19
O VIAȚĂ FĂRĂ RELAȚII
Fratele mai tânăr risipește ceea ce are. Probabil crede că bunurile sunt inepuizabile, așa cum bunăstarea ne face adesea să credem acest lucru. Nu își dă seama, nu vrea să se gândească la ziua de mâine. E atât de inconștient încât consumă totul cu voracitate și-și epuizează resursele fără să-și dea seama. Vrea totul, rapid, acum. Trăiește ca un nebun, rupt de legăturile adevărate, crede că se poate descurca fără ceilalți, se folosește de ei, dar îi rămân străini. Crede, poate, că relațiile sunt limitative, trăiește euforia de a trece de la o experiență la alta și se ferește de efortul de a pătrunde în profunzime, înlăuntrul său. Nu vrea să construiască, nu-și face probleme să folosească ce e al său, pentru că ceilalți nu există în alegerea sa. Crede că problema lui e să scape de tatăl, singurul de care își va aduce aminte atunci când va fi departe. În lipsa relațiilor, în realitate trăim în sclavie și ajungem în lațul răului. Numai relația cu Dumnezeu ne eliberează. «Îl voi salva, pentru că tânjește după mine», cântă psalmistul (Psalm 91,14). Fără tatăl se pierde și fraternitatea. Dacă nu mai suntem fii, nu mai suntem nici frați. Probabil crede că trebuie să se răsfețe exagerat pentru a înțelege cine e cu adevărat, într-o căutare fără sfârșit. Singura regulă este el însuși. În sfârșit, trăiește nebunește, rupt de toate, fără relații. Nu alege nimic, nu se leagă cu adevărat de nimic și de nimeni. Dacă întâmpină vreo dificultate, o ia de la capăt. Nu are o familie și se supune numai sieși. Criteriul tuturor lucrurilor e propria persoană.
Însă sosește criza, începe să se afle în lipsuri. Aceasta e duritatea vieții reale, cea pe care o căuta crezând că în casa tatălui trăiește constrâns. Se poate trăi fără relații, fără umilința de a încerca răbdători să stăm alături de ceilalți, în arta dificilă a traiului în societate? Da, bineînțeles, dar până la urmă rămânem singuri, fără măcar solidaritatea cuiva care să ne ofere roșcove. Ne trezim singuri sau poate dificultățile dezvăluie singurătatea pe care o acopereau banii. Lumea e dură, preferă porcii în locul unui om care, în starea aceasta, nu mai valorează nimic. Înainte avea multă lume în jurul său, atâta vreme cât avea bani, bunăstare, posibilități. Apoi, trecând toate acestea, rămâne singur, sau poate era deja singur și nu-și dădea seama. E constrâns să se angajeze în slujba altora, din propriul lui stăpân ajunge sclavul tuturor. Experimentează logica teribilă a lumii din cauza căreia nimeni nu-i oferă nimic, pentru că nu e profitabil. Mai profitabili sunt porcii; unul slab, falit și sărac precum el, nu. Judecata lumii e nemiloasă. Hrănirea porcilor era cel mai necurat lucru imaginabil cu putință, înseamnă pierderea oricărei demnități, a fi dispus la orice, măsura maximă a degradării personale. Nu cumva experiența avalanșei de falsă bunăstare, care însă nu ne oferă prietenia, e marcată de interes? De câte ori ne-am trezit nevoiți să implorăm puțină afecțiune, crezând că o putem cumpăra, să căutăm răspuns în vreo dependență care să răspundă nevoii noastre de iubire, să ne confirme capacitățile, să ne permită să mergem înainte și să amânăm o alegere! Nu cumva ne-am trezit singuri, constrânși în realitate să ne mulțumim cu primul răspuns primit, departe de așteptările noastre, plini de dezamăgire? Așa este un om mort, stins, ajuns în abisul disperării și al falimentului.
