Deja din secolul al II-lea d. Hr., Maria este numită tot mai insistent „Noua Evă”. E o analogie asimetrică, al cărei al doilea termen, „Maria”, rupe echilibrul, descătușează regimul asemănărilor armonioase și deschide cercul strâmt către infinit, către mântuire.

Dar cine este prima Evă? Ce este și, la drept vorbind, de ce ne-ar interesa pe noi mitul protopărinților? Începutul Scripturii ni-i prezintă pe acești primi oameni, Adam și Eva, ale căror fapte par a avea o conexiune cu destinul umanității și al întregii creații. Reflecția ulterioară, iudaică și creștină, însă cu o serioasă influență a filosofiei grecești, a văzut în ei niște arhetipuri, modele ale umanității. Dar nu doar în sensul unui tipar la care un demiurg privește în timp ce construiește cópii după acesta, ci în acela al unei participări ființiale a tuturor indivizilor speciei în același Super-Individ, Omul etern pluri-ipostatic. Adam și Eva ar fi astfel o dualitate care ne conține ontologic pe toți: umanitatea însăși.

Iar crearea acestei umanități, a Omului atotcuprinzător, are loc în afara timpului, în afara istoriei. Nu este astfel de căutat niciun moment în istorie, identificabil empiric, și cu atât mai puțin un loc în care să fi fost creat omul; și nici măcar un moment preistoric în care, să zicem, o specie de maimuță antropoidă ar fi făcut saltul ontologic către om, către statutul de „persoană” înzestrată cu un suflet rațional și nemuritor. Sfântul Grigore de Nyssa speculează pe marginea celor două narațiuni ale creației (Geneză, cap. 1 și respectiv Geneză, cap. 2): prima facere a Omului (înțeles ca natura umană generică) ar fi avut loc în „eternitate” sau, cel puțin, într-un eon care îl precedă pe cel în care trăim noi, iar cea de-a doua ar fi avut loc în eonul actual, istoric, în care sunt plăsmuiți primii indivizi ai speciei. Incidental, este și o perspectivă care explică mai bine teologic consecințele dramatice, cosmice și inter-generaționale ale păcatului originar, și care ar avea în plus și potențialul unei armonizări cu perspectiva modernă, științifică asupra evoluției universului. Cu o umanitate creată în afara timpului (deci chiar și „înainte” de nașterea universului material), teologia ar obține astfel un punct de vedere liber, „exterior” asupra unui univers care, da, este perfect inteligibil științific în termenii legilor fizicii și ale evoluției biologice (cu toate premisele lor despre dialectica dintre ordine și haos, raționalitate și hazard, gingășie și violență, viață și moarte), ea nemaiavând nevoie să justifice cu argumente științifice un discurs cu o detentă mult mai largă decât planul strict empiric al universului fizic. Cu alte cuvinte, teologii ar putea spune: da, într-un anumit sens, acest univers este „autonom”, adică abandonat propriilor sale legi fizice și biologice ale nașterii și extincției și noi nu ne amestecăm în niciun fel în narațiunea științifică despre originea și natura lui. El este perfect inteligibil în termenii acestor legi, dar atât contingența sa absolută cât și absurdul acestei ciclicități Eros-Thanatos cer o ancorare transcendentă și o etiologie a răului despre care științele nu au capacitatea sau competența de a vorbi.

Căci zarurile au fost aruncate deja în eternitate, în alt eon, de către două ființe al căror „Nu” spus lui Dumnezeu a antrenat întreaga umanitate – care se afla deja reprezentată în ei – dar și întreaga natură –în mod misterios legată de om – într-un ciclu nesfârșit al vieții, suferinței și morții.

Această filiație a omenirii este exprimată explicit în Geneză 3:20 când, abia atunci, după Cădere, femeia care fusese creată ca ajutor pentru „Adam” – care înseamnă, simplu, „om” – este numită „Eva”, adică viață, mama tuturor celor vii. Până atunci, ea era numită de narator „femeie”, ișah (ebr.). Un partener pentru bărbat, iș. Limba oferă deja direcția de interpretare: femeia este făcută pentru bărbat, într-o complementaritate și egalitate perfectă cu acesta.

După facerea bărbatului, Dumnezeu vede ce lipsea: „Nu este bine ca omul să fie singur. Îi voi face un ajutor pe potriva lui”. Și aflăm că El aduce apoi toate ființele în fața omului pentru ca acesta din urmă să le dea nume. Cu alte cuvinte, îl invită pe om într-o călătorie de cunoaștere prin întreaga creație, însă în orizontul acestui gând divin: că singurătatea bărbatului nu este normală. Și cunoscând apoi el însuși lumea, apropriindu-și intențional toate lucrurile cu ajutorul logosului, al cuvântului, e foarte probabil ca și el să fi constatat același lucru. Naratorul oferă concluzia pentru „ipoteza” formulată de Dumnezeu și pentru „cercetarea de teren” efectuată de om: „omului nu i s-a găsit un ajutor pe potriva lui”. Nimic din această lume nu putea stăvili o dorință de intimitate a bărbatului, o uniune care deja din prima narațiune a creației se putea ghici ca fiind însăși reflecția creată a necreatului: „După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat.” (1:27) Este aici acea „singurătate originară” asupra căreia a speculat atât de fertil Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în a sa „Teologie a trupului”.

Atunci Dumnezeu o creează pe femeie. Relatarea, la nivelul ei literar brut, pare copilărească. Dar atenția, rugăciunea, tradiția bisericii ne oferă mai mult, dând la o parte cortina umilă a acestor cuvinte. Femeia provine din coasta unui bărbat adormit adică aflat într-o stare similară morții. Murim, din iubire, pentru cei din jur. Hristos moare din iubire pentru noi, iar din coasta sa răsare, curată, mântuită, Biserica, adică Umanitatea în integralitatea ei. Nu din picior, nici din cap, ci de la nivelul viscerelor, al inimii, al nucleului persoanei, al afectivității. Femeia este o oglindire a bărbatului, și totuși altceva. Poate chiar un „mai mult” – o sinteză a rațiunilor inimii, o forță intuitivă ce străpunge dincolo de simțuri și calcule, o privire cu totul nouă, proaspătă, asupra lumii.

Poemul care urmează imediat după ce Dumnezeu „a adus-o la om” pe femeie – căci intenționalitatea divină este suverană de la un capăt la altul – este o expresie a bucuriei celei mai înalte făpturi a lui Dumnezeu, a omului ca ipostas creat pentru a ipostazia Înțelepciunea creată, pentru a-i da acesteia un chip divin cu care să răspundă Înțelepciunii necreate, adică lui Dumnezeu. Femeia este numită de bărbat „os din oasele mele și carne din carnea mea” – o imediată conștientizare că singurătatea lui și peregrinările lui prin labirinturile creației se încheiaseră. În sfârșit, ipostasul întâlnea un alt ipostas similar, pe care îl putea iubi și care, la rândul său, îi putea răspunde cu iubire. Această armonioasă, profund personală dialectică identitate – alteritate deschide calea unei unități: „De aceea, îi va lăsa bărbatul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi un singur trup.” Apariția femeii în lume schimbă totul. Ea desăvârșește creația și o pune pe calea unui joc al analogiilor, al „simbolurilor reale”: văzutul – și în special ce va fi mai frumos și mai înalt din acest plan – va face prezent nevăzutul. Acel „un singur trup” format, de-a lungul generațiilor, de atâția oameni, va aduce mereu ceva nou în lume, o viață de râsete, mângâieri și sfâșieri, o mică împărăție domestică, condusă de un rege și o regină, dincolo de perdeaua delicată a unei ferestre.

Căderea vine dintr-o lipsă de încredere, cu consecința imediată a unei neascultări și a unei fatale puneri în act. Dar mai profund, totul vine din ignoranța aproape inerentă unei făpturi aflate în zorii vieții sale și ai lumii. Dar aceasta, întrucât nu poate determina o culpă infinită, nu poate întoarce voința eternă a lui Dumnezeu de a-l îndumnezei pe om. „Păcatul”, ἁμαρτία (amartia), este un termen care denotă mai degrabă o eroare, o ratare a țintei, o culpă în mod fundamental finită, datorată doar în parte rațiunii și voinței proprii. Nicio făptură rațională, om sau înger, nu îl poate respinge pe Dumnezeu în completă cunoștință de cauză, adică având o libertate perfectă a rațiunii și a voinței, întrucât face parte din însăși condiția fundamentală a unei esențe finite faptul de a-l căuta pe Dumnezeu, creatorul său. Nu se poate păcătui decât dacă se confundă un rău cu un bine, iar păcatul este întotdeauna, pentru făptură, perceput ca fiind „bun”, ca parte din proprietatea transcendentală a Binelui, care îl aduce pe făptuitor mai aproape de Absolutul în care Adevărul, Frumosul și Binele coincid. Astfel că Eva greșește pentru că vede că „pomul e bun de mâncat și plăcut ochilor și că pomul era de dorit, ca unul care dă înțelepciune” (Gen 3:6) – niște atribute care mai târziu au fost asociate cu diversele patologii sufletești: atracția către plăceri senzuale, hybris sufletesc sau cunoaștere faustică, dar care, după cum o afirmă clar textul, se prezintă exact ca fețe ale Binelui și atrag tocmai datorită acestui fapt.

În orice caz, ceea ce fac Eva și, imediat după ea, Adam, devine imediat asociat cu neascultarea și lipsa de încredere. Primii oameni nu ascultă pentru că nu au încredere că ce le-a promis Dumnezeu este adevărat: anume, că sunt anumite lucruri de evitat pentru ca comuniunea cu el să nu fie ruptă. Consecințele descrise de litera Scripturii sunt deja suficient de grave în termeni tereștri – singurii inteligibili pentru autor și pentru primii cititori ai textului – și, treptat, vor fi asociate în interpretare cu însăși tragedia cosmică, istorică și personală în care ne naștem, ne zbatem și murim. Pentru Eva și restul „fiicelor” ei, Căderea aduce durerile nașterii, o întunecată atracție către bărbat și un soi de subjugare de către cel din urmă. Omul biblic are intuiția că ceea ce vedea zilnic nu era o blândă normalitate, o eternă ciclicitate a vieții și a morții, o benignă și maiestuoasă dialectică ordine – haos, bucurie – suferință, existență – neant, unu – multiplu. Ceva era în neregulă și părea ca un soi de fotografie în negativ suprapusă peste original, o variantă cenușie, contrafăcută a ceea ce era însuși Adevărul. Ceva se întâmplase. Rebeliunea propriului corp, boala, moartea păreau fenomene apărute doar într-un moment ulterior, niște evenimente anormale, cu care nu trebuia să ne resemnăm. Nu asta voise Dumnezeu inițial. Iar puținele cuvinte legate de relațiile dintre sexe conțin o durere surdă, verbalizată de autorul Genezei, murmurul unor nenumărate drame interpersonale care se vor repeta de-a lungul generațiilor. Slăbiciune trupească, dependență sufletească, fragilitate psihică; autoritate arbitrară, violență explicită sau abia detectabilă la suprafață; tăceri pentru ani de zile și „singurătate în doi”; resentiment, resemnare, plâns în tăcere. Căsnicia și „relațiile”: câtă bucurie, cât efort suprauman, câte iluzii și lanțuri pe care oamenii singuri și le întind, câtă condiționare mentală, câte incredibil de multe erori pe care oamenii le fac din dorința de a fi fericiți…

Cât despre Adam, el este aici părintele condiției umane și al cosmosului violent și darwinist. Totul se va obține cu multă osteneală – mai ales stăpânirea asupra propriului sine. Istoria și natura sunt aruncate în dezordine și haos. Ostilitatea va fi omniprezentă – de la animalele care te pot sfâșia în timp ce te plimbi printr-o pădure idilică, la dificultățile obținerii alimentelor, la pericolele dezastrelor naturale și violența fără margini, niciodată atenuată, a istoriei umane. Mai presus de toate și guvernându-le pe toate, Moartea însăși, limita absolută, ghilotina implacabilă a timpului, cvasi-personificată în reflecția iudaică și creștină ulterioară. „Păcatul a intrat în lume printr-un om, iar prin păcat, moartea… Moartea a stăpânit… Păcatul a domnit prin moarte” (cf. Rm 5:12.14.21) Doi domni malefici, Păcatul și Moartea, îi supun pe toți cu de-a sila, răpun orice destin, spulberă orice bucurie. Păcatul apare aici ca o stare existențială, o sclavie în care omenirea este aruncată fără voia ei și care face posibilă comiterea permanentă de erori personale. Forța lui este omniprezentă, ineluctabilă. Iar Moartea, desigur, este fenomenul care ne sperie atât de mult, cel care încheie totul și care începe să se simtă relativ devreme în viața unui om, când puterile încep să scadă, înfățișarea se schimbă, povara sufletească a greșelilor devine tot mai apăsătoare, iar inocența e doar o amintire distantă.

Epilogul (vremelnic) al mitului Genezei este așa-numita Proto-Evanghelie, în care Dumnezeu îi spune șarpelui că „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” („îți va pândi capul, iar tu îi vei pândi călcâiul”, în alte variante). Dar, după ce imaginea suferințelor umane și naturale post-Cădere îi păruse autorului biblic aproape ca un palimpsest, ca o scriere suprapusă peste o mai veche inscripție – însăși povestea originară a ontologiei grației, adică singura Scriere/Scriptură care contează cu adevărat – aici scrierea nouă e curând surclasată, acoperită de una încă și mai nouă. Textul, în sine, nu anunță mare lucru, ci doar descrie o stare de fapt, o narațiune a violenței care pare a se perpetua la nesfârșit. Nu ni se anunță nimic în afară faptului că, în lumea predominant agricolă a imaginarului autorilor biblici, aflată încă la granița dintre natură și civilizație și în care interacțiunea om-animal e încă marcată de impredictibilitate, între specia umană și specia șerpilor (sau natură, în general) va fi un permanent conflict, nesoluționat.

Dar peste acest nivel literal apare un altul, mult dincolo de cel avut în minte de autor, și care are de-a face cu sfârșitul timpurilor: astfel, ar fi vorba nu doar de prima femeie, nu doar de toți fiii ei tereștri, ci în primul rând de un Om care va „recapitula”, va reface întreaga umanitate după chipul ei originar. Acest Om va întoarce neascultarea lui Adam, va copleși, prin totală supunere filială, lipsa de încredere a primului reprezentant al speciei noastre, va rupe lanțurile în care singur se împiedicase și se încurcase acel puști nătăfleț care a fost tatăl nostru arhetipal. Acel Om este Isus Hristos, care însă, pentru a reuși aceste lucruri, nu putea fi doar uman. El trebuia să fie și un fel de zeu… ba mai mult decât atât, căci nici măcar un zeu nu ar fi putut avea această putere absolută, transcendentă, de a frânge eonul căderii, vârsta morții, lungul veac cosmic al violenței ce coincide, nici mai mult, nici mai puțin, cu vârsta fizică a acestui univers. Nu, el trebuia să fie mult mai mult: Dumnezeu însuși, Dumnezeul-Om, Fiul care fusese dintotdeauna modelul lui Adam, Înțelepciunea necreată care se oglindea în Înțelepciunea Creată. Doar Originea divină, transcendentă, putea curăța oglinda întunecată de eroare, însă numai intrând ea însăși în lumea înșelătoare a oglinzilor, a iluziilor: Dumnezeu trebuia să se îmbrace în carnea (sarx) umanității – Καὶ ὁ λόγος σὰρξ ἐγένετο. Moartea și Învierea lui Hristos resemnifică acest pasaj din Geneză, îl soluționează, iar Evanghelia se imprimă asupra vechii povești eterne a dialecticii viață-moarte. Nu în mod spectaculos, ca un „papagal roșu” (Kierkegaard), ci respectând încă logica misterului și solicitând saltul credinței.

Iar dacă a venit un Nou Adam care să „rupă cântarul”, să dezechilibreze orice analogie sau simetrie între vechi și nou, putea oare să lipsească și o Nouă Evă? Putea să lipsească o Nouă Femeie de la întâlnirea cu istoria și cu cosmosul? Putea o astfel de ființă minunată, care să o ia de mână pe fetița naivă care greșise prima dată în Paradis – învățând-o, mângâind-o, mântuind-o –  să nu existe? Putea să lipsească o prezență feminină din viața noastră frântă, ambiguă, obosită de însuși veacul acesta căzut, o Doamnă care să fie dincolo de toate aceste lucruri, venită din altă lume, din alt eon, care să intre în odaia noastră și să poposească lângă patul morții în care zacem, practic, de când ne naștem? Puteai lipsi tu, Preasfântă Doamnă a noastră, cea care plângi și totuși ești dincolo de lacrimi, cea care vii „de sus”, neîncetând vreodată de a fi cu noi aici, „jos”, cea care râzi, cea care cânți? Cea care îmi spui că va fi bine, că toate și toți vom fi bine?

Nu, Ea nu putea lipsi.

Numele ei era Maria. Dar urma să fie cunoscută pentru toate veacurile ca Noua Evă, Mama tuturor celor înviați.

Pr. Alin Vara