„Această Adunare, călăuzită de Spiritul Sfânt, care «îndoaie ceea ce este rigid, încălzește ceea ce este rece, îndreaptă ceea ce este strâmb», va trebui să își ofere contribuția pentru ca să se realizeze o Biserică sinodală în misiune, care știe să iasă din sine și să locuiască periferiile geografice și existențiale, având grijă să stabilească legături cu toți în Cristos, fratele și Domnul nostru.”: a spus Papa Francisc miercuri, 3 octombrie a.c., în deschiderea lucrărilor celei de a doua sesiuni a celei de a XVI-a Adunări generale a Sinodului Episcopilor, în desfășurare în Vatican până pe 27 octombrie a.c. cu tema „Pentru o Biserică sinodală: comuniune, participare și misiune”. Din România, participă și la această această sesiune Preasfinția Sa Cristian Dumitru Crișan, episcop auxiliar al Arhieparhiei Greco-Catolice de Alba Iulia și Făgăraș, delegat din partea Sinodului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Înalt Preasfinția Sa Gergely Kovács, arhiepiscop al Arhidiecezei romano-catolice de Alba Iulia și administrator apostolic al Ordinariatului pentru catolicii de rit armean din România, Preasfinția Sa József-Csaba Pál, episcop al Diecezei romano-catolice de Timişoara, și profesoara Klára Antonia Csiszár.
„De când Biserica lui Dumnezeu a fost «convocată în Sinod», în octombrie 2021 – a spus Papa Francisc în discursul adresat la deschiderea lucrărilor – am parcurs împreună o parte din lunga călătorie la care Dumnezeu Tatăl și-a chemat întotdeauna poporul, trimițându-l printre toate națiunile pentru a aduce vestea bună că Isus Cristos este pacea noastră (Efeseni 2:14) și confirmându-l în misiunea sa prin Spiritul Sfânt”. Făcând apoi referință la textul unui autor spiritual din secolul al IV-lea, Macario Alessandrino, Papa a evidențiat faptul că experiențele pe care autorul le descrie ne permit să recunoaștem ce s-a întâmplat în acești trei ani și ce se poate întâmpla în continuare:
„Reflecția acestui autor spiritual ne ajută să înțelegem că Spiritul Sfânt este o călăuză sigură, iar prima noastră sarcină este să învățăm să distingem vocea Sa, pentru că El vorbește fiecăruia și tuturor, iar acest proces sinodal ne-a făcut să experimentăm acest lucru (…) Spiritul Sfânt ne însoțește întotdeauna. Este mângâiere în tristețe și în plânset, mai ales atunci când – tocmai pentru iubirea pe care o avem pentru umanitate – în fața lucrurilor care nu merg bine, a nedreptăților care prevalează, a încăpățânării cu care ne împotrivim să răspundem cu bine în fața răului, a luptei de a ierta, a lipsei de curaj în căutarea păcii, suntem cuprinși de disperare, simțim că nu mai este nimic de făcut și ne abandonăm deznădejdii. Așa cum speranța este virtutea cea mai umilă, dar și cea mai puternică, disperarea este cea mai rea, dar și cea mai puternică. Spiritul Sfânt șterge lacrimile și mângâie deoarece comunică speranța lui Dumnezeu. Dumnezeu nu obosește, pentru că iubirea Sa nu obosește.
Spiritul Sfânt pătrunde în acea parte din noi care seamănă adesea atât de mult cu sălile de judecată, unde îi punem pe inculpați și ne pronunțăm judecățile, de cele mai multe ori condamnatoare. Acest autor, în omilia sa, ne spune că Spiritul Sfânt aprinde un foc în cei care îl primesc, «focul unei bucurii și al unei iubiri atât de mari, încât, dacă ar fi posibil, i-ar lua în inima lui pe toți, buni și răi, fără niciun fel de distincție». Aceasta pentru că Dumnezeu îi primește pe toți, întotdeauna, să nu uităm: pe toți, pe toate și întotdeauna, și tuturor le oferă noi posibilități de viață, până în ultima clipă. De aceea trebuie să iertăm tuturor și întotdeauna, știind că această capacitate de a ierta vine din experiența de a fi fost iertat. Doar unul singur poate să nu ierte: cel care nu a fost iertat”– a reiterat Papa, amintind de Veghea Penitențială la care au participat toți membrii Sinodului în seara zilei de marți, 1 octombrie a. c.:
„Am lăsat deoparte mândria, ne-am detașat de prezumția de a ne simți mai buni decât alții. Am devenit mai smeriți? Smerenia este, de asemenea, un dar al Spiritului Sfânt: trebuie să o cerem. Smerenia, așa cum spune etimologia cuvântului, ne întoarce la pământ, la humus, și ne amintește de origine, unde fără suflarea Creatorului am fi rămas noroi fără viață. Umilința ne permite să privim lumea recunoscând că nu suntem cu nimic mai buni decât alții. Așa cum spune Sfântul Pavel: «Nu vă socotiți singuri înțelepți» (Rom 12, 16). Și nu se poate să fii smerit fără iubire. Creștinii ar trebui să fie ca acele femei descrise de Dante Alighieri într-un sonet, care poartă în suflet o durere din cauza pierderii tatălui prietenei lor Beatrice: «Voi care purtați o înfățișare umilă, cu ochii plecați, arătându-vă întristate» (Vita Nuova, XXII, 9). Aceasta este smerenia solidară și plină de compasiune, a celui care se simte fratele și sora tuturor, suferind aceeași durere și recunoscând în rănile fiecăruia, rănile Domnului”.
Invitând apoi participanții să reflecte asupra acestui frumos text spiritual și să recunoască că Biserica – semper reformanda – nu poate merge și nu se poate reînnoi fără Spiritul Sfânt, fără a se lăsa modelată de mâinile lui Dumnezeu Creatorul, ale Fiului Său, Isus Cristos, și ale Spiritului Sfânt, Suveranul Pontif a invitat „să mergem pe această cale știind că suntem chemați să reflectăm lumina soarelui nostru, care este Cristos, ca o lună palidă care își asumă cu credință și bucurie misiunea de a fi pentru lume sacrament al acelei Lumini, care nu strălucește din noi înșine”.
În acest sens, a continuat Sanctitatea Sa, „cea de-a XVI-a Adunare Ordinară a Sinodului Episcopilor, aflată acum în cea de-a doua sesiune, reprezintă într-un mod original al acestui «mers împreună» al poporului lui Dumnezeu.
Inspirația Sfântului Papa Paul al VI-lea, atunci când a instituit Sinodul Episcopilor în 1965, s-a dovedit a fi foarte fructuoasă. În cei șaizeci de ani care au trecut de atunci, am învățat să recunoaștem în Sinodul Episcopilor un subiect plural și simfonic, capabil să susțină drumul și misiunea Bisericii Catolice, ajutându-l în mod eficient pe episcopul Romei în slujirea sa pentru comuniunea tuturor Bisericilor și a întregii Biserici.
Sfântul Paul al VI-lea era conștient că «acest Sinod, ca orice instituție umană, poate fi perfecționat mai mult în decursul timpului» (Cf. Apostolica Sollicitudo). Constituția Apostolică Episcopalis communio a intenționat să se bazeze pe experiența diferitelor Adunări Sinodale (ordinare, extraordinare, speciale), configurând explicit Adunarea Sinodală ca pe un proces și nu doar ca pe un eveniment.
Procesul sinodal este și un proces de învățare, pe parcursul căruia Biserica învață să se cunoască mai bine și să identifice formele de acțiune pastorală cele mai potrivite pentru misiunea încredințată ei de Domnul. Acest proces de învățare implică și forme de exercitare a ministerului păstorilor, în special al episcopilor. Atunci când am decis să convoc ca membri cu drepturi depline ai acestei a XVI-a Adunări și un număr semnificativ de persoane laice și consacrate (bărbați și femei), diaconi și preoți, dezvoltând ceea ce era deja parțial prevăzut pentru Adunările anterioare, am făcut-o în concordanță cu înțelegerea exercitării ministerului episcopal exprimată de Consiliul Ecumenic Vatican II: episcopul, principiul și fundamentul vizibil al unității Bisericii particulare, nu își poate trăi slujirea decât în Poporul lui Dumnezeu, cu Poporul lui Dumnezeu, precedând, fiind în mijlocul și urmând partea din Poporul lui Dumnezeu care i-a fost încredințată. Această înțelegere incluzivă a ministerului episcopal cere să fie manifestată și recunoscută, evitând în același timp două pericole: în primul rând, abstractizarea care uită concretețea fertilă a locurilor și a relațiilor, precum și valoarea fiecărei persoane; al doilea pericol este acela de a rupe comuniunea opunându-se ierarhia credincioșilor laici. Cu siguranță nu este vorba de înlocuirea unora cu alții, entuziasmați de strigătul: «acum este rândul nostru!». Nu, aceasta nu funcționează: «acum e rândul nostru», «acum e rândul preoților». În schimb, ni se cere să exersăm împreună o artă simfonică, într-o compoziție care ne unește pe toți în slujba milostivirii lui Dumnezeu, în funcție de diferitele ministere și carisme pe care episcopul are sarcina de a le recunoaște și a le promova.
«A merge împreună», toți, toate este un proces în care Biserica, docilă la acțiunea Spiritului Sfânt, sensibilă în a intercepta semnele timpurilor (Gaudium et spes, 4), se reînnoiește continuu și își desăvârșește sacramentalitatea, pentru a fi o mărturie credibilă a misiunii la care este chemată, pentru a aduna toate popoarele Pământului în Poporul unic așteptat la sfârșit, când Dumnezeu însuși ne va așeza la banchetul pregătit de El (cf. Is 25, 6-10).
Componența acestei a XVI-a Adunări este, prin urmare, mai mult decât un fapt contingent. Ea exprimă un mod de exercitare a ministerului episcopal care este în concordanță cu Tradiția vie a Bisericilor și cu învățătura Conciliului Vatican II: niciodată episcopul, ca orice alt creștin, nu se poate gândi la sine «fără celălalt». Așa cum nimeni nu se mântuiește singur, vestirea mântuirii are nevoie de toți și ca toți să fie ascultați.
Prezența la Adunarea Sinodului Episcopilor a unor membri care nu sunt episcopi nu diminuează dimensiunea «episcopală» a Adunării. Și spun acest lucru din cauza unor discuții care au avut loc de o parte și de alta. Cu atât mai puțin impune vreo limită sau derogare de la autoritatea proprie a episcopului și a Colegiului Episcopilor. Mai degrabă, semnalează forma pe care exercitarea autorității episcopale este chemată să o ia într-o Biserică care este conștientă că este constitutiv relațională și, prin urmare, sinodală. Relația cu Cristos și între toți în Cristos – cei care sunt acolo și cei care nu sunt încă acolo, dar care sunt așteptați de Tatăl – realizează substanța și modelează forma Bisericii în orice moment.
Diferitele forme de exercitare «colegială» și «sinodală» a ministerului episcopal (în Bisericile particulare, în grupările de Biserici, în Biserică ca întreg) trebuie identificate la momentul potrivit, respectând întotdeauna patrioniul de credință și Tradiția vie, răspunzând întotdeauna la ceea ce Spiritul cere Bisericilor în acest timp particular și în diferitele contexte în care acestea trăiesc. Și să nu uităm că Spiritul este armonie. Să ne gândim la acea dimineață de Rusalii: a fost o dezordine teribilă, dar El a făcut armonie în acea dezordine. Să nu uităm că El este armonie: nu este o armonie sofisticată sau intelectuală; este totul, este o armonie existențială.
Spiritul Sfânt este cel care face ca Biserica să fie întotdeauna credincioasă poruncii Domnului Isus Cristos și întotdeauna în ascultaerea Cuvântul Său. Spiritul îi conduce pe ucenici în tot adevărul (Ioan 16:13). El ne călăuzește și pe noi, reuniți în Spiritul Sfânt în această Adunare, pentru a da un răspuns, după trei ani de călătorie, la întrebarea: cum să fim o Biserică sinodală misionară? Și, aș adăuga, milostivă.
Cu o inimă plină de speranță și recunoștință, conștient de sarcina dificilă care v-a fost încredințată (și ne-a fost încredințată), vă doresc tuturor să vă deschideți cu disponibilitatae la acțiunea Spiritului Sfânt, călăuza noastră sigură, mângâierea noastră. Vă mulțumesc!”.
Biroul de Presă EGCO
Mihaela Caba-Madarasi
