În mesajul către Academia Pontificală de Științe Sociale, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea afirma la cumpăna dintre milenii că relativismul subminează societatea.

„Democrația – realitate și responsabilitate” a fost tema celei de-a șasea sesiuni plenare a Academiei Pontificale de Științe Sociale, care a avut loc la Vatican în anul 2000, în perioada 23-26 februarie. Cu acea ocazie, Sfântul Părinte a transmis academicienilor un mesaj, în care a subliniat importanța normelor morale absolute ca „fundament de nezdruncinat și garanție solidă a unei coexistențe umane juste și pașnice și, prin urmare, a unei democrații autentice”.

De asemenea, a vorbit despre principiul subsidiarității, subliniind că „o comunitate de ordin superior nu ar trebui să intervină în viața internă a unei comunități de ordin inferior, privând-o pe aceasta din urmă de funcțiile sale legitime; în schimb, ordinul superior ar trebui să sprijine ordinul inferior și să îl ajute să își coordoneze activitatea cu cea a restului societății”. Redăm mai jos, mesajul Sfântului Papa Ioan Paul al II-lea, în traducerea noastră de lucru:

«Către participanții la cea de-a șasea sesiune plenară a Academiei Pontificale de Științe Sociale:

  1. Am plăcerea de a vă saluta cu ocazia celei de-a șasea Sesiuni Plenare a Academiei Pontificale de Științe Sociale. Îi mulțumesc președintelui vostru, profesorul Edmond Malinvaud, și tuturor membrilor Academiei, pentru dedicarea și angajamentul față de munca pe care o întreprindeți pentru binele Bisericii și al familiei umane.

După cum bine știți, Doctrina Socială a Bisericii este menită să fie un vehicul prin care Evanghelia lui Isus Cristos să fie pusă în lumină în diferitele situații culturale, economice și politice cu care se confruntă bărbații și femeile din epoca modernă. În acest context precis, Academia Pontificală de Științe Sociale aduce o contribuție extrem de importantă: în calitate de experți în diferitele discipline sociale și de urmași ai Domnului, intrați în acel dialog între credința creștină și metodologia științifică care caută răspunsuri adevărate și eficiente la problemele și dificultățile care afectează familia umană. După cum a spus predecesorul meu, Papa Paul al VI-lea, „orice acțiune socială implică o doctrină” (Populorum progressio, nr. 39), iar Academia contribuie la asigurarea faptului că doctrinele sociale nu ignoră natura spirituală a ființelor umane, dorința lor profundă de fericire și destinul lor supranatural care transcende aspectele pur biologice și materiale ale vieții. Sarcina Bisericii – dreptul și datoria ei – este de a enunța principiile etice de bază care guvernează fundamentul și buna funcționare a societății, în cadrul căreia bărbații și femeile străbat acest pelerinaj către destinul lor transcendent.

  1. Tema aleasă pentru cea de-a șasea sesiune plenară a Academiei, „Democrația – realitate și responsabilitate”, reprezintă un subiect extrem de important pentru noul mileniu. Deși este adevărat că Biserica nu oferă un model concret de guvernare sau de sistem economic (cf. Centesimus annus, n. 43), ea „apreciază sistemul democratic în măsura în care asigură participarea cetățenilor la alegerile politice, garantează celor guvernați posibilitatea atât de a-i alege și de a-i trage la răspundere pe cei care îi guvernează, cât și de a-i înlocui prin mijloace pașnice, atunci când este cazul” (ibid., n. 46).

La începutul mileniului al III-lea, democrația se confruntă cu o problemă serioasă. Există o tendință de a considera relativismul intelectual drept corolar necesar al formelor democratice de viață politică. Într-o astfel de viziune, adevărul este determinat de majoritate și variază în conformitate cu tendințele culturale și politice trecătoare. Din acest punct de vedere, cei care sunt convinși că anumite adevăruri sunt absolute și imuabile sunt considerați nerezonabili și de neîncredere. Pe de altă parte, în calitate de creștini, credem cu tărie că „dacă nu există un adevăr ultim care să ghideze și să direcționeze activitatea politică, atunci ideile și convingerile pot fi ușor manipulate din motive de putere. După cum demonstrează istoria, o democrație fără valori se transformă cu ușurință într-un totalitarism deschis sau subțire deghizat (Centesimus annus, nr. 46).

Astfel, este important ca creștinii să fie ajutați să arate că apărarea normelor morale universale și neschimbătoare este un serviciu adus nu numai oamenilor, ci și societății în ansamblul său: astfel de norme „reprezintă fundamentul de nezdruncinat și garanția solidă a unei coexistențe umane juste și pașnice și, prin urmare, a unei democrații autentice” (Veritatis splendor, n. 96). De fapt, democrația însăși este un mijloc și nu un scop, iar „valoarea unei democrații stă sau cade odată cu valorile pe care le întruchipează și le promovează (Evangelium vitae, n. 70). Aceste valori nu se pot baza pe opinii schimbătoare, ci doar pe recunoașterea unei legi morale obiective, care rămâne mereu punctul de referință necesar.

  1. În același timp, Biserica refuză să îmbrățișeze acel extremism sau fundamentalism care, în numele unei ideologii care se pretinde a fi științifică sau religioasă, își revendică dreptul de a impune celorlalți propriul său concept despre ceea ce este drept și bun. Adevărul creștin nu este o ideologie. Mai degrabă, el recunoaște că realitățile sociale și politice în schimbare nu pot fi încadrate în structuri rigide. Ceea ce face Biserica este să reafirme constant demnitatea transcendentă a persoanei umane și să apere constant drepturile omului și libertatea sa. Libertatea pe care Biserica o promovează își atinge cea mai deplină dezvoltare și expresie doar în deschiderea și acceptarea adevărului. Într-o lume fără adevăr, libertatea își pierde fundamentul și omul este expus violenței pasiunilor și manipulării, atât deschise, cât și ascunse (Centesimus annus, n. 46).
  2. Nu există nicio îndoială că în noul mileniu va continua fenomenul globalizării, acel proces prin care lumea se apropie tot mai mult de a deveni un tot omogen. În acest context, este important să ne amintim că „sănătatea” unei comunități politice poate fi evaluată în mare măsură prin participarea liberă și responsabilă a tuturor cetățenilor la chestiunile publice. De fapt, o astfel de participare este o „condiție necesară și o garanție sigură a dezvoltării integrale a persoanei și a tuturor oamenilor” (Sollicitudo rei socialis, nr. 44). Cu alte cuvinte, unitățile sociale mai mici – fie ele națiuni, comunități, grupuri etnice sau religioase, familii sau indivizi – nu trebuie să fie absorbite anonim într-un conglomerat mai mare, pierzându-și astfel identitatea și având prerogativele uzurpate. Dimpotrivă, autonomia proprie a fiecărei clase și organizații sociale, fiecare în sfera sa, trebuie apărată și susținută. Acesta nu este altceva decât principiul subsidiarității, care cere ca o comunitate de ordin superior să nu intervină în viața internă a unei comunități de ordin inferior, privând-o pe aceasta din urmă de funcțiile sale legitime; în schimb, ordinul superior ar trebui să sprijine ordinul inferior și să îl ajute să își coordoneze activitatea cu cea a restului societății, întotdeauna cu scopul de a servi binele comun (cf. Centesimus annus, nr. 48). Opinia publică trebuie să fie educată cu privire la importanța principiului subsidiarității pentru supraviețuirea unei societăți cu adevărat democratice.

Provocările globale cu care se confruntă familia umană în noul mileniu servesc, de asemenea, la evidențierea unei alte dimensiuni a Doctrinei sociale a Bisericii: locul său în cooperarea ecumenică și interreligioasă. Secolul care tocmai a trecut a înregistrat progrese enorme în inițiativele multilaterale de apărare a demnității umane și de promovare a păcii. Era în care ne angajăm acum trebuie să vadă o continuare a acestor eforturi: fără acțiunea concertată și unită a tuturor credincioșilor – de fapt, a tuturor bărbaților și femeilor de bună-cuviință – nu se poate realiza mare lucru pentru a face din democrația autentică, democrația bazată pe valori, o realitate pentru bărbații și femeile secolului al XXI-lea.

  1. Distinși și dragi academicieni, îmi exprim încă o dată aprecierea față de serviciul valoros pe care îl aduceți în iluminarea creștină a acelor domenii ale vieții sociale moderne în care confuzia cu privire la ceea ce este esențial adesea întunecă și sufocă idealurile nobile sădite în inima omului.

Rugându-mă pentru succesul întâlnirii dumneavoastră, vă transmit cu cordialitate Binecuvântarea mea Apostolică, pe care o extind familiilor dumneavoastră și celor dragi!» (Papa Ioan Paul al II-lea, Vatican, 23 februarie 2000)

Preluat din L’Osservatore Romano (8 martie 2000, pagina 8)
Foto: aici 
Traducere: Mihaela Caba-Madarasi