77 de ani, fiind înmormântat noaptea, fără sicriu, într-o groapă comună, în Cimitirul Săracilor din Sighetu Marmației, mormântul fiind nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul de înhumare. În anul 2019 a fost declarat Fericit de către Papa Francisc, fiind sărbătorit în data de 2 iunie, ziua oficierii slujbei de beatificare pe Câmpia Libertății din Blaj.

  Toate acestea sunt mai mult decât grăitoare despre cât de bine a fost pregătit Preasfințitul Vasile Traian Frențiu pentru înalta și dificila sa misiune, aceea de a cârmui cu multă înțelepciune și roadă Biserica.

  Fiind un adevărat model de Păstor, plin de dragoste creștină față de Biserică și de neam, cu un rol esențial în dezvoltarea culturii și educației române moderne, era întărit de Liturghia zilnică, de lectura spirituală, de meditaţie, rugăciune şi studiu, cerându-le preoților să își îndeplinească activitățile cu demnitate şi stricteţe, să fie „adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu într-o lume cu evidente semne de păgânizare”. Preafericitul s-a străduit din răsputeri să formeze un cler cultivat, de-asemenea să educe tinerii din strălucitele școli pe care le-a păstorit la Lugoj și mai ales la Oradea. Distins printr-o evlavie exemplară, pretindea de la subalterni în mod special cinstea, considerată o podoabă de mare preț și o datorie sacră: „Vă cer cinstea, cinstea și credința în Dumnezeu. Cu cinstea învingeți lumea, cu credința vă apropiați de Dumnezeu.”

  Legat de zidirea spirituală a Bisericii greco-catolice, Excelența Sa Valeriu Traian Frenţiu a stăruit pentru celebrarea zilnică a Sfintei Liturghii, în special prin propriul exemplu, fiind între primii care au abordat această practică, a insistat pentru ținerea predicilor cu regularitate în duminici și sărbători, pentru împărtășania frecventă, a stăruit pentru deschiderea porților zăvorâte ale bisericilor, pentru a se da glas zilnic clopotelor, aproape amuțite peste săptămână, transformând treptat biserica parohială într-o permanentă vistierie de daruri, arătând pentru ce sunt bisericile adevărate case ale lui Dumnezeu. La fel a introdus Prima Împărtăşanie solemnă și Octava de rugăciune pentru unirea Bisericilor și pentru înflorirea spirituală a neamului românesc.

Prin toate demersurile sale, Preasfințitul Frențiu a avut în vedere susținerea și diversificarea fructuoasă a activităților pastorale, prin încurajarea reuniunilor parohiale, a misiunilor populare şi a pelerinajelor, a procesiunilor euharistice, prin introducerea exerciţiilor spirituale pentru preoți și profesori, catehizările şcolare, prin trimiterea pastoralelor arhiereşti către credincioşi la sărbătorile mari, considerând esențială formarea clerului tânăr.

În timpul rodnicei sale păstoriri au fost încurajate asociațiile de laici, pentru a fi prezente în toate parohiile. Cu ajutorul profesorilor de teologie și al celorlalți canonici ai episcopiei, Valeriu Traian Frenţiu a organizat temeinic Reuniunile Mariane, lansând lozinca: nici o parohie fără o asemenea reuniune. În acest scop, dr. Aloisie Tăutu a publicat chiar o broşură în care a explicat procedeul de organizare, ca și scopul urmărit.

Cu binecuvântarea sa, au fost introduse în cult devoțiunile față de Sfântul Anton de Padova și Sfânta Tereza de Lisieux, iar la chemarea Fericitului Episcop au venit în eparhie ordine călugăreşti: Asumpţioniştii şi Oblatele Asumpţioniste, cărora li s-a încredinţat educaţia elevelor şi a elevilor din internatele școlilor confesionale din Beiuş („Liceul Samuil Vulcan” şi „Liceul Român Unit de Fete”), Franciscanii care au fost chemați pentru pastoraţie, Ordinul „Fraţii Școlilor Creştine”, care a fost adus în Oradea pentru „Școala Normală” şi „Academia Teologică”, Călugăriţele Ordinului „Notre Dame de Sion”, care tot la Oradea au avut în grijă un liceu de fete, o grădiniţă, precum și „Școala de Aplicaţie” de pe lângă „Școala Normală”.

Nu în ultimul rând se cuvine a aminti cum Înaltul ierarh le cerea preoților să introducă Registrul funcţiunilor sacre, atât în parohii, cât şi în filii, prin intermediul cărora să se poată urmări spovedaniile şi cuminecările, considerate „barometrul vieţii spirituale dintr-o localitate”.

„Bunul gospodar” a dus o adevărată luptă inclusiv pentru zidirea la propriu a Bisericii, prin renovarea si construirea bisericilor parohiale, a caselor parohiale, a unor edificii culturale impresionante, prin extinderea și supraetajarea clădirilor școlilor, internatelor de fete și de băieți, liceelor și seminarului, care să susțină dezvoltarea educațională, pastorală și culturală, inclusiv la Stâna de Vale, printr-o arhitectură rafinată, într-un stil arhitectonic modern, promovând stilul românesc, cu totul nou în ținuturile bihorene, adaptat inclusiv la bisericile nou construite.

Valeriu Traian Frențiu, administrînd în mod desăvârșit, cu pricepere și cu integritate, bunurile Bisericii și ale comunităților păstorite, investind sume importante pentru reconstrucții și amenajări, deschizând chiar și ateliere de ucenici, pentru crearea unei clase mijlocii, a contribuit într-un mod însemnat inclusiv la dezvoltarea economiei locale, deci la bunăstarea generală socială, culturală și spirituală, pe lângă cea bisericească.

.

Mărturiile acelora care au avut șansa de a-i fi alături, de a-l întâlni, de a-i cunoaște crezul, constituie cea mai autentică descriere a impresionantei, evlavioasei și distinsei personalității a Fericitului Valeriu Traian Frențiu, aceștia reușind, fără doar și poate, să transmită peste timp celorlalte generații adevărul împlinit, prin tot ceea ce domnia sa a întreprins de-a lungul slujirii exemplare cu multă iubire, înțelegere a realităților și a celorlalți, blândețe împletită cu fermitate și mai presus de orice cu credință autentică.

.

1.Scrisoarea Papei Pius al XI-lea, din 6 ianuarie 1938, la împlinirea unui sfert de veac de episcopat: „Bine știm, între altele, câtă grijă şi bătaie de cap ai avut cu zidirea ori întregirea bisericilor şi a parohiilor, cu întemeierea ori cu ocrotirea aşezămintelor de creştere şi de învăţătură, cu pregătirea clericilor şi cu înaintarea tot mai mult în cele religioase ale poporului. Folosindu-ne aşadar cu dragă inimă de prilejul acestui praznic vlădicesc, pe tine, Venerabile Frate, te felicităm părinteşte pentru slujba de arhipăstor, împlinită atâta vreme şi cu atâta sârguinţă, şi cerem de la Cel născut în Betleem toate cele fericite şi mântuitoare…” („Vestitorul”, nr. 3/1938).
2.Episcopul Vasile Hossu, tot în 1938, pentru episcopat: „În toate însărcinările a dovedit prudență și zel în grija față de suflete și în administrația bisericească, o integritate ireproșabilă, o știință profundă și rigoare în îndeplinirea obligațiilor sale, (…) slujește zilnic Sfânta Liturghie, se spovedește des (…) Ca protopop … străbătea pe jos cei peste 40 de km împreună cu credincioșii săi, în fiecare an, la Sanctuarul Maicii Domnului de la Prislop, contribuind astfel la reînnoirea și consolidarea evlaviei credincioșilor față de Sfânta Fecioară…”
3.Din Cuvântul Mitropolitului Alexandru Nicolescu, rostit cu acelaşi prilej, în anul 1938, în catedrala din Oradea la slujba jubiliară: „S-a dovedit o slugă credincioasă a lui Isus Cristos, un ispravnic harnic al tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu, un vestitor neobosit cu cuvântul şi cu fapta al Împărăţiei lui Isus, un cercetător fidel al Testamentului lăsat nouă de Isus Cristos. Atât la Lugoj, unde şi-a desfăşurat prima decadă de arhipăstor a activităţii sale, cât şi la Oradea Mare, şi-a ţinut de sacră datorie să cerceteze de aproape, misionar neobosit, cu vreme şi fără de vreme turma, şi să o pască cu cuvântul adevărului, fie prin viu grai, fie în scris prin multe epistole pastorale. A sprijinit din al său tipărirea şi răspândirea literaturii religioase, fie pentru popor, fie pentru intelectuali, necruţând în această privinţă nici o jertfă. Pentru ridicarea nivelului moral al poporului a sprijinit misiunile sfinte pe teritoriul ambelor eparhii, iar pe seama clerului a organizat an de an exerciţii spirituale, participând el însuşi şi premergând cu pildă exemplară. A dăruit cu generozitate princiară bisericilor, contribuind cu bani grei pentru renovarea acelora, pentru împodobirea lor sau noua lor construcţie. Martor al multor şi preaînsemnatelor jertfe în direcţia aceasta, din Eparhia Lugojului, am fost şi sunt eu însumi care i-am urmat în scaun, iar martori al jertfelor de milioane ce le-a dat pentru bisericile multe, vechi şi noi şi pompoase din Eparhia Orăzii sunteţi voi înşivă… prezenţi la această pioasă şi impresionantă ceremonie. Grija ce o poartă acest ilustru confrate de şcoli ne arată noul internat de băieţi cu proporţii atât de vaste, noul Seminar Teologic, ne arată uriaşa clădire ce adăposteşte Şcoala Normală, un monument al vredniciilor sale, ne-o arată înzestrarea lor cu pământuri întinse, gospodărite model. Grija sa pentru viaţa religioasă… o arată şi aducerea din partea-i pe teritoriul eparhiei a Părinţilor Franciscani din provincia Moldovei, cărora le-a asigurat adăpost în cartierul „Ioşia” şi le-a încredinţat atâtea parohii pe teritoriul eparhiei, unde muncesc cu rod atât de bogat… Dacă mai adăugăm la toate acestea şi realizările, într-adevăr minunate, înfăptuite la Stâna de Vale… ridicându-se acolo ca prin farmec palate şi hoteluri, adăposturi şi biserici… atunci ne putem da seama ce slugă credincioasă a fost și este acest ierarh al lui Cristos, utilizând sută la sută talanţii pe care i-a dat Dumnezeu.” („Vestitorul”, nr. 3/1938).
4.Episcopul Ioan Suciu: ,,Străbătând în lung şi larg Țara Bihariei, o parte din Sătmar şi Sălaj, ţi se vădesc minunatele alveole de aşezare românească-bisericească, lucrate sub îndelunga păstorire a Înalt Preasfinţiei Sale dr. Valeriu Traian Frenţiu.”
5.Preot prof. Ion Lucăcel: „Atunci s-au făcut planurile de reînnoire și zidire din nou a clădirilor ce sunt în imediata apropiere a Catedralei noastre: Școala Normală de băieți, căreia i s-a adăugat etajul II și o aripă nouă pe strada Pavel, o sală festivă – azi capela noastră – , Casa parohială a Catedralei, nouă și ea, în fața Catedralei, aripa nouă de locuințe pentru profesorii școlii – toate concepute și lucrate în arhitectura brâncovenească. Îl vedeam deseori pe Episcopul Frențiu însoțit de ing. Marian D., plimbându-se în jurul Catedralei noastre și atunci puneau la cale planurile acestei frumoase moșteniri de viitor.”
6.Pr. Vasile Fernea despre o predică ţinută de Preasfințitul Frenţiu la o activitate comună cu ortodocşii din Oradea, referitoare la Octava de rugăciune pentru unirea Bisericilor: „În trecut Bisericile noastre au luptat pentru drepturile românilor; în prezent şi viitor, după Unirea cea Mare, aceste drepturi s-au câştigat pe deplin, iar acum misiunea noastră este să fericim poporul şi ţara prin asigurarea vieţii creştine, și în acest domeniu să ne întrecem unii pe alţii.”
7.Ieromonahul Bernard Ștef: „Valeriu Traian Freanțiu avea o figură demnă, barbă roșcovană, atitudine surâzătoare, figură care m-a impresionat încă de la început. De statură potrivită, având prestanța funcției sale, se prezenta mereu foarte îngrijit. Era un om calm, cu o privire blîndă, mereu disponibil pentru ajutorarea celor nevoiași… Am remarcat căldura cu care vorbea cu oamenii, căldură care m-a impresionat profund. Am remarcat spiritul de rugăciune pe care-l demonstra, întrucât participa la toate slujbele oficiate în biserica din localitatea în care poposea, sau chiar din catedrala episcopală… Episcopul Frențiu trăia purerea în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, alimentând-o cu rugăciune, meditații și fapte bune.”
8.Pr. Vasile Mare: „În fiecare vară episcopul Traian Frențiu venea la Beiuș, în dieceza dânsului, să-și petreacă o lună de concediu. În acest timp eu eram dator să-i pregătesc altarul și să-i răspund la Sfânta Liturghie: nu eram decât noi doi. Era o Sf. Liturghie liniştită, reculeasă, cu o minunată pregătire făcută în genunchi, rostită cu pietate şi urmată de o rugăciune de mulţumire în care se simţea cu adevărat mesajul acesteia (…) Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi îi sunt recunoscător episcopului Valeriu Traian Frenţiu pentru această lecţie de pietate.”
9.Miorița Săteanu: „Valeriu Traian Frențiu a fost numit la Oradea. A înființat Seminarul Greco-Catolic în care tatăl meu s-a pregătit pentru a fi cantor și apoi a fost numit cantor în Biserica Greco Catolică din Pișcolț – satul natal. După căsătorie, tata a revenit la Oradea ca învățător, unde a cântat și in corul Catedralei Sfântul Nicolae, iar subsemnata, în perioada aceea, era elevă la Gimnaziul Unic al Liceului Greco-Catolic.”
10.Zorica Novicov, născută Sima, scris în Oradea, 17 aprilie 2025, în ziua de Joia Mare: „Lăsați copiii să vină la Mine (Luca 18,16); Eu, Zorica Novicov, sunt o beiușeană get-beget, și pot mărturisi că numele episcopului Valeriu Traian Frențiu l-am auzit des în Beiușul copilăriei mele, rostit de fiecare dată cu un deosebit respect. Contextul era legat îndeosebi de domeniul greco-catolic de la Stâna de Vale, loc binecuvântat, care s-a bucurat de atenția deosebită a energicului episcop de Oradea. Mărturia mea este indirectă, pentru că ceea ce evoc acum sunt amintirile bunei mele prietene Georgiana (Gigi) Șerb, și ea beiușeancă, din păcate plecată acum la Domnul. Georgiana era cu câțiva ani mai mare ca mine, și l-a cunoscut nemijlocit, copil fiind, pe respectatul episcop pentru că unchiul ei era maestru bucătar al hotelului-restaurant Excelsior, pe atunci o perlă a stațiunii. Deși acum hotelul este o ruină dezolantă, strigătoare la cer, amintirile au rămas vii. Copilul de atunci era impresionat de statura impunătoare a episcopului ce venea des în stațiunea Stâna de Vale, loc pe care l-a modelat grație viziunii sale pline de har ca să fie dătător de liniște și sănătate tuturor. Pe micuța Geogiana, ce urca des la Stână, la unchiul ei, a luat-o de multe ori de mână ca să se plimbe împreună printre brazi. Își amintea cu claritate cum episcopul era prietenos, desigur, cu toată lumea, dar în mod special cu copiii, care îi căutau prezența pentru că le spunea povești calde, pline de miez, învățându-i cum să se bucure de copilăria lor frumoasă. Îl revedea în amintire cum stătea pe bancă în curtea vilei ce îi purta numele, în acel careu cu stâlpi de lemn frumos ornamentați, vilă care astazi nu mai există. Se apropia cu încredere de omul blajin și puternic, și își amintea zâmbetul său cald la vederea fiecărui copil. Din fericire, dincolo de amintiri, se conturează o realitate îmbucurătoare în acel fost peisaj trist, cu ruine ce înfiorau pe cei care au cunoscut stațiunea în zilele ei de glorie: este aproape gata noua mănăstire greco-catolică ce, în spiritul harului episcopului care a ctitorit stațiunea, va primi la sânul ei pe toți cei care au nevoie să fie în mijlocul unei naturi îndumnezeite, mai mari sau mai mici.”

.

11.Doamna prof. Ligia Domuța aparține unei distinse familii. Pe de-o parte, bunicul domniei sale, tată a nouă copii, a fost Părintele protopop de Beiuș Valeriu Hetco, ulterior vicar general pentru Eparhia Unită de Oradea Mare, cel care la Alba Iulia a participat, inclusiv ca semnatar, la Marea Unire din 1 decembrie 1918. Pe de altă parte, unchiul său, căsătorit cu sora mamei, a fost inginerul de prestigiu Demetriu Marian, nepot al Episcopului Demetriu Radu, director al Domeniilor Episcopiei Greco-Catolice de Oradea și consilierul de bază al Preasfințitului Frențiu, a fost cel care s-a impus de la bun început prin calitățile sale și prin zelul neobosit, susținând și apărând cu îndârjire interesele Episcopiei, cel care cu deosebită dăruire, intuiție, spirit inovator, îndrăzneală și pricepere a contribuit din plin la dezvoltarea domeniilor acesteia, sporindu-i veniturile prin aplicarea unor soluții și a unei economii înțelepte, toate acestea dovedind cât poate produce un om care pune suflet în lucrările sale. Doamna profesoară Ligia Domuța povestește cum, prin ochii de copil, la 6 -7 ani, îl vedea pe Preasfințitul Valeriu Traian Frențiu cum se ruga tot timpul, citind dintr-o carte, în mașina cu care mergeau spre Stâna de Vale. De-asemenea, își amintește doamna profesor și blândețea părintească cu care dânsul o alina în momentele în care ea nu se simțea prea bine din cauza drumului șerpuit spre Stâna de Vale.
12.Dar ce fel de mărturie mai elocventă și mai autentică despre personalitatea Preafericitului episcop Valeriu Traian Frențiu am putea afla decât, spre exemplu, citind mesajul de încurajare adresat credincioșilor chiar de către Preasfinția Sa, mesaj de care se pot bucura privirile noastre prin bunăvoința Doamnei prof. Ligia Domuța, cea care ne-a oferit, printr-o binecuvântată coincidență, posibilitatea de a ne regăsi în atmosfera unui alt an jubiliar, ca și cel în care ne aflăm astăzi, dar de acum un secol, prin parcurgerea întâiului număr al Revistei Vestitorul, apărut în 1 ianuarie 1925, prin grija marelui ierarh:

„Cititorilor dar si binecuvântare! Iubiților frați și fii!

Ajunsam, cu ajutorul bunului Dumnezeu, la începutul anului 1925, declarat de Sfântul Părinte Piu XI, Papa dela Roma, de an iubiliar și sfânt.

Serbarea anilor iubiliari s’a început încă în vechime, cu 1391 ani înainte de nașterea Mântuitorului nostru Isus Cristos. În acești ani iubiliari își câștigau libertatea toți sclavii și proprietățile risipite se dădeau înapoi foștilor proprietari. În era creștină, abia la anul 1300 s-a proclamat în mod solemn anul iubiliar, prin Papa Bonifaciu al VIII-lea.

În anul acesta sfânt și noi, iubiților, trebue să ne curățim sufletele de toate păcatele, făcând o mărturisire generală bună și dându-ne silința de a nu mai păcătui, silindu-ne de a ținea toate poruncile lui Dumnezeu și ale Sf. Biserici cât se poate de bine. Trebue așadară în anul sfânt să ne silim a fi desăvârșiți, să avem toate virtuțile în măsura cea mai mare, făcând cât mai multe fapte bune ca să ne putem apropia de Isus și să-i urmăm lui.

Nu e deajuns că, după ce am scăpat de robia deavolului, ai cărui sclavi ne-am făcut prin păcate, nici recâștigându-ne darul sfinților, proprietatea noastră câștigată prin sf. botez, pe care am pierdut-o prin păcat, să ne îndestulim cu atât și să ne așezăm la marginea prăpastiei, că poate veni un vifor care să ne arunce înapoi; ci trebue să ne înălțăm, urmând lui Isus, la munte, unde a ținut sfinților săi învățăcei cuvântarea despre adevărata fericire din lume … Aceste învățături ale Domnului (Fericirile, Mat. 5.3-12) să le urmăm mai ales în anul acesta sfânt, ca să ne punem o bază solidă pentru o viață plină de virtuți. Și zi de zi, făcând fapte bune și deprinzând virtuțile, ne vom întări sufletele și vom scăpa pentru totdeauna din sclăvia păcatului. Spre scopul acesta, trebue să ne strângem rândurile și să ne îmbărbătăm unul pe altul și să ne întrecem în zel și fapte bune.

Dreptaceea am hotărât ca cu începutul acestui an iubiliar si sfânt să scoatem această revistă în care vom publica tot ce am publicat până acuma prin circulare… pentru informarea și îndrumarea tuturor Preoților și a credincioșilor… .”

.

Se cuvine a nu fi uitat vreodată vrednicul ierarh, a cărui viață a oglindit necontenit sfinţenia. Pentru fiecare dintre noi, cinstirea memoria sale, cu recunoștință și smerenie, este o onoare și o datorie de conştiinţă.

Roagă-te pentru noi, Fericite Valeriu Traian Frențiu, ca să ne facem vrednici de făgăduințele lui Cristos!

.

Laura Ologu

Biroul Pastoral