„Nu avem nevoie de o Biserică care să stea așezată și să renunțe, ci de o Biserică care adună strigătul lumii” a spus Papa Francisc duminică, 27 octombrie a.c., la Sfânta Liturghie solemnă prezidată în Bazilica „Sf. Petru” din Roma cu participarea a peste 5000 de pelerini, printre care participanții la a doua sesiune a celei de a XVI-a Adunare generală ordinară a Sinodului Episcopilor, desfășurată în Vatican în perioada 2-27 octombrie a.c., cu tema „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune”. Din țara noastră au participat PSS Cristian Dumitru Crișan, episcop auxiliar al Arhieparhiei Alba Iulia și Făgăraș, desemnat din partea Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, ÎPS Gergely Kovács, arhiepiscop al Arhidiecezei romano-catolice de Alba Iulia și administrator apostolic „ad nutum Sanctae Sedis” al Ordinariatului pentru catolicii de rit armean din România, PSS József-Csaba Pál, episcop al Diecezei romano-catolice de Timişoara, și prof. dr. Klára Antonia Csiszár, prorector și decan al Facultății de Teologie a Universității Catolice din Linz. Pontiful a vorbit pe marginea textului Evangheliei din duminica a XXX-a de peste an din calendarul latin (Mc 10,46-52):

„Evanghelia ni-l prezintă pe Bartimeu, un orb care este obligat să cerșească pe marginea drumului, o persoană respinsă fără speranță care, totuși, când îl aude pe Isus trecând pe lângă el, începe să strige către El. Nu-i rămâne decât atât: să-și strige durerea și să-i prezinte lui Isus dorința de a-și recăpăta vederea. Și în timp ce toată lumea îi reproșează că este deranjantă de glasul său, Isus se oprește. Pentru că Dumnezeu aude întotdeauna strigătul celor săraci și niciun strigăt de durere nu rămâne neauzit în fața Lui.

Astăzi, la încheierea Adunării Generale a Sinodului Episcopilor, purtând în inimile noastre atâta recunoștința pentru ceea ce am putut împărtăși, să ne oprim asupra a ceea ce i se întâmplă acestui om: la început, «stătea pe drum cerșind» (Mc 10,46), în timp ce la sfârșit, după ce este chemat de Isus și își recapătă vederea, «îl urmează pe cale» (v.52).

Primul lucru pe care Evanghelia ni-l spune despre Bartimeu este acesta: el stă și cerșește. Poziția sa este tipică unei persoane închise acum în propria durere, stând la marginea drumului ca și cum nu ar avea altceva de făcut decât să primească ceva de la numeroșii pelerini care trec prin orașul Ierihon de Paște. Dar, după cum știm, pentru a trăi cu adevărat nu poți rămâne așezat: a trăi înseamnă a fi mereu în mișcare, a porni la drum, a visa, a planifica, a fi deschis spre viitor. Orbul Bartimeu reprezintă, așadar, și acea orbire interioară care ne blochează, ne face să rămânem așezați, ne face să rămânem imobili la marginea vieții, fără să mai sperăm.

Iar acest lucru ne poate face să ne gândim nu numai la viața noastră personală, ci și la faptul că suntem Biserica Domnului. Atât de multe lucruri de-a lungul drumului ne pot face orbi, incapabili să recunoaștem prezența Domnului, nepregătiți pentru a face față provocărilor realității, uneori inadecvați în a ști cum să răspundem la numeroasele întrebări care ne strigă precum Bartimeu către Isus. Cu toate acestea, confruntați cu întrebările femeilor și bărbaților de astăzi, cu provocările timpului nostru, cu urgențele evanghelizării și cu numeroasele răni care afectează omenirea, surori și frați, nu putem rămâne așezați. O Biserică așezată, care aproape fără să-și dea seama se retrage din viață și se limitează la marginea realității, este o Biserică care riscă să rămână în orbire și să se instaleze în propria sa stare de rău. Și dacă rămânem așezați în orbirea noastră, vom continua să nu vedem urgențele noastre pastorale și numeroasele probleme ale lumii în care trăim. Vă rog, să-I cerem Domnului să ne trimită Spiritul Sfânt, astfel încât să nu rămânem așezați în orbirea noastră, o orbire care poate fi numită mondenitate, care poate fi numită confort, care poate fi numită inimă închisă. Nu rămâneți așezați în orbirea noastră.

În schimb, să ne amintim acest lucru: Domnul trece, Domnul trece în fiecare zi, Domnul trece întotdeauna și se oprește să aibă grijă de orbirea noastră. Dar eu, Îl aud trecând? Am eu capacitatea de a auzi pașii Domnului? Am eu capacitatea de a discerne când Domnul trece pe lângă mine? Și este bine dacă Sinodul ne determină să fim Biserică asemeni lui Bartimeu: comunitate de ucenici care, auzindu-L pe Domnul trecând, simt fiorul mântuirii, se lasă treziți de puterea Evangheliei și încep să strige către El. Biserica face aceasta adunând strigătul tuturor femeilor și bărbaților de pe Pământ: strigătul celor care doresc să descopere bucuria Evangheliei și al celor care s-au îndepărtat; strigătul tăcut al celor indiferenți; strigătul celor care suferă, al săracilor, al celor marginalizați, al copiilor înrobiți la muncă, înrobiți în atâtea părți ale lumii; ascultând glasul frânt al celor care nici măcar nu mai au puterea de a striga către Dumnezeu, pentru că nu au voce sau pentru că s-au resemnat. Nu avem nevoie de o Biserică care să stea așezată și să renunțe, ci de o Biserică care adună strigătul lumii și – vreau să spun, chiar dacă unii poate se scandalizează – de o Biserică care să se murdărească pe mâini pentru a-L sluji pe Domnul.

Și astfel ajungem la al doilea aspect: dacă la început Bartimeu stătea așezat, vedem că la sfârșit, în schimb, îl urmează pe Domnul pe cale. Aceasta este o expresie evanghelică tipică care înseamnă: a devenit ucenicul Lui, L-a urmat. După ce a strigat la El, de fapt, Isus s-a oprit și l-a chemat. Bartimeu, din șezut cum stătea, a sărit în picioare și, imediat după aceea, și-a recăpătat vederea. Acum, îl putea vedea pe Domnul, putea recunoaște lucrarea lui Dumnezeu în viața sa și putea, în sfârșit, să meargă după El. Tot așa, frați și surori: atunci când suntem așezați și acomodați, când nici măcar ca Biserică nu găsim puterea, curajul și îndrăzneala, parresia necesară pentru a ne ridica și a porni din nou, vă rog, să ne amintim să ne întoarcem mereu la Domnul, să ne întoarcem la Evanghelie. Din nou și din nou, când El trece pe lângă noi, trebuie să ascultăm chemarea Lui, care ne pune pe picioare și ne scoate din orbire. Și apoi să-L urmăm din nou, să mergem cu El pe cale.

Permiteți-mi să repet: despre Bartimeu Evanghelia spune că «l-a urmat pe cale». Aceasta este o imagine a Bisericii sinodale: Domnul ne cheamă, ne ridică atunci când suntem așezați sau căzuți, ne redă vederea, pentru ca în lumina Evangheliei să putem vedea neliniștile și suferințele lumii; și astfel, repuși pe picioare de Domnul, trăim bucuria de a-L urma pe cale. Îl urmăm pe Domnul de-a lungul drumului, nu îl urmăm închiși în confortul nostru, nu Îl urmăm în labirinturile ideilor noastre: Îl urmăm de-a lungul drumului. Și să ne amintim mereu: nu mergem pe cont propriu sau după criteriile lumii, ci mergem pe cale, împreună, în urma Lui și odată cu El.

Frați, surori: nu o Biserică așezată, ci o Biserică în picioare. Nu o Biserică mută, ci o Biserică care aude strigătul umanității. Nu o Biserică oarbă, ci o Biserică luminată de Hristos care aduce lumina Evangheliei altora. Nu o Biserică statică, ci o Biserică misionară, care merge cu Domnul pe străzile lumii.

Și astăzi, când Îi mulțumim Domnului pentru drumul pe care l-am parcurs împreună, putem vedea și venera relicva atent restaurată a Catedrei Sfântului Apostol Petru (lat. Cathedra Sancti Petri Apostoli). Contemplându-o cu admirația credinței, să ne amintim că acesta este Scaunul iubirii, Scaunul unității, Scaunul milostivirii, conform poruncii pe care Isus i-a dat-o apostolului Petru de a nu domni peste alții, ci de a-i sluji în caritate. Și pe măsură ce admirăm maiestuosul baldachin Bernini, mai strălucitor ca niciodată, redescoperim că acesta încadrează adevăratul punct central al întregii Bazilici, și anume slava Spiritului Sfânt. Aceasta este Biserica sinodală: o comunitate al cărei primat este în darul Spiritului Sfânt, care ne face pe toți frați în Cristos și ne înalță spre El.” Potrivit teologului român Cristian Bădiliță, „Catedra lui Petru a fost arătată publicului după cincizeci de ani și este locul de unde, se spune că Petru, episcop al Antiohiei, apoi al Romei, transmitea învățătura primită de la Isus”. Aceasta poate fi văzută și venerată în Bazilica „Sf. Petru” din Roma până pe 8 decembrie a.c., când va fi reașezată în absida de la Altarul Catedrei, unde a fost ridicat ansamblul monumental realizat de Gian Lorenzo Bernini.

„Surori și frați, să continuăm așadar cu încredere drumul nostru împreună – a spus la finalul omiliei Papa Francisc. Și nouă astăzi ne repetă Cuvântul lui Dumnezeu, ca și lui Bartimeu: «Curaj, ridică-te, te cheamă». Eu mă simt chemat? Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem: «Eu mă simt chemat?», «Mă simt slab și nu mă pot ridica?», «Cer ajutor?». Vă rog să lăsăm deoparte mantia resemnării și să-i încredințăm Domnului orbirile noastre. Să ne ridicăm în picioare și să ducem bucuria Evangheliei, pe străzile lumii”.

„Astăzi am încheiat Sinodul Episcopilor. Să ne rugăm ca tot ceea ce am făcut în această lună să meargă înainte pentru binele Bisericii!”: a reiterat actualul Succesor al lui Petru în aceeași zi, la rugăciunea mariană Îngerul Domnului, îndemnându-ne să ne încredințăm „Sfintei Fecioare Maria, aurora mântuirii, ca să păzească drumul nostru în lumina lui Cristos!”.

Biroul de Presă EGCO
Mihaela Caba-Madarasi