A vorbi despre literatură, în aceste zile marcate mai mult ca niciodată moarte și vărsare de sânge pe diverse fronturi la scară internațională, poate părea un exercițiu inutil, înșelător și chiar desincronizat cu spiritul vremurilor.

Totuși, a scrie înseamnă în primul rând a încerca să aduci ordine în haosul care domnește în lume și, de asemenea, a te strădui să faci acest lucru cu arme slabe: limbajul scris (și citit), cuvintele bine măsurate, utilizarea pricepută a spațiilor albe și a întreruperilor discursului.

Și, având în vedere că fiecare text literar – poetic, roman, teatral – este o operă deschisă, el necesită inevitabila colaborarea cititorilor, implicarea acestora, dornici la rândul lor să fie citiți de acel text: care astfel se reînnoiește continuu, atunci când cineva își asumă pariul de bază.

Tocmai această împletire miraculoasă justifică încă o dată interesul pentru literatură, transmițând, printre altele, bucuria de a putea sărbători anul acesta Premiul Nobel 2023 acordat scriitorului, poetului și dramaturgului norvegian Jon Fosse, care a înregistrat un consens unanim pentru valoarea sa literară recunoscută, diferit de ceea ce se petrecea în alți ani.

Fosse, de fapt, este unul dintre maeștrii literaturii scandinave și deopotrivă un autor prolific și multifațetat, mai emblematic ca niciodată pentru scena teatrului contemporan, motiv pentru care a fost definit drept „Samuel Beckett al secolului XXI”.

Trăsături de viață
De natură timidă și retrasă, s-a născut în 1959 în Haugesund, un mic sat de pe coasta de vest a Norvegiei, și a crescut la Strandebarm, pe spectaculosul fiord Hardanger, unde în tinerețe pentru câțiva ani a cântat la chitară într-o trupă. Jon Fosse a absolvit Universitatea din Bergen în literatură comparată.

De atunci a început să se dedice scrisului cu normă întreagă, predând multă vreme la Academia de Artă a Scrisului Hordaland, iar astăzi locuiește la Oslo, într-o reședință acordată de regele Norvegiei pentru meritele sale literare.

Printre motivațiile recunoașterii sale actuale, acordată „pentru operele sale teatrale și proza ​​inovatoare care dau glas nespusului”, se numără o producție „care îmbrățișează o varietate de genuri și este alcătuită dintr-o multitudine de piese de teatru, romane, colecții de poezii, eseuri, cărți pentru copii și traduceri”.

Traduse în peste patruzeci de limbi, trebuie amintite în special textele sale teatrale, puse în scenă în întreaga lume, datorită cărora s-a impus ca autor al unor lucrări intense care dau glas, cu analiză lucidă, disconfortului comunicativ existent între bărbații și femeile timpului nostru, între figuri de diferite vârste adesea despărțite de legăturile de familie aflate în criză, sau între subiecți vii și umbrele celor dispăruți.

În Italia, romanele sale traduse sunt: Melancholia (2009, dedicat pictorului din secolul al XIX-lea Lars Hertervig și incapacitatea lui de a trăi) și Insonni (2011, un basm modern cu tonuri dulci-amare) și mai recent, s-a început publicarea primelor două volume ale Septalogiei sale (în 2021 și anul acesta). În România, acestea au fost deja traduse de lect. univ. dr. Ovio Olaru fiind disponibilă ediția românească a romanului Numele celălalt. Septologie I-II, de Jon Fosse (Editura Pandora, 2022).

Este pace în scrisul meu
Cu ocazia Premiului Nobel 2023, majoritatea criticilor au repetat ca o mantră că cea mai relevantă caracteristică a operei lui Fosse ar fi capacitatea lui personală de a da glas negrăitului și de a păzi misterul: principii care – la o privire mai atentă – stau la baza a două experiențe cheie ale istoriei umane, unite prin gratuitatea lor absolută: rugăciunea și poezia.

Un aspect deloc de trecut cu vederea, care face referire la istoria personală a lui Fosse, este faptul că în 2012 autorul s-a convertit la catolicism, iar acest lucru i-a influențat inevitabil opera.

„Simt că în scrisul meu – spunea el în acest sens într-un interviu pentru New Yorker – există un fel de reconciliere. Sau, ca să folosesc un cuvânt catolic sau creștin, există pace”; și din nou: „Biserica este cea mai importantă instituție, după părerea mea, a teologiei anticapitaliste. Literatura și arta sunt o altă instituție, dar nu sunt la fel de puternice ca bisericile”.

Printre altele, în Eseurile gnostice scrise între 1990-2000, autorul nota deja, într-un pasaj cheie și inspirator că:

„Cel puțin pentru mine, există o legătură, ca să mă exprim puțin imprecis, între ceea ce simt alții în diferitele congregații religioase (chiar și cei care pretind că simt anumite experiențe în natură), și ceea ce eu însumi pot simți când scriu.(…)Cu alte cuvinte, scrisul mi-a deschis perspectiva religioasă și m-a transformat într-o persoană religioasă, iar unele dintre cele mai profunde experiențe ale mele pot fi numite experiențe mistice, după cum mi-am dat seama treptat. Și aceste experiențe mistice sunt legate de scris. În ceea ce mă privește, nici ceea ce am trăit în viață, nici ceea ce am trăit în moarte nu m-a îndepărtat de ateismul meu liniștit; scrisul în schimb a făcut-o, prin zile și ani de scris, zile și ani trăiți în mod total prin scris; au fost momente fericite, nu confruntate, ci exprimate în scris. Scrierea este cea care m-a transformat și a dizolvat certitudinea mea condamnabilă, înlocuind-o cu o umilă siguranță de a fi încredințat celuilalt și în mâinile celui care este Altcineva. Ceea ce sunt, eu însumi, este un eu în condiția Harului celuilalt și a ceea ce este întru totul Altceva”.

Brunetto Salvarani – Mihaela Caba
Text și foto: Settimana NEWS