8

«NU JUDECAȚI!»

Judecata e una dintre marile griji ale vieții noastre. Adesea petrecem vreme îndelungată și investim multă energie pentru a scăpa de ea, iar dacă ne spune cineva ceva suntem în stare să rupem prietenii, ticluim răzbunări, ne măcinăm în resentimene, în loc să ne curățim schimbându-ne. Uneori ne simțim îndreptățiți să ne comportăm urât cu ceilalți, ne simțim victime ale lipsei de înțelegere și nedreptăților. Ca să nu fim judecați, ascundem adevărata noastră viață îndărătul înșelăciunilor și minciunii, crezând că astfel ne apărăm și iluzionându-ne că putem trăi sfâșiați interior, păstrând secrete ce devin poveri de nesuportat. Credem că judecata e o condamnare, asta pentru că așa se întâmplă în lume, care nu iubește și abandonează. Cât de sensibili suntem în fața judecății oamenilor și cât de puțin ne pasă de judecata lui Dumnezeu! Pentru a fi acceptați, ne adaptăm mentalității comune, urmăm exemplul rău, ca să nu fim considerați mai prejos sau slabi. Soluția nu e să devenim insensibili, mulțumiți de noi înșine, atât de siguri pe noi încât să nu ne mai temem de nicio judecată. De fapt, omul adevărat caută judecata celui pe care îl iubește. Faptul de a cunoaște părerea prietenilor ne luminează, ne călăuzește, ne ajută să facem alegeri. De aceea ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu, adevăratul prieten al oamenilor, fără să fugim de judecata lui, ba chiar căutând-o, și fără să facem asta asemenea fariseului din parabolă, sigur pe sine, împăunat cu buna conștiință pe care crede că a dobândit-o prin zeciuielile plătite.

Dumnezeu nu judecă asemenea oamenilor. Câte temeri și împietriri sunt provocate de judecățile lipsite de iubire ce devin răni anevoie de tratat, amintiri ce ne condiționează viața. Judecata oamenilor caută la ceilalți ceea ce au mai rău; rămâne neschimbată în timp, ne blochează într-o situație trecută ca și cum aceasta ar reprezenta adevărul; justifică lipsa de iubire sau, mai rău, suficiența și ostilitatea. Cum aș putea iubi pe cineva la care observ doar paiul sau pe care îl disprețuiesc? Și, până la urmă, «unul singur este legiuitorul şi judecătorul care poate să salveze sau să nimicească; dar tu cine eşti că-l judeci pe aproapele?» (Iacov 4,12). Judecata Domnului caută binele din noi, se agață de acesta fără să ignore răul, de care ne eliberează.

Dumnezeu ne judecă punându-ne față în față cu noi înșine, nu ne lasă singuri și nu încetează să ne iubească. Noi judecăm și încercăm atât de puțin să sprijinim schimbarea! Dumnezeu nu judecă după aparențe, după înfățișare, după mofturile lumii, după etichetele formale la care ținem cu scrupulozitate și care contează atât de mult în judecata oamenilor. Judecata lui e în funcție de iubire, o judecată mult mai profundă și mai exigentă decât putem noi, cei atât de superficiali și de indulgenți cu noi înșine, să concepem. «Unde ai fost? De ce nu mi-ai dat să mănânc și să beau? De ce ai fost posesiv și înțelegător cu tine și exigent față de ceilalți? De ce ai trecut de partea cealaltă a străzii atunci când m-ai întâlnit și m-ai văzut căzut și aproape mort pe strada ta? Cum ai putut rămâne impasibil în fața suferinței mele? De ce ai crezut că e prea greu să mă iubești și ți-ai îngropat talantul? De ce m-ai tratat urât, m-ai îndepărtat, m-ai disprețuit, m-ai bruscat, m-ai umilit? De ce ai considerat dăruirea ca pe o pierdere și nu ai lăsat să cadă de la masa ta o fărâmă din timpul tău și din sufletul tău? De ce ai lăsat să învingă spaima? De ce nu ai plâns alături de mine? De ce m-ai privit cu nepăsare și indiferență?». Aceasta e judecata lui Dumnezeu: ne pune față în față cu noi înșine și cu ceea ce avem mai omenesc, iubirea sau lipsa iubirii.

Așa se vede cine suntem cu adevărat, unde este inima noastră. Nu putem înșela iubirea. Dumnezeu judecă? Da. Ne pune față în față cu noi, începând cu alegerile noastre în privința fraților și a celor mai mici. Ceea ce le-am făcut acestora, lui i-am făcut. Dacă am fost «aproapele» celorlalți, ne vom întâlni aproapele, fratele. Altfel – aici e adevărata osândă – vom rămâne iubindu-ne pe noi înșine, singuri. Judecata lui Dumnezeu ne arată încă de pe acum consecințele acțiunilor noastre, mai ales ale celor pe care le înfăptuim fără ca măcar să ne dăm seama. Omisiunile ce nici nu par rele sunt, în realitate, o osândă. Trebuie să iubim! Judecata lui Dumnezeu nu coincide cu gândurile noastre.

Fiind atât de individualiști și convinși că nu trebuie să dăm socoteală nimănui, ne deranjează ideea de judecată, credem că suntem judecători ai propriei vieți. Judecata este și va fi foarte concretă, cu privire la ceea ce am făcut și la intențiile noastre. Avem nevoie să fie așa, ca să ne trezim, ca să nu mai trăim la întâmplare, ca să deschidem ochii asupra noastră și a celorlalți. Judecata nu va fi atât un examen de doctrină, o verificare teoretică, ci una a gesturilor concrete, umile și personale. Există un eu și un tu: mie îmi era foame și tu mi-ai dat să mănânc. Eu eram cel pe care ai venit să-l vizitezi; când m-ai încurajat pentru că înfruntam întunericul fricii; când ai fost atent, grijuliu, m-ai așteptat, nu ai plecat în grabă, m-ai făcut să mă simt ca acasă, m-ai iubit chiar dacă eram străin; când nu te-ai temut de mine, când nu m-ai condamnat; când ai luat asupra ta puțin din durerea mea; când ai încetat să te mai gândești numai la tine, să cauți numai banii, onorurile, îmbrăcămintea sau interesul și m-ai ajutat tocmai pentru că nu aveam să-ți ofer nimic în schimb; atunci când ți-ai însușit singurătatea mea, frigul meu, spaima în suferință, disperarea în temniță; când nu te-ai gândit că ești prea mic, când nu te-ai mulțumit cu teoria ci m-ai întâlnit în realitate. «Veniți, binecuvântaților!». Iubirea e o binecuvântare. În felul acesta vom lua parte la bucurie: dăruind, îmbrățișând, îmbrăcând, vizitând. Aceasta este iertarea!

Dacă luăm în serios judecata lui Dumnezeu, reușim să ne conștientizăm păcatul, să trăim mai omenește. «Dacă dreptatea voastră nu o va întrece cu mult pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor». Nu e de ajuns, așadar, că nu am făcut nimic rău, ori să fim subiectivi crezându-ne buni sau să adunăm anumite merite. Nu ajunge să răspundem răului cu un rău pe măsură, calculat. Nu ajunge! Obiectul judecății este iubirea pe care am oferit-o, nu la nivel teoretic, ci cât se poate de concret. Nu declarații de intenție, ci pâine, apă, îmbrăcăminte. Unele păcate, precum lipsa iubirii vrăjmașilor, faptul că nu am întors celălalt obraz, că nu ne-am oprit lângă omul pe jumătate mort, par să nu ne privească, de parcă binele pe care nu l-am făcut ar conta mai puțin sau deloc. Iubirea pe care nu o oferim ni se ia și devine complice a răului. Evanghelia ne ajută să ne măsurăm cu un simț al păcatului pe care nu-l avem neapărat, conștiința noastră fiind atât de săracă. Atunci când ne comparăm cu iubirea Sa și cu ceea ce ne cere El, și anume să fim atât de liberi față de rău încât să ne iubim dușmanii, atunci înțelegem, adesea îndurerați, cine suntem cu adevărat și vom simți în sfârșit iubirea ce ne întâmpină și ne eliberează. Acesta este harul.