Cateheza 9 – Cardinal Matteo Zuppi

9

OAIA CEA PIERDUTĂ ȘI

PĂSTORUL CEL BUN

Viața noastră, așa marcată cum e de propria istorie, e întotdeauna importantă pentru Domnul, care nu consideră pe nimeni pierdut și consideră că totul poate fi atins și reînnoit de milostivirea lui. Persoana noastră e prea importantă pentru ca el să o lase pradă răului celui mai viclean, acela de a deveni o insulă. Mișcătoare în acest sens e parabola oii rătăcite.

«⁴ „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una dintre ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustiu şi umblă după cea pierdută până când o găseşte? ⁵ Iar când o găseşte, o pune pe umerii săi bucurându-se ⁶ şi, venind acasă, îi cheamă pe prieteni şi pe vecini, spunându-le: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!». ⁷ Vă spun că, tot aşa, va fi [mai mare] bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire». (Luca 15,4-7)

De ce mă caută Domnul? De ce stă la ușă și bate? Dacă ne gândim mai bine, e de neconceput ca el să stea afară și noi înăuntru. Cineva cu o înaltă stimă de sine ar putea afla cu ușurință în această iubire disproporționată un motiv să se considere important sau să creadă că merită. Nu, suntem iubiți dar suntem și rămânem cenușă, vase de lut, lucru de nimic. Amintirea acestui adevăr ne ajută să înțelegem darul, harul. Pe de altă parte, uitarea lui ne face să fim prea siguri de această iubire nebună a lui Dumnezeu. În fond, nu apreciem ceea ce avem, asemenea copiilor răsfățați; căutăm ceea ce presupune mai puțin efort; nu avem liniște pentru că ne punem în centru, crezând că astfel ne regăsim pe noi înșine; înțelegem lumea, valoarea noastră și a celorlalți dacă intră în viața noastră, dacă oferă ceva, dacă ne sunt de folos. Isus ne vine în întâmpinare (de câte ori, în realitate, El a fost cel care ne-a călăuzit cu răbdare să ne întoarcem la împăcare, mai degrabă decât voința noastră adesea șovăielnică și contradictorie!) ca să ne arate că putem afla fericirea și iertarea primindu-l pe El, ca să nu ne îndoim de iubirea Lui și pentru ca oamenii să nu-L caute departe. Ne caută ca să pună în mișcare un val de iubire care, din suflet în suflet, din neam în neam să arate mărirea lui Dumnezeu, un val de oameni ce stau laolaltă, al singurătății biruite, al iertării ce eliberează de rău, al dușmanilor care se împacă. Omul iertat nu mai trăiește pentru sine însuși, nu profită de bunăstarea spirituală pentru binele propriu, ci devine strângător de recoltă, pentru că numai așa dobândește singura răsplată, iubirea oferită tuturor, fără să țină cont de norma de muncă prestată, de către acel stăpân care e cu adevărat bun și ne curățește de invidie.

Caută acea oaie rătăcită. E singura? Suntem singurii? Nu, ci fiecare om e unic și nu e uitat, abandonat lui însuși, părăsit în individualism ca și cum acesta ar fi un bine sau un destin. Părăsirea oiței în individualismul ei ar însemna s-o condamne la singurătate, la acel infern care este traiul doar pentru sine. Isus e personal, așa cum e orice iubire adevărată, dar fără să se lase capturat de egocentrismul nostru, fără să stea la discreția noastră. E o iubire unică, dar strâns legată de cea a turmei alcătuite din oameni incapabili să stea împreună, care își urmează instinctul, care nu sunt atenți la nevoile celorlalți, nu urmăresc să pășească deodată, care se impun; deci dacă eu merg încet, am pretenția ca toți să încetinească, iar dacă nu se întâmplă așa, mă consider neînțeles.

Evanghelia nu spune de ce rătăcește oița, Isus nu e interesat de lucrul acesta, tot așa cum Părintele îndurător din parabolă nu are nici minima intenție, spre deosebire de oameni, să identifice vreo vină și să aplice legea. E tată, e păstor, iar fiii și oițele sunt singurul lui interes. Trăiește pentru ele. Oamenii se încăpățânează să insiste în judecată ca să scape de propria slăbiciune, de riscul de a rătăci ei înșiși. Oamenii adesea abandonează, folosindu-se de scuza falsă a voinței personale și a libertății individuale. Păstorul ar fi putut, pe bună dreptate, să creadă că oaia aceea nu a rătăcit întâmplător, ci a fost alegerea ei, pentru că voia să rămână singură, pentru că era interesată de ea însăși și se îndepărta de ceilalți. Isus e păstor, știe că nu e bine niciodată să fim insule și vine în căutarea nostră cu orice preț. Chiar dacă ea ar fi ales să rătăcească, actul în sine rămâne tot o osândă. Indiferența trece cu vederea; judecătorul condamnă; păstorul se duce, cu răbdare, să caute și să ia povara asupra-i.

Isus caută anume oița aceea. Pentru el, turma nu reprezintă o masă, oița aceea nu-i e indiferentă, nu o poate înlocui cu alta, ca și cum i-ar fi totuna sau ca și cum problema ar fi numărul oilor. De câte ori oamenii se simt îndreptățiți să abandoneze oaia pierdută, dând imediat vina pe ea. Alte ori, de exemplu, au impresia că însăși sărăcia ar fi o alegere și, deci, o responsabilitate individuală. Cât de ușor interpretăm problemele ca și cum ar fi un păcat, urmări ale lipsei de interes și de ascultare. Isus nu judecă. Însăși condiția de oaie rătăcită îi trezește compasiunea, astfel încât pornește în căutarea ei. Și lucrul acesta nu e garantat. De ce ar trebui să facă asta? O logică a interesului, banală și comodă (belșugul, bunăstarea o sugerează mereu), l-ar îndemna să le protejeze pe cele nouăzeci și nouă. Iubirea lui Dumnezeu pare nedreaptă în fața contabilității comode a celor care cred că pot împărți totul în părți egale chiar și atunci când oamenii nu sunt identici. Lipsa iubirii, consumismul, nu ne-ar permite nici măcar să ne dăm seama că lipsește o oaie, pentru că ar lipsi grija față de oi. Atunci când nu există iubire, celălalt nu se deosebește cu nimic, nu are chip, e anonim. Până la urmă, s-a îndepărtat, «merită o lecție!». «E alegerea ei, ea a vrut-o!». O așa-zisă pedagogie-forte, ce se ascunde îndărătul regulilor, și o presupusă corectitudine lipsită de iubire și de luptă împotriva răului are ca unic efect pierderea oițelor și răspândirea fricii.

Căutarea ei e semn evident de slăbiciune, de afecțiune. Păstorul o consideră pe oița aceea rătăcită mai importantă decât el însuși, decât oboseala sa, decât ceea ce l-ar îndreptăți să se gândească la sine însuși, la propria demnitate care l-ar sfătui mai degrabă să stea la locul lui. Nu degeaba spune Isus: «Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire» (Luca 15,7). Nu există bucurie, nici iertare, atunci când ne credem drepți. Și totuși, asta căutăm atâta timp cât nu cerem iertare, crezând că păcatul nu există dacă nu se vede, judecându-ne pe noi înșine, fugind de confruntarea cu Isus și cu iubirea sa. Nu putem dobândi adevărata bucurie de unii singuri.

Chiar și o singură oiță e importantă. «Ești importantă, pentru mine nu ești rătăcită, nu pot trăi fără tine!». Noi experimentăm singurătatea, lipsa de orientare, dificultatea într-un mod în care nu e ușor de trasat linia dintre bine și rău; în care avem atâtea interpretări, dar nu mai simțim răceala răului, nici căldura binelui. O lume în care în realitate suntem cu toții mai singuri, iar atunci când suntem singuri valorăm mai puțin. Cine e cu adevărat interesat de viața noastră, așa cum e, fie și plină de greșeli? Cine e atent la felul în care suntem clădiți atâta timp cât, atunci când rătăcim, păcatul iese în evidență? Nu cumva avem de-a face cu un stăpân nevăzut, care ne conduce fară ca noi măcar să ne dăm seama, care ne permite o mică autonomie atâta timp cât nu dăunăm legii individualismului? Isus e om, un om exigent, aspru, care nu negociază și tocmai de aceea e plin de milostivire. Bucuria lui este a celui care încalcă legea individualismului și nu abandonează oița, o vrea alături de sine și se bucură că a aflat drumul spre sufletul ei, pentru a o lua din nou cu el, pentru a vorbi în limbajul inimii ei. Aceasta e singura lui bucurie, să o iubească. Este bucuria iertării și a unui Dumnezeu îndrăgostit, care se bucură pentru un singur păcătos care se convertește.