Scriitoarea română a trasat, în Sala Cărții din Torino, un orizont de „reunificare” european: „Dacă Vestul ne-a ajutat atunci când eram oprimați, acum Estul poate oferi o șansă spirituală Occidentului”.

„Întotdeauna i-am invidiat pe scriitorii vechilor democrații, nu numai pentru libertatea de care s-au bucurat, ci și – și mai ales – pentru că puteau să-și permită faptul de a fi ei înșiși, fără obligația de a-i reprezenta și pe alții. Și chiar dacă acest privilegiu avea ca revers singurătatea, am invidiat posibilitatea lor de a alege sau nu faptul de a se implica, de a decide să vorbească sau nu, chiar și în numele altora. În ceea ce mă privește, am trăit întotdeauna în atât de multă suferință, teroare, sărăcie și disperare, încât nu am avut niciodată libertatea de a alege. Și am simțit acest transfer și această asumare a responsabilității nu numai ca o solidaritate aproape extaziată, ci și ca o agresiune la destinul meu literar. Am visat mereu că va veni un moment în care nu voi mai fi obligată, nici de cei care dețin puterea, să fiu pro – nici de conștiința mea să fiu contra, un moment în care mi-aș fi putut permite suprema libertate a indiferenței.

Lucru care nu s-a întâmplat. Nu cunosc un exemplu care să simbolizeze mai bine situația scriitorilor din estul Europei, ca și acela pe care l-am descoperit recent, vizitând Biblioteca Cărți Interzise din Praga (o bibliotecă de cărți interzisă în timpul comunismului și copiate de mână sau cu mașina de scris și răspândite în mod ilegal): Încercarea labirintului de Mircea Eliade, copiată de mână de către Vàclav Havel. Scriitorul român, fugit din țara sa, devenit liber dar interzis în Cehoslovacia, era copiat și distribuit de scriitorul ceh care, în afară de a-și scrie în ilegalitate cărțile sale, se simțea obligat să contribuie la distribuirea semințelor de libertate existente în cărțile altuia. Unul dintre paradoxurile integrării europene este acela că, în timp ce reunificarea continentului în libertate a fost făcută de la Vest la Est, spiritualitatea acestei libertăți – cel puțin în materie literară – poate apărea de la Est către Vest. Deoarece, pe de o parte, absența pentru decenii a libertății a dat un surplus de substanță și responsabilitate, iar pe de altă parte, patrimoniul suferinței (deoarece suferința e un patrimoniu) în Est a diminuat diferența dintre estetic și etic și a fost lăsat moștenire patrimoniului european.  Pentru că, de-a lungul istoriei, în Europa de Est libertatea nu a fost o consecință a legii, ci un risc și un talent, care în multe cazuri se confunda cu talentul literar, în timp ce riscurile de a spune adevărul au făcut din cărțile ce le conțineau, mai importante și mai bogate grație sacrificiului, punându-le la adăpost fie față de experimente sterile, fie de rațiunile materialiste.

Dincolo de bucuria și de binecuvântarea de a ne regăsi împreună în Uniunea Europeană și înainte de a visa viitorul unei Europe și al unei lumi unite, trebuie să împărtășim obsesiile noastre, amintirile noastre, mentalitatea trecuturilor noastre diferite, câmpii vaste arate cu instrumentele literaturii. Sunt convinsă că globalizarea va trebui să fie și culturală sau nu va exista deloc. M-am născut pe o rută de-a lungul căreia harta Europei  a fost împăturită de mai multe ori, mereu cu riscul de a se rupe, și am făcut întotdeauna tot ceea ce depindea de forța mea de a convinge, nu numai ca aceasta să nu se întâmple, dar și pentru că ne încăpățânam să rămânem de partea mereu îndreptată spre Occident, în cazul unei eventuale rupturi. Și nu am fost mai mândră ca atunci când am văzut cum paginile mele treceau dintr-o parte în alta, situându-se pe linia despărțitoare. De-a lungul unei jumătăți de secol de comunism, Europa a fost pentru noi o altă lume, atât de interzisă și strălucitoare în depărtare, încât nu puteam decât să-i idealizăm contururile. Și iată că am ajuns acum în interiorul Europei, într-un moment în care aceasta se îndoiește de propria splendoare. Dar noi, cei care am visat-o pentru multe decenii, știm că în implacabila ciocnire a civilizațiilor, Europa poate pierde nu pentru că nu are forță, ci pentru că nu crede destul în determinarea forței sale.

Dacă finalitatea tuturor societăților este cultura, atunci nu trebuie să facem altceva decât să credem cu adevărat în cultura noastră, cu ajutorul căreia să rezistăm. Rezistența prin cultură, eficace ieri în absența libertății, astăzi este și mai necesară în această supradoză de libertate care dizolvă valorile, lăsându-ne să ne alegem sexul, dar nu și ideile. Cred cu adevărat că, așa cum în societățile fără libertate poezia a fost un mijloc extraordinar pentru a salva minți și suflete din infernul terorii (este suficient să mă gândesc la versurile transmise prin pereți cu ajutorul codului Morse, în închisorile comuniste din România), și lumea de azi poate fi salvată. Precum e suficient ca femeile să continue să dea naștere fiilor ca umanitatea să nu dispară, în ciuda tuturor războaielor și a tuturor poluărilor, urii sau a dezastrelor, așa este suficient să avem capacitatea de a continua să ne scriem cărțile chiar dacă, în mod evident, a fi liber este și mai dificil decât a nu fi, iar unui cal comun aripile lui Pegas îi pot părea o probă a imposibilității de a fugi.

Dincolo de toate pericolele pe care le reprezintă împotriva civilizației, logica și bunul simț, noua formă de revoluție culturală, pe care Occidentul a luat-o din Cartea roșie a lui Mao, în ochii celor care recunosc alfabetul terorii reprezintă înfricoșătoarea descoperire că istoria se poate întoarce. Am citit undeva că în limba chineză, cuvântul „criză” este marcată de două semne: „pericol” și „oportunitate”. În cazul nostru, pericolul nu mai are nevoie de a fi demonstrat. Oportunitatea poate fi aceea de a ne obliga să ne gândim cu adevărat la definiția noastră culturală și la conștiința noastră istorică. A scrie între o Europă și cealaltă, înseamnă pentru mine a visa un text la mai multe niveluri, fiecare perfect inteligibil, asemănător pereților mănăstirilor medievale pictate cu peisaje în care, din diferite unghiuri, se descoperă chipuri de sfinți. (Traducere în italiană – Luisa Valmarin)

Conferință de Ana Blandiana, Torino, Sala Cărții, duminică 17 octombrie, ora 13.15

Sursa: avvenire.it 

Traducere din italiană: Pr. Florin Bode